capitolul 16

Bob se uita la Carter de pe partea opusă a mesei din Coffee Talk, cu privirea fixă şi cu gura întredeschisă.

– S-o ia dracu’!

– Nu mi-a răspuns la telefon. După ce am reuşit, într-un final, să o scot pe Corrine din casă, am sunat. Acasă la ea – pe ambele linii – şi pe mobil. Nu a răspuns. M-am gândit să mă duc până acolo, dar dacă nu a răspuns la telefon… Ea a crezut că eu… Nu ar fi trebuit să gândească aşa, dar, având în vedere situaţia, nu pot să o învinuiesc. Chiar nu pot, spuse el şi amestecă în ceaiul verde. Trebuie să îi explic. E evident că trebuie să îi explic. Dar nu sunt în elementul meu. Nu ştiu de unde să încep.

– Ai două femei care te doresc. Două. Carter, eşti un armăsar. Eşti un mare armăsar.

– Bob, nu înţelegi deloc ideea.

– Nu eu, prietene, răspunse el, iar gura întredeschisă se preschimbă într-un rânjet de pură admiraţie. Ideea e că două tipe tari se bat pentru tine. În plus, am auzit că ai avut şi o chestie cu Parker Brown. Un trio fierbinte.

– Am ce? Cu cine… Nu. De unde ai mai auzit şi asta?

– Erai cu ea chiar aici, la Talk, acum câteva seri. Oamenii vorbesc.

– Doamne, când s-a transformat toată povestea asta într-o telenovelă? Am băut o cafea şi am vorbit despre Mackensie. Suntem prieteni. Atât. Nici măcar atât.

– Asta e bine, spuse Bob şi aprobă înţelept din cap. Pentru că tocmai voiam să îţi spun, frate, să nu te întâlneşti niciodată cu două tipe care sunt prietene. Nu numai că nu e frumos, dar poate fi letal. O să te sfâşie şi, după aceea, o să meargă la cumpărături împreună.

– E bine de ştiut, Bob, spuse Carter, văzând sarcasmul plutind inocent peste capul prietenului său. Dar nu mă văd cu Parker. Şi de când nu mai pot un bărbat şi o femeie să bea o cafea sau un ceai într-un loc public, fără… Lasă, uită că te-am întrebat, se întrerupse Carter, simţind o iminentă durere de cap. Nu mai contează.

– Corect. Să revenim la subiect. Două tipe tari se ceartă pentru „Cartarmăsarul“. Pun pariu că, dacă ar fi intrat roşcata în casă, s-ar fi bătut. Tipe care se bat pentru tine, Carter, spuse Bob, cu ochii strălucind de dorinţă. Eşti cel mai tare.

– Nu vreau să fiu cel mai tare.

Avusese un motiv pentru care păstrase incidentul doar pentru el în timpul programului de lucru. Dar ce nebunie îl apucase, încât să creadă că ar putea primi un sfat rezonabil de la Bob în alt moment, în alt loc?

– Încearcă să ţii pasul cu mine, Bob.

– Încerc, dar îmi tot imaginez o bătaie între fete. Ştii tu, cu rostogoliri pe podea şi sfâşierea hainelor, spuse Bob şi îşi ridică latte-ul cu scorţişoară. E destul de vie imaginea.

– Nu a fost nici o bătaie.

– Ar fi putut să fie. Bine, deci nu vrei să încerci să te împarţi între ele două. Eu cred că ai putea face asta, dar am impresia că tu vrei să te ajut să îţi dai seama pe care să o alegi.

– Nu, nu, nu, spuse Carter şi îşi prinse capul în mâini. Nu e un studiu comparativ, Bob. Sunt îndrăgostit de Mackensie.

– Serios? Păi, hei, nu mi-ai spus niciodată că simţi cuvântul ăla cu „î“ pentru ea. Am crezut că era ceva mai simplu, răspunse el, frecându-şi bărbia şi lăsându-se pe spate. Asta schimbă toată ecuaţia. Cât de supărată era?

