capitolul 14

Nici că ar fi putut să-i arunce o privire mai ciudată lui Carter blonda cea mică şi rotunjoară, în costum roşu cu taior, şi roşcata cea înaltă şi slabă, îmbrăcată într-un halat de baie.

Însă amândouă amuţiră şi se uitară la el cu spaimă, amestecată cu ruşine. Apoi, chiar şi această legătură dispăru, când ochii lui Mac începură să-şi arate supărarea, iar cei ai Lindei, calcule viclene.

– Bine, bine, Mackensie nu mi-a spus că are musafiri. Şi musafiri arătoşi, pe deasupra. Mackensie, unde îţi sunt manierele? Ai crede că a fost crescută în grajd. Eu sunt Linda Barrington, mama lui Mackensie, spuse ea, rămânând pe loc, dar întinzând mâna. Sunt încântată să te cunosc.

– Carter Maguire.

El merse până la ea şi îi luă mâna, dar ea, în loc să o scuture, o făcu sendviş între mâinile ei.

– Bună dimineaţa, Carter. Unde te-a găsit Mac?

– Cred că am găsit-o eu pe ea.

– Vai, dar ce şarmant eşti, spuse Linda cu un râset scurt, după care îşi dădu părul pe spate. Eşti din Greenwich, Carter?

– Da. Familia mea e de aici.

– Maguire, Maguire. Mă întreb dacă îi cunosc. Mackensie, pentru numele lui Dumnezeu, dă-i omului nişte cafea. Ia un loc, Carter, îi făcu ea semn, punând mâna pe un scaun. Şi spune-mi tot.

– Mi-ar fi plăcut să avem timp pentru asta, dar eu şi Mackensie trebuie să ne pregătim pentru un eveniment.

– Aha. Şi tu eşti tot fotograf?

– Nu, eu doar o ajut.

Linda îl privi pe Carter din cap până în picioare, repede şi flirtând.

– Cu siguranţă, pari pregătit să o ajuţi. Măcar mai ţine-mi companie până îmi beau cafeaua şi se schimbă Mac. Mac, du-te sus şi aranjează-te. Arăţi ca o pisică ciufulită.

– Eu tocmai mă gândeam cât de bine arăţi, îi spuse el lui Mac. Perfect pentru o dimineaţă de duminică.

Linda râse zgomotos.

– Am spus eu că eşti genul şarmant. Ştiu să deosebesc oamenii. Ai grijă, Mackensie. S-ar putea să ţi-l fure cineva. Deci Carter, ia un loc aici şi povesteşte-mi despre tine. Insist.

– Ia maşina, spuse Mac şi luă cheile din coşul de pe dulap. Ia maşina şi pleacă.

– Serios, Mackensie, nu e nevoie să te porţi urât, spuse ea, dar luă cheile.

– Vrei maşina şi acum ai cheile. Oferta mai durează fix treizeci de secunde.

Cu bărbia ridicată, Linda îşi luă haina.

– Îmi cer scuze pentru comportamentul fiicei mele, Carter.

– Nu e nevoie. Chiar nu e nevoie.

– Sper că el e tolerant, altfel o să rămâi singură. Din nou.

Aruncându-i o ultimă privire lui Mac, Linda ieşi pe uşă.

– Bun. A fost o scenă revigorantă. M-aş fi bucurat dacă nu i-ai fi dat cheile, începu el şi se îndreptă spre ea.

Mac întinse un braţ înainte şi îl opri.

– Nu. Te rog, nu. Îmi pare rău că a trebuit să asişti la întâlnirea asta, dar te rog, nu.

– Ce mă rogi să nu?

– Orice, spuse ea şi îşi ridică mâna mai sus când făcu un pas în spate. Nu ştiu la ce mă gândeam. Dumnezeu ştie la ce mă gândeam. Ştiam că e o greşeală. Ştiam că trebuia să mă opresc, pur şi simplu să spun stop, înainte ca lucrurile să se complice. Dar m-am lăsat prinsă în vârtej. E vina mea.

– Presupun că nu mai vorbeşti despre mama ta acum.

– Îmi pare rău. Îmi pare rău, Carter. Asta? Chestia asta cu noi doi? Nu o să ajungem nicăieri. Nu o să ajungă unde vrei tu să ajungă. Nu e vina ta, e…

– Nu, o întrerupse el. Nu o transforma într-un clişeu. Eşti mai bună de-atât. Noi suntem mai buni de-atât.

– E vina mea. Înţelegi. Nu sunt ceea ce cauţi tu.

– Mackensie, tu îmi poţi spune ce vrei, dar nu îmi poţi spune ce vreau eu.

– Ba sigur că pot. Tu eşti… destul de încrezător încât să îţi imaginezi că avem un viitor împreună. Încât să îţi doreşti unul. Eşti tradiţionalist până în măduva oaselor, Carter, şi, nu după mult timp, îţi vei da seama că vrei un angajament solid, căsătorie, familie, casă şi o pisică cu trei picioare. Aşa eşti construit, iar eu îţi spun sigur că nu sunt făcută pentru asta.