– Încearcă să ghiceşti, şi după aceea dublează.

Bob dădu din cap înţelept.

– Să înţeleg că nu trece cu flori şi scuze. Trebuie să pui piciorul în prag în primul rând, asta e ideea. Când eşti nevinovat… Eşti nevinovat, nu?

– Bob!

– O.K. Trebuie să o laşi să îşi verse năduful la început, asta e părerea mea, spuse Bob meditativ, în timp ce sorbea din latte. După aceea, trebuie să îi spui că nu ai făcut nimic greşit. Apoi, trebuie să o implori. O să vrei să termini cu ceva care străluceşte, după o situaţie ca asta.

– Bijuterii? Mită?

– Nu trebuie să o priveşti ca pe mită. E o formă de a-ţi cere scuze. Nu contează că nu ai făcut nimic, Carter. Niciodată nu contează. Tu vrei să uitaţi totul, să reveniţi unde eraţi înainte, să vină înapoi la tine şi să faceţi sex în deceniul ăsta, aşa că trebuie să faci rost de ceva strălucitor. Oricum, se apropie Sfântul Valentin.

– Mi se pare ceva superficial şi manipulator.

– Exact.

Carter râse.

– O să ţin chestia cu ceva strălucitor ca plan de rezervă. Dar cred că ai dreptate cu restul. Mai ales cu vărsarea nădufului. Situaţia nu a fost roz deloc.

– Ai tăvălit-o puţin pe brunetă?

– Nu. Dumnezeule!

– Atunci eşti un bărbat virtuos. Să nu uiţi asta. Eşti un bărbat virtuos, Carter. Dar, în acelaşi timp, eşti şi un armăsar. Sunt mândru că te cunosc.

În studioul ei, Mac termină un set de fotografii de probă, după care le puse într-o cutie pentru clienţi, alături de o listă de preţuri, de o carte de vizită şi o foaie cu opţiunile.

Privi spre telefon şi se felicită pentru curajul de a nu returna apelurile lui Carter. Poate Corrine se juca, într-adevăr. Dar era şi el acolo.

Câteva telefoane cu scuze nu erau suficiente ca să îl ierte. În plus, dacă nu ar fi făcut nimic, pentru ce să îşi ceară scuze?

Nu conta, îşi reaminti ea.

Urma să se răsplătească pentru acea zi productivă cu o baie cu spumă, cu un pahar de vin şi cu o seară de popcorn şi televizor. Un film de acţiune, decisese ea. Unde explodau multe şi nu exista nici cea mai mică urmă de romantism.

Puse cutia într-o pungă de cadou de la Vows, pregătită de livrare, după care se întoarse, la auzul uşii care se deschidea.

Linda intră ca o furtună, plină de nervi.

– Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti să îmi ridici maşina şi să o duci la un garaj de doi bani? Ştii că acum îmi cer două sute de dolari ca să mi-o dea? Ar fi bine să îmi scrii un cec în minutul ăsta!

„O.K.“, îşi spuse Mac, a sunat clopoţelul pentru runda asta. „Şi pentru prima oară sunt pregătită.“

– Pentru nimic în lume. Dă-mi cheile.

– Îţi dau cheile când îmi dai tu două sute de dolari.

Mac făcu un pas în faţă, apucă geanta mamei ei şi o goli pe podea. Şocul Lindei îi dădu timp lui Mac să se aşeze pe vine, să caute prin toate nimicurile din geantă şi să îşi pună cheile în buzunar.

– Cum…

– Îndrăznesc? întrebă calm Mac. Îndrăznesc, pentru că ţi-am împrumutat maşina duminică, pentru că nu mi-ai adus-o înapoi şi nu mi-ai răspuns la telefoane de cinci zile încoace. Îndrăznesc, pentru că nu mă vei mai folosi şi nu vei mai profita de mine. Crede-mă când îţi spun că am terminat cu astea. Gata. Toate astea se opresc aici!

– A nins. Doar nu te aşteptai să risc să conduc de la New York în timpul unei furtuni de zăpadă. Aş fi putut avea un accident. Aş fi putut…

– Suna, o întrerupse Mac. Dar, lăsând astea deoparte, nu a fost nici o furtună. A nins uşor. Mai puţin de un centimetru de zăpadă depusă. Şi asta a fost duminică.

– Ari nici nu a vrut să audă să mă lase să conduc până aici. M-a invitat să rămân la el, aşa că am rămas, spuse ea şi ridică din umeri. Am petrecut câteva zile împreună. Am fost la cumpărături, la teatru. De ce să nu am şi eu o viaţă?

– Eşti bine-venită să ai una. Dar în altă parte.

– Hai, nu fi copil, Mackensie. Ţi-am lăsat maşina mea.

– Mi-ai lăsat o maşină pe care nu am putut să o folosesc, decât dacă te-ai fi obosit să îmi laşi dracului cheile de la ea.

– O scăpare. M-ai împins pe uşă atât de repede în ziua aia, încât nu mă miră că am uitat. Nu mă înjura, spuse ea şi izbucni în plâns, cu lacrimi mari curgându-i din ochii albaştri. Cum poţi să te porţi aşa cu mine? Cum poţi să îmi iei orice şansă la fericire?

„Nu o să-i meargă“, îşi spuse Mac în timp ce simţea crampe în stomac. „Nu şi de data asta.“

– Ştii, mă întrebam şi eu aceleaşi lucruri, înlocuindu-te pe tine cu mine. Nu am reuşit niciodată să găsesc răspunsul.

– Îmi pare rău. Îmi pare rău. Sunt îndrăgostită. Tu nu ştii ce înseamnă să simţi asta pentru cineva. Să uiţi de tot şi să crezi că existaţi doar tu şi el în întreg universul. E doar o maşină, Mackensie.

– E doar maşina mea.

– Uite în ce stare m-ai adus! exclamă Linda, cu obrajii încă înlăcrimaţi, dar tot plină de furie. Tu mi-ai dus maşina la… garajul ăla plin de uleiuri, iar omul ăla oribil mi-o ţine ostatică.

– Plăteşte taxa, sugeră Mac.

– Nu ştiu cum poţi să fii atât de rea cu mine. Tu nu poţi simţi niciodată nimic pentru nimeni. Tu faci fotografii ale sentimentelor, dar nu le ai, iar acum mă pedepseşti pe mine pentru că simt ceva.

– Bine, spuse Mac şi se ghemui din nou, după care adună şi puse toate obiectele înapoi în geanta mamei ei. Eu nu am sentimente. Sunt o fiică oribilă. În ideea asta, vreau să pleci. Vreau să te duci.

– Am nevoie de bani pentru maşina mea.

– Nu o să îi primeşti de la mine.

– Dar… trebuie să…

– Nu, exclamă Mac şi îi împinse Lindei geanta în mâini. Asta e ideea, mamă. Nu trebuie. Şi nu o să se întâmple. E problema ta, să o rezolvi tu.

Buza Lindei tremura. Întreaga bărbie îi tremura. Nu era manipulare, se gândi Mac, nu în întregime. Simţea ce simţea, până la urmă. Şi chiar credea că ea era victima.

– Cum o să ajung acasă?

Mac ridică receptorul.

– Îţi chem un taxi.

– Nu eşti fiica mea.

– Ştii, chestia tristă pentru amândouă este că sunt.

– O să aştept afară. În frig. Nu vreau să mai stau în cameră cu tine nici măcar o secundă.

– O să te ia de la intrarea în casa cea mare, spuse Mac şi se întoarse, închizând ochii la auzul uşii trântite. Da, am nevoie de un taxi la domeniul Brown. Cât de repede puteţi.