Aruncă telul încă nefolosit în chiuvetă.

– Nici măcar nu mă cunoşti, continuă ea. A fost doar un flirt, o dorinţă sexuală, o reflexie a ceva mai vechi. O dragoste din adolescenţă, care pe tine te-a intrigat şi pe mine m-a flatat, iar noi am lăsat-o să meargă prea departe, prea repede. Ne grăbim spre un mare nimic, pentru că drumul a fost lin. Dar există gropi şi dâmburi. Dumnezeule, nici măcar nu ne-am certat, cum am putea…

– E O.K., o întrerupse el, ne certăm acum. Nu ştiu exact pe cine desconsideri tu mai mult acum, pe tine sau pe mine. Dacă vreau angajament, căsătorie, familie, casă şi nenorocita de pisică – pe care o am deja – mersi. O să vreau, în cele din urmă. Dar nu sunt un idiot din cauza asta.

– Nu am spus că…

– Gropi şi dâmburi? Bine ai venit în lumea reală. Fiecare drum le are. Trebuie să navighezi printre ele, să le eviţi, să treci peste ele. Problema ta e că mergi direct spre groapa care este mama ta şi laşi ca asta să îţi afecteze toată viaţa. Nu ea e de vină pentru calităţile tale slabe de şofer. Tu eşti.

– Ştiu asta foarte bine… Stai puţin! „Calităţi slabe de şofer“? întrebă, simţind cum căldura îi ajunge în obraji şi se înroşeşte. Ştiu unde trebuie să ajung şi cum se ajunge acolo. Doar că mai ocolesc. Nu mai vorbi în metafore.

Carter ridică din sprânceană.

– Ocol pe dracu’. Noi avem ceva împreună. Poate e ceva ce nu anticipase nici unul dintre noi, dar e real.

– Am sentimente pentru tine, Carter. Sigur că am. Evident că am. Şi tocmai de aceea îţi spun că trebuie să ne retragem. Trebuie să reevaluăm.

– De ce o laşi să îţi conducă viaţa?

– Ce? Nu o las.

– E o femeie egocentrică, egoistă, care te seacă de viaţă pentru că tu îi permiţi. Tu cedezi şi îi dai ce vrea, în loc să o înfrunţi.

– E ridicol şi nedrept! ripostă ea, iar furia din vocea ei contrasta cu calmul din vocea lui, lucru pentru care se simţea ridicol. I-am împrumutat nenorocita de maşină ca să plece de aici. Şi asta nu are nimic de-a face cu ce spui tu.

– Atunci, aş zice că trebuie să reevaluezi această relaţie aparent nesănătoasă.

– Asta e problema mea.

– Da, aşa e.

Mac respiră adânc, după care mai luă o gură mare de aer.

– Nu vreau să mă cert cu tine, îi spuse ea. Nu aş putea să mă cert cu tine acum nici dacă aş vrea. Trebuie să muncesc şi să mă pregătesc pentru eveniment şi… Dumnezeule!

– Am înţeles. O să mă dau la o parte din calea ta.

– Carter, nu vreau să fim supăraţi unul pe celălalt, spuse ea şi îşi trecu o mână prin păr în timp ce îi ridică haina. Nu vreau să te fac să suferi. Nu vreau să crezi că tu, că toate astea, nu înseamnă nimic pentru mine.

– Ai spus de prea multe ori nu, Mackensie, răspunse el, în timp ce o studie şi îşi puse haina. Ai putea să dai pagina şi să încerci să realizezi ce îţi doreşti tu, continuă şi deschise uşa. Şi încă ceva – nu sunt naiv. Sunt îndrăgostit de tine. Iar asta e o problemă pe care va trebui să o rezolvăm amândoi.

Carter ieşi şi închise încet uşa.

Reuşise. Ceea ce se petrecea în inima ei, în stomacul ei, nu avea voie să pătrundă în mintea ei tocmai înaintea unui eveniment. „Detaşează-te“, îşi ordonă, pentru că ziua aceea nu era a ei, aşa cum nici ziua precedentă nu fusese a idiotului de frate al mirelui.

– Îmi spui ce ai păţit? o întrebă Emma în timp ce se deplasau în jurul ringului de dans.

– Nu. Nu te încarc acum cu problemele mele.

– Am văzut maşina mamei tale în faţa studioului. Nu am văzut şi maşina ta.

– Nu acum, Em.

– Petrecerea e pe cale să se termine. Vorbim după.

– Nu vreau să vorbesc. Nu am timp pentru prăjituri şi refulări. Lucrez.

„Da, doar tu“, îşi spuse ironic Emma şi se uită după Parker.

– Mac iar are ceva.

– Da, ştiu, spuse Parker, stând lângă masa cea lungă şi supervizând transferul de daruri în limuzina de afară. Ne ocupăm de ea mai târziu.

– O să încerce să scape. La fel ca Parker, gândi Emma cu voce tare şi zâmbi invizibil. Sunt îngrijorată pentru că nu e nervoasă. De obicei, când e vorba despre mama ei, e nervoasă. Ar putea să o afecteze, dar nervii sunt acolo.

– Nu e nimic de făcut până nu putem interveni. Urmează ultimul dans, calculă Parker după ce se uită la ceas. O să vrea să facă pozele de plecare în aer liber. Dacă e într-o stare foarte proastă, o să meargă de acolo direct acasă. Dacă se întâmplă aşa, îi vom tăia calea.

Dacă şi-ar fi folosit mintea, Mac ar fi ştiut că făceau planuri să o prindă. Dar uşurarea care o cuprinse la finalul evenimentului şi sentimentul că îşi terminase treaba îi blocaseră restul gândurilor.

Îşi lăsă aparatul jos, în timp ce limuzina aluneca pe alee.

– Întâlnire rapidă, când suntem gata, anunţă Parker.

– Eu o să fiu în spate, în studio. Copiez după aceea notiţele tale.

– Nu durează mult. Trebuie să ne asigurăm că toate lucrurile sunt în ordine pentru prezentarea de mâine. O seară bună. Drum bun, spuse Parker şi zâmbi către un grup de invitaţi care plecau. Cred că au fost ultimii. Hai să ne adunăm. Mergem la etajul doi, da?

Enervată, Mac porni cu paşi grei spre scară. Ar fi vrut să meargă acasă, la naiba. Îşi dorea să fie singură, să lucreze. Şi voia să lucreze până când i se înceţoşa privirea. După aceea, voia să meargă în pat, să doarmă şi să uite de tot.

Dar nu, totul trebuia verificat înainte. Era Legea lui Parker.

Personalul rearanjase camerele miresei şi ale mirelui, dar ea verifică băile, pentru orice eventualitate. O dată găsiseră în baie un invitat beat, încolăcit în jurul toaletei din camera miresei, în dimineaţa de după nuntă.

În timp ce Parker făcea verificările, Mac se gândi să dispară pe una dintre uşile laterale, ca să evite întâlnirea. Dar asta doar le-ar fi enervat pe celelalte fete, care ar fi venit să o caute.

Nu mai voia o altă ceartă, încă o scenă lacrimogenă. „Mi-am depăşit cota“, se gândi ea. Aşa că va fi o fată ascultătoare, va asista la şedinţa de după eveniment şi la ultimele pregătiri pentru evenimentul din ziua următoare.

„Poate că e mai bine aşa“, îşi spuse. „Am mai puţin timp de gândire.“ Momentul meditaţiei era undeva pe la sfârşitul listei de priorităţi, în acea clipă.

Nu a fost surprinsă să o vadă pe Laurel pregătind ceai şi sendvişuri. Întâlnirile de la Vows includeau adesea mâncare şi băutură de un fel sau de altul.

– A fost o nuntă frumoasă, spuse Laurel liniştită. Nimeni nu a lovit pe nimeni. Fără vome în tufişuri şi, din câte ştim noi, fără folosirea toaletelor pentru sex de prost-gust.

– Nunţile de duminică sunt, de obicei, mai liniştite, adăugă Emma şi îşi scoase pantofii, întinzându-se.

– Înseamnă că nu îţi mai aminteşti de nunta Greenburg-Fogelman.

– Aaa, da! Asta le-a cuprins pe toate, şi ceva în plus.

Neputând să stea jos, să se liniştească, Mac se duse la fereastră.

– Începe să ningă. Bine că nu s-a întâmplat înainte de terminarea evenimentului.

– Care s-a încheiat, spuse Parker, făcându-şi apariţia în cameră. Echipa de curăţenie intră acum în sala de bal. În caz că doamna Seaman mai vrea să arunce o privire mâine, trebuie să strălucim. Laurel, meniul?

– Bufet combinat, cu minipateuri, cafea, ceai, suc de portocale. Urmat de prezentarea mea şi încheiat de degustarea tortului. Acesta va fi din ciocolată, cu monogramele miresei şi ale mirelui în auriu. Am folosit mai multe stiluri. Am şi fotografii, şi schiţe cu tortul miresei şi al mirelui, dar şi câteva sugestii, în cazul în care vor să facă torturi pentru invitaţi. La fel şi în cazul opţiunilor pentru bufetul cu prăjituri. Am pregătit câteva cutii cadou cu ciocolată pentru mireasă şi pentru mama ei, şi câteva în plus, în cazul în care mai vin şi alte persoane. Sunt pregătită.

– O.K. Emma?