Cu stomacul strâns, Mac se duse şi închise uşa. Trebuia să mai adauge o aspirină la planul pentru relaxarea de după ziua de muncă. Probabil că i-ar fi trebuit o cutie întreagă de aspirină. Poate, dacă ar lua pastilele şi s-ar întinde într-o cameră întunecată încercând să doarmă, ar uita de sentimentele pe care se părea că nu le are.

Luă pentru început aspirina, o bău cu un pahar plin de apă rece, pentru a-şi calma gâtul iritat. După aceea, se aşeză pe podeaua bucătăriei.

Era îndeajuns de departe.

Stătu acolo până când nu îi mai tremurară genunchii, până când gâtul nu îi mai palpită. Până când nu mai simţi nevoia să izbucnească în plâns.

Când sună telefonul, se întinse şi reuşi să îl ia de pe dulap. Citi pe ecran şi îi răspunse lui Parker.

– Sunt bine.

– Sunt aici.

– Ştiu. Mersi. Dar sunt bine. I-am chemat un taxi. O să ajungă în câteva minute. Să nu o laşi să intre.

– Bine. Sunt aici, repetă ea. Orice ai nevoie, da?

– Parker? Ea nu o să se schimbe niciodată, aşa că trebuie să fac eu. Nu ştiam că va fi atât de dureros. Credeam că o să mă simt bine, bine şi satisfăcută. Poate chiar să dansez de bucurie. Dar nu e aşa. Mă simt groaznic.

– Nu ai fi tu, dacă nu te-ar durea. Ai făcut ce trebuia, dacă asta te ajută. Ce trebuia pentru tine. Iar Linda o să îşi revină. Ştii că aşa o să facă.

– Vreau să fiu furioasă, spuse Mac obosită şi sentimentală, punându-şi capul pe genunchii adunaţi la piept. Mi-e mult mai uşor când sunt supărată pe ea. De ce sufăr atât de mult?

– Pentru că e mama ta. Nimic nu va schimba asta. Te simţi groaznic şi când o laşi să se folosească de tine.

– Acum e mai rău, dar ai dreptate.

– A venit taxiul. Pleacă.

– O.K., spuse Mac şi îşi închise iar ochii. Sunt bine. Vorbim mâine.

– Sună-mă dacă mai ai nevoie de mine.

– Te sun. Mersi.

Nu mai reuşi să adune entuziasmul necesar pentru spumă, şi lumânări, şi vin, dar făcu o baie fierbinte. Îşi puse cei mai vechi pantaloni din flanelă, confortabili şi moi. Nu mai voia să doarmă şi se gândi că munca ar putea fi o soluţie. Şi-ar face ordine în dormitor, şi-ar organiza dulapul, dressingul şi ar freca baia o bună bucată de timp.

Nu era o oră potrivită pentru treburi în casă, dar ar fi ţinut-o ocupată ore întregi. Poate chiar zile. Mai important, era un proces de curăţire, decise ea, un act simbolic prin care îşi confirma purtarea faţă de Linda.

Gata cu trecutul, să înceapă prezentul. După ce va termina, totul va fi ca nou. O nouă ordine în viaţa ei.

Îşi deschise dulapul şi îşi umflă obrajii cu aer, de parcă ar fi umflat un balon. Singura modalitate, îşi spuse ea, era cea prezentată în emisiunile de la televizor. Scoate tot, sortează, aruncă.

Ar fi putut să ardă totul şi să o ia de la început. Ridicând din umeri, apucă un braţ de haine şi le aruncă pe pat. La a treia grămadă, se întrebă de ce avea nevoie de atâtea haine. Era o boală, asta era. Nimeni nu avea nevoie de cincisprezece tricouri albe.

Cincizeci la sută, decise ea. Ăsta era ţelul ei. Să scape de cincizeci la sută din garderoba ei. Şi îşi va cumpăra umeraşe din acelea îmbrăcate în material. Le va aranja pe culori. Şi va avea cutii de pantofi, aranjate în teancuri. La fel ca Parker.