– Miresei îi plac lalelele şi a spus că vrea ca acestea să predomine la nuntă. O să merg pe ideea nunţii în grădină, dacă tot o să aibă loc în aprilie. O să am tone de lalele, în vaze transparente cu apă, de diferite mărimi şi forme. Şi trandafiri, desigur. O să fac câteva aranjamente în culori şi arome de primăvară, dar şi flori pentru butoniere. Lalele albe cu o crenguţă mică de lavandă, pentru puţină culoare. Am făcut trei buchete din mătase, special pentru ea. Şi o să mai am unul cu multe lalele, deoarece cred că pe acesta o să îl aleagă.

Făcu o pauză ca să îşi frece piciorul stâng, în timp ce parcurgea lista în minte.

– Am mai făcut câteva aranjamente şi pentru domnişoarele de onoare, tot în nuanţe de primăvară, dacă tot nu a ales culorile. Mai am şi câteva poze, pe lângă buchetele de probă. Ea a văzut deja spaţiul meu de lucru şi multe dintre modelele realizate de mine, dar am schimbat câteva şi le-am adaptat pentru ea. Laurel m-a ajutat cu câteva idei pentru pergolă. Am o viziune cu corni. Arbuşti de corni în ghivece albe, pe fundal. Putem să agăţăm luminiţe în ei. Aş sugera mai degrabă buchete decât flori în piept, pentru mame. Am făcut câteva, ca să le arăt. Am mai făcut şi nişte aranjamente pe care să le ia acasă.

– Avem multe fotografii cu toate spaţiile pregătite pentru nunţile de primăvară, spuse Parker şi se uită spre Mac.

– Le-am selectat pe cele pe care le-am considerat potrivite pentru clienta noastră. Şi pe cele în care apar mai multe detalii. Aşa cum am mai discutat, în aprilie, vremea poate fi capricioasă, aşa că o să vrea corturi.

– Corturi din mătase.

Mac o aprobă pe Parker din cap.

– Am citit propunerea ta. Şi am văzut schiţele lui Laurel. Nu avem fotografii cu această dispunere, dar avem câteva făcute de aproape. Am adunat un portofoliu important de portrete – de logodnă şi de nuntă, şi unul separat, cu fotografii publicate în reviste. Au răsfoit albumele când au venit, iar tu ai spus că mamei i-au sclipit ochii la ideea unui album de artă. O să aduc unul ca exemplu. O să fac un portret al mamei şi al fiicei aici, în timpul prezentării. O să mă duc să îl imprim, să îl pun în ramă şi într-o cutie de cadou, pentru ca apoi să i-l dau mamei.

– Super, zâmbi Parker. Excelent. Eu am pregătit trei scenarii, stiluri diferite, pe care le voi prezenta de la repetiţii până la plecare. M-am tot răzgândit, dar am decis să încep cu cel pe care eu îl cred cel mai bun.

– Cel cu zâna din secolul douăzeci şi unu, spuse Emma. Preferatul meu.

– Noi patru am lucrat deja o sută de ore la evenimentul ăsta, spuse Laurel. Mi-am încrucişat toate degetele.

Emma dădu decisiv din cap.

– Am sentimentul că totul va ieşi bine.

– Tu ai astfel de sentimente în legătură cu aproape orice. Dacă am terminat, eu aş pleca pentru că am foarte mult de lucru.

– Mai e ceva, spuse Parker atunci când Mac se ridică. Care e problema, Mac?

– Sunt obosită.

– Poţi să spui orice, zise Laurel şi luă un sendviş. Suntem trei contra unu.

– Nu e nimic. Şi nu ştiu de ce trebuie să exagerăm de fiecare dată când una dintre noi are o stare mai ciudată.

– Suntem fete, îi reaminti Emma. Maşina ta e la maică-ta.

– Da, maşina mea e la mama. M-a prins în ambuscadă de dimineaţă. Sunt nervoasă. O să fiu nervoasă şi când o să se hotărască să mi-o aducă înapoi, cu siguranţă fără benzină, probabil cu vreo zgârietură. Sfârşitul poveştii.

– Ştiu când eşti nervoasă, îi spuse Parker şi îşi îndoi picioarele sub ea, iar azi nu ai fost aşa.

– Dar acum sunt.

– Pentru că nu asta e problema. Carter era acolo când a venit ea, nu?

– S-a dat la el, aşa cum se dă la orice individ cu penis. Vă puteţi imagina cât de penibil a putut să fie?

– El s-a supărat? întrebă Emma.

– Pe ea? se ridică Mac şi merse spre fereastră. Nu ştiu, nu cred. Eram prea ocupată cu sentimentul de panică şi nu am observat. Aşa că i-am dat cheile ca să plece.

– Nu o să te întreb pentru ce avea nevoie de maşină, spuse Laurel şi îşi turnă o cană de ceai. Ce importanţă mai are? Însă mă întreb de ce eşti supărată pe Carter.

– Nu sunt. Sunt supărată pe mine. Pentru că am permis să se întâmple asta, să se ajungă aşa departe şi să nu mai gândesc, să fiu atât de ruptă de realitate.

– Nu mai vorbeşti despre Linda acum, trase Laurel concluzia.

– Of, Mac, spuse Emma, cu privirea plină de compasiune. Te-ai certat cu Carter.

– Nu. Da. Nu, se contrazise Mac, frustrată şi învârtindu-se în cerc. Nu poţi să te cerţi cu cineva ca el. Oamenii ţipă într-o ceartă sau aruncă lucruri. Spun lucruri pe care le regretă mai târziu. Astea sunt certurile. El nu poate să fie decât rezonabil.

– Să-l ia naiba, spuse Laurel cu strălucire în ochi.

– Încerci. Încerci să faci pe cineva ca el să înţeleagă că am pornit în direcţia greşită, dar tot ce spui se loveşte de un perete de logică şi calm.

– Te-ai despărţit de el.

După ton, compasiunea Emmei se îndreptă brusc spre Carter.

– Nu ştiu ce am făcut. În plus, cum poţi să te desparţi de cineva, când nu ştie nimeni că sunteţi împreună? Oficial. Eu sunt de vină, e vina mea, iar el nici nu vrea să audă ce îi spun. Ştiu că am scăpat lucrurile din mână. M-am lăsat dusă de val. Iar când a venit mama, de dimineaţă, a fost ca o palmă care m-a trezit la realitate.

– O s-o laşi să te influenţeze în privinţa lui? întrebă Parker.

– Nu. Nu e aşa, spuse Mac hotărâtă, deşi o parte din ea se îngrijora că asta era situaţia, exact asta. Nu vreau să îl rănesc. La asta se rezumă totul. El crede că e îndrăgostit de mine.

– Crede? repetă Laurel. Poate chiar este!

– E un romantic. În privinţa mea. În privinţa întregii lumi.

– Vorbeşti despre acelaşi bărbat care poate fi doar rezonabil. „Peretele de logică şi de calm“, insistă Parker şi îşi înclină capul. Dar când vine vorba de tine, trăieşte într-o fantezie.

– Poate are mai multe feţe, răspunse Mac, simţindu-se dintr-odată obosită şi învinsă.

– Cred că întrebarea esenţială nu ar trebui să fie ce simte sau nu simte Carter pentru tine, ci tu ce simţi sau nu simţi pentru el. Îl iubeşti, Mac?

Mac se holbă la Parker.

– Ţin la el. Asta e ideea.

– Sună evaziv, spuse Laurel. La întrebarea lui Parker, poţi răspunde doar cu da sau nu.

– Nu ştiu! Nu ştiu ce să fac cu toate sentimentele astea adunate în mine. A intrat în viaţa mea, s-a lovit cu capul de perete, şi eu sunt cea ameţită. Ai spus că nu e genul meu, chiar de la început ai spus asta. Şi aveai dreptate.

– De fapt, cred că e unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat. Dar tu eşti cea care trebuie să ia decizia. Însă Mac, o să mă enerveze foarte tare şi o să mă dezamăgeşti dacă o vei folosi pe Linda ca scuză pentru iubire. Pentru că nu merită.

– Am nevoie de puţin timp, atât. Trebuie să îmi regăsesc echilibrul, ritmul. Nu pot să le găsesc atunci când sunt cu el.

– Atunci ia-ţi timpul ăsta, o sfătui Parker. Fii sigură.

– Aşa voi face. Trebuie să fiu.

– Încă o chestie. Dacă el te iubeşte, eu sunt de partea lui.

Kathryn Seaman sosi cu fiica ei, Jessica, luni dimineaţă, la ora zece fix. Mac ştia că era genul de punctualitate care îi va încălzi sufletul lui Parker. Pentru ea însă, era cam înfricoşătoare.

Suprasolicitarea, emoţiile şi neliniştea sufletească făcură un amestec neinspirat în stomacul ei, în timp ce stătea alături de partenerele ei şi de potenţialele cliente în salon. Mulţimea de lalele ale Emmei aduseră primăvara în cameră, în ciuda focului care mocnea în şemineu. Parker scoase superbul set de ceai Meissen al bunicii, cristalele Waterford şi argintul georgian, iar toate acestea se potriveau perfect cu prăjiturile frumoase făcute de Laurel.

Dacă îşi dorea ceva luxos, sofisticat şi feminin, exact asta li se oferea.

După scurta conversaţie convenţională despre vreme, Parker deschise subiectul.

– Ne bucurăm foarte mult că luaţi în considerare firma noastră pentru ziua cea mare. Înţelegem cât de important este să vă simţiţi confortabil şi să aveţi încredere că fiecare detaliu contribuie la crearea unei nunţi care reflectă cine sunteţi şi ce însemnaţi, tu şi Josh, unul pentru celălalt. Vrem să vă bucuraţi de acea zi şi de toate zilele până la ea, asigurându-vă că voi sunteţi în centrul atenţiei noastre. Noi vrem ceea ce vreţi voi – o zi perfectă şi frumoasă, cu amintiri care să dureze tot restul vieţii voastre. Având acest scop în minte, am pus laolaltă câteva idei. Înainte să vă arăt prima propunere, aveţi întrebări?