După ce împrăştie conţinutul dulapului pe pat şi pe canapea, îl privi cu nedumerire. Poate ar fi fost mai bine să ia umeraşele şi cutiile înainte. Şi unul dintre seturile acelea de organizare. Separatoare pentru sertare. Acum, avea doar o foarte mare dezordine şi nici un loc unde să doarmă.

– De ce, de ce, în numele lui Dumnezeu, nu pot să conduc o afacere, să fiu o afacere şi să fiu în stare să îmi accept viaţa? Asta e viaţa ta, Mackensie Elliot. Grămezi mari de lucruri, cu care nu ştii ce să faci.

Le va rezolva ea. Le va schimba. Va găsi o soluţie. Doamne, doar o dăduse pe mama ei afară din casă, deci cu siguranţă, putea să facă faţă unor pantofi şi genţi. Ar mai reduce din dezordinea din viaţa ei, din mintea ei. „Minimalizează“, decise ea.

O să fie Zen.

Casa ei, viaţa ei, idiotul ei de dulap vor fi un loc al păcii şi liniştii. În cutii transparente pentru pantofi.

Începând de acum. Astăzi era o nouă zi, un nou început şi o nouă Mackensie Elliot, mai puternică, mai inteligentă, mai formidabilă. Cu o strălucire în ochi, se duse jos să ia o cutie de pungi cu închizătoare.

Când auzi ciocănitul de la uşă, simţi o uşurare atât de profundă, că tremură toată. „Parker“, se gândi ea. Mulţumesc, Doamne. Chiar avea nevoie de superputerile ei de organizatoare.

Cu disperare în priviri şi cu părul ridicat în smocuri ciufulite, deschise uşa cu cheia.

– Parker… Of! Desigur. Perfect.

– Nu mi-ai răspuns la telefon. Ştiu că eşti supărată, spuse Carter. Dacă mă laşi să intru doar câteva minute, îţi pot explica.

– Bineînţeles, îşi ridică ea mâinile în aer. Să încheiem odată cu asta. Hai să bem ceva.

– Nu vreau să beau nimic.

– Corect. Eşti cu maşina, spuse ea şi îşi flutură mâinile în aer în timp ce îşi târa picioarele în bucătărie. Eu nu sunt cu maşina, continuă ea şi trânti o sticlă de vin pe dulap, după care scoase un tirbuşon. Cum? Nu ai parteneră în seara asta?

– Mackensie!

Cumva, se gândi ea în timp ce luă dopul cu asalt, el reuşea să îi rostească numele ca o mustrare uşoară. Tipul era talentat.

– Ştiu cum ar fi putut să pară. Cum a şi părut, probabil. Cum a părut, se bâlbâi el şi se aşeză în faţa ei. Dar nu a fost nimic. Corrine… Lasă-mă pe mine să desfac sticla, spuse el, când o văzu că nu reuşea.

Ea îl opri cu degetul.

– Tocmai ce apăruse. Venise în vizită.

– Lasă-mă să îţi spun ceva.

Mac prinse sticla între genunchi, plină de furie în timp ce rotea tirbuşonul, şi continuă:

– Doar pentru că ne-am certat, doar pentru că simţeam nevoia să stabilesc nişte limite rezonabile, nu înseamnă că trebuie să îţi întreţii fosta prietenă, misterioasă şi sexy, cinci minute mai târziu.

– Nu făceam asta. La naiba, mormăi el şi se aplecă să ia sticla de la ea, chiar când ea reuşi să scoată dopul.

Pumnul ei îl lovi fix în bărbie. Forţa loviturii îl dădu pe spate.

– Te simţi mai bine acum?

– Nu am vrut… Erai cu faţa în calea mea, spuse ea punând sticla pe dulap, ducându-şi mâinile la gură, ca să oprească un râs isteric. Doamne, e din ce în ce mai ridicol.

– Putem să stăm jos?

Ea dădu din cap şi merse spre fereastră.

– Nu stau