– Da.

Kate Seaman deschise carneţelul din poala ei. În timp ce fiica ei râdea şi îşi dădea ochii peste cap, ea începu să o asalteze pe Parker cu întrebări.

Răspunsurile lui Parker erau mereu afirmative. Aveau şi aia, ofereau şi aia, aveau furnizor şi pentru aia şi o mostră din cealaltă. Când întrebările ajunseră la capitolul decoraţii, Emma preluă conversaţia.

– Pe lângă florile de la nuntă, vom folosi ghivece cu flori perene în grădină, special selectate pentru a se potrivi cu aranjamentele pe care le va alege Jessica. Ştiu că e abia începutul sezonului, dar vă pot promite că voi aduce primăvara în ziua nunţii.

– Dacă ar aştepta până în mai.

– Mamă, o bătu Jessica pe mână. Ne-am cunoscut în aprilie şi vrem să fim sentimentali. Mi se pare că e destul timp până atunci pentru organizare. Dar deja sunt un milion de detalii.

– Pentru asta suntem noi aici, îi spuse Parker.

– Momentan, sunt îngrijorată cu petrecerea de logodnă de la clubul de vară şi cu felicitările prin care vrem să anunţăm data evenimentului.

– Ne putem ocupa noi de toate astea în locul tău.

Jessica se opri şi îşi ţuguie buzele:

– Serios?

– Absolut. Avem nevoie doar de lista invitaţilor. Avem mai mulţi furnizori pentru felicitări. Le puteţi personaliza, folosind poza de la logodnă sau o poză cu tine şi cu Josh, care vă place mult.

– Îmi place mult ideea. Ţie nu, mamă?

„Acum e rândul meu“, se gândi Mac.

– Fotografia de logodnă v-ar putea ajuta să vă decideţi dacă vă place acel stil sau dacă vreţi ceva mai tradiţional. Stabilirea datei, locaţia, găsirea rochiei perfecte şi fotografiile de logodnă sunt detalii timpuri, care, odată terminate, vă eliberează mintea şi timpul pentru alte lucruri. Tot ele dau şi tonul nunţii.

– Ai câteva poze să ne arăţi ca model?

– Da, răspunse Mac, ridicând albumul cu poze de logodnă şi oferindu-i-l lui Kate.

– Cred că sesiunea foto de logodnă e aproape la fel de importantă ca portretele de nuntă. Arată promisiunea făcută, intenţia, bucuria şi anticiparea. Ce i-a adus pe aceşti doi oameni împreună? De ce au făcut această primă promisiune? Realizarea portretului care îi va anunţa pe prieteni, familia şi pe toţi ceilalţi că Jessica şi Josh s-au găsit unul pe celălalt este meseria mea.

– În studioul tău? întrebă Kate.

– Da, sau oriunde altundeva doreşte cuplul.

– La clubul de vară, decise Kate. La petrecerea de logodnă. Jessie va purta o rochie superbă. Ea şi Josh arată minunat împreună când sunt eleganţi. Iar Jessie va purta rubinele mamei mele.

În timp ce ochii i se umeziră, Kate se întinse şi luă mâna fiicei sale.

– E o idee grozavă şi m-aş bucura dacă am putea face asta. Dar mai aveam o idee pentru acest portret. Tu şi Josh v-aţi întâlnit la călărie, iar asta e o pasiune pe care o aveţi în comun. Mi-ar plăcea să vă fac un portret la călărie.

– La călărie? se încruntă Kate. O să fie numai instantanee. Nu o vreau pe Jessica în pantaloni şi pălărie de călărit în pozele de logodnă. Vreau ca ea să strălucească.

– Mă gândeam la o strălucire mai delicată. Ceva romantic, fantezist. Ai un cal de culoare castanie. Trooper.

– De unde ştii?

– Datoria noastră este să ne cunoaştem clienţii. Dar nu prea mult, adăugă Mac, făcând-o pe Jessica să râdă.

– Vă văd pe amândoi călărind împreună pe Trooper. Josh într-un smoching, cu cravata desfăcută şi primii nasturi descheiaţi, iar tu în spatele lui, într-o rochie fluidă şi cu rubinele bunicii tale, adăugă ea. Braţele tale în jurul taliei lui, cu părul desfăcut, în bătaia vântului. Fundalul – doar o ceaţă de culori şi forme.

– Dumnezeule, spuse Jessica inspirând adânc. Ador ideea asta. Chiar o ador. Mamă!

– Sună… frumos. Magic.

– Şi cred că ideea vi se va părea potrivită cu ceea ce credem noi că ar fi o temă bună pentru nuntă. Parker.

Ridicându-se, Parker se îndreptă spre şevaletul pregătit dinainte.

– Avem poze în care puteţi vedea în ansamblu şi în detaliu ce am mai făcut în trecut şi ce putem face acum, dar fiecare nuntă este unică, aşa că vom folosi schiţe ale viziunii noastre pentru ziua cea mare.

Parker îndepărtă pânza care acoperea prima schiţă.

– Ţară de basm, spuse ea, iar Mac îşi imagină că toate partenerele ei simţiră acelaşi fior de încântare când mireasa trase adânc aer în piept.

– Cred că am reuşit. Nu credeţi că am reuşit? Doamne, sunt epuizată, spuse Emma şi se întinse pe canapea. Şi mi-e puţin rău. Am mâncat prea mult dulce ca să îmi calmez nervii. Credeţi că am reuşit?

– Dacă nu am reuşit, cred că trimit nişte asasini plătiţi după Kathryn Seaman, răspunse Laurel şi îşi puse picioarele pe un teanc de albume de pe măsuţa de cafea. Femeia aia e dură.

– Îşi iubeşte fiica, o completă Parker.

– Da, am observat, dar Doamne, le-am ilustrat o nuntă perfectă şi nu am reuşit să smulgem nici o promisiune de la ea.

– O să reuşim. Altfel, nu o să mai avem nevoie de asasin. O să o omor eu cu mâna mea, spuse Parker şi îşi frecă ceafa. Trebuie să se mai gândească, să discute cu soţul ei, aşa cum şi Jessica trebuie să discute cu Josh şi să primească acceptul lui. Mi se pare rezonabil. E normal.

– Kate va lua decizia, le atrase atenţia Mac. Cred că vor doar să ne tortureze. Era deja convinsă, după prezentarea tortului cu palatul regal.

Laurel îşi muşcă buza.

– Crezi?

– O priveam, începusem să o privesc asemenea unei pisici care urmăreşte şoareci – sau poate că eu eram şoarecele, şi ea, pisica. Dar o priveam. I-au strălucit ochii la vederea tortului. Parcă o puteam auzi: „Nimeni nu mai primeşte palatul ăla de tort în afară de fetiţa mea“. Le-am răspuns la toate întrebările. Amândouă visau cu ochii deschişi după cornii Emmei şi luminile de basm. Iar buchetul cu lalele în cascadă? Jessie îl vrea pentru ea. După aceea, mama pomeneşte, ca din greşeală, despre cele două picioare stângi ale soţului ei, iar Parker se întinde după colecţia ei magică de cărţi de vizită şi îi oferă una aparţinând unui instructor personal de dans.

– A fost o idee genială, aprobă Emma. Oricum, mama vrea ce vrea fetiţa ei, iar fetiţa ei ne vrea pe noi. Simt asta, continuă ea şi oftă adânc, ridicându-se. Trebuie să mă duc să plantez cincizeci şi cinci de narcise pentru o petrecere a burlacelor. Fetelor, luaţi fiecare lalelele.

– Eu mă duc să văd dacă mi-am recuperat maşina. Am o şedinţă foto în aer liber şi mai multe drumuri de făcut, spuse Mac uitându-se la Parker. Dacă nu a venit încă, pot să iau maşina ta?

Unii oameni, se gândi Parker, ar spune despre ea că se băga unde nu îi fierbe oala, că nu era problema ei. Acei oameni însă, se gândi ea, nu o cunoşteau.

Ea rezolva probleme. Şi dacă nu încerca să rezolve măcar problemele celei mai vechi prietene a ei, ce rost mai avea să le rezolve pe ale unor străini?

Intră în Coffee Talk, hotărâtă să facă tot ce putea, pentru toată lumea.

Mulţimea de duminică seara se adunase la o conversaţie lejeră. Putea auzi aparatul de făcut spumă pentru cafea, bâzâitul râşniţei, în timp ce privea în jur. În cele din urmă, îl văzu pe Carter şi porni spre el, afişând un zâmbet.

– Bună, Carter, mersi că ai acceptat să ne întâlnim.

– N-ai pentru ce. Aţi avut o nuntă astăzi.

– După-amiază. A mers foarte bine. „N-are rost să pierdem timpul“, se gândi ea. Mac e nefericită şi supărată, dar a lăsat toate problemele ei deoparte, pentru clienţi.

– Îmi pare rău că am supărat-o.

– Şi ei îi pare rău că te-a supărat. Dar, continuă Parker înainte ca el să poată spune ceva, mama ei stă la baza problemelor. Toţi trei ştim asta, chiar dacă reacţionăm diferit.

– S-a simţit penibil. Mackensie. Nu trebuia. Nu pentru mine.

– Mama ei o va face mereu să se simtă aşa, spuse ea şi se uită la chelneriţa care se oprise la masa lor. Nişte ceai de iasomie. Mersi.

– Vine imediat. Doctore Maguire?

– La fel.

– Carter, vreau să îţi povestesc puţin din urmă, ca să înţelegi de ce se poartă aşa. Ce veţi face tu şi Mac mai departe e problema voastră.

În timp ce vorbea, Parker îşi scoase mănuşile şi îşi descheie haina.

– Nu ştiu cât de mult ţi-a spus ea, şi ar fi foarte supărată pe mine să afle că îţi povestesc toate astea, dar iată. Părinţii ei au divorţat când avea patru ani. Tatăl ei, pe care îl adora, a plecat de lângă ea la fel de uşor ca Linda. E un bărbat nepăsător. Nu viclean, ca Linda, doar nepăsător. A crescut într-un mediu privilegiat, cu un cont de economii destul de gros. Poate că îţi par ipocrită pentru că îţi spun tocmai eu asta, dar…

– Nu, nu mi se pare. Tu şi Del, părinţii voştri, mereu aţi contribuit. Ăsta e cuvântul potrivit.

– Mulţumesc. Geoffrey Elliot merge oriunde are chef, face doar ce vrea şi preferă să evite orice soi de problemă. Linda sapă, împinge, îşi face loc cu coatele prin viaţă. A primit o compensaţie destul de bună de la tatăl lui Mac, dar a cheltuit-o rapid.

Parker zâmbi.

– Copiii aud lucruri, chiar dacă se presupune că nu înţeleg ce înseamnă.

– Dar probabil a primit o alocaţie pentru creşterea copilului.

– Da. Mac a avut casă, hrană şi haine bune. La fel, desigur, şi mama ei. Amândoi s-au recăsătorit înainte ca Mac să împlinească şapte ani. Linda a divorţat din nou după doi ani.

Făcu o pauză în timp ce li se aduse ceaiul, după care continuă:

– Apoi, au urmat mai mulţi bărbaţi, multe aventuri şi multă dramă. Linda se hrăneşte din drame. Geoffrey a divorţat din nou şi s-a însurat din nou. Are un fiu cu a treia soţie şi îşi petrec cea mai mare parte a timpului în Europa. Linda mai are o fată de la al doilea soţ.

– Da, Mac mi-a spus că are o soră şi un frate vitregi.

– Se văd foarte rar. Eloisa şi-a petrecut, şi încă mai petrece, cea mai mare parte a timpului la tatăl ei, care o iubeşte foarte mult.

– Probabil că a fost greu. Să vadă că sora ei are un tată, în timp ce ea nu avea.

– Da. Şi pentru că, în cea mai mare parte, a fost doar Mac acasă, Linda se aştepta, cerea, folosea. În felul ei. S-a căsătorit din nou. Cu fiecare nouă căsătorie, venea o mutare într-o casă nouă din cartier. O altă şcoală pentru Mac. Linda a retras-o pe Mac de la şcoală când a divorţat de al treilea soţ. După doi ani, a mai înscris-o o vreme, deoarece descoperise că avea o relaţie cu un bărbat – căsătorit – aflat în conducerea şcolii.

– Nici un pic de stabilitate. Nimic pe care să se poată baza, murmură Carter.

Parker oftă.

– Toată viaţa, mama ei i-a plâns pe umăr pentru orice problemă, inimă frântă sau necaz. Linda a fost crescută să se creadă centrul universului, iar ea a crescut-o la rândul ei pe Mac să creadă asta. Mac a noastră e o femeie puternică. Inteligentă, de încredere, sclipitoare în ceea ce face. Dar punctul ăsta vulnerabil e ca o rană care nu se opreşte din sângerat. Linda îi tot rupe coaja. A crescut cu o persoană insensibilă şi se teme să nu devină şi ea aşa.

– Nu are încredere în noi, pentru că nimic din viaţa ei nu i-a dat o bază pentru această încredere.

– Eşti un ascultător bun. A fost unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus despre tine. O să te pun puţin în avantaj, Carter, un alt lucru pentru care nu o să îmi mulţumească. Îţi dau avantajul ăsta pentru că o iubesc.

– Aş avea nevoie de asta.

Parker se întinse şi îşi aşeză mâna peste a lui, pe masă.

– Nu am mai văzut-o niciodată ca acum, de când e cu tine. Cu nimeni. Nu am mai văzut-o niciodată să îi pese atât de cineva. Iar ceea ce are cu tine, ce descoperă cu tine o sperie.

– Mi-am dat seama de unele din lucrurile astea, cel puţin de partea cu speriatul. Ce sfat i-ai da cuiva care o iubeşte?

– Speram să mă întrebi asta, spuse Parker şi zâmbi. Dă-i puţin spaţiu, puţin timp, dar nu prea mult. Şi nu renunţa la ea. Singurele constante din viaţa ei am fost eu şi familia mea, Emma şi Laurel. Are nevoie de tine.

– Nu pot să renunţ la ea, spuse Carter simplu. Am aşteptat-o aproape toată viaţa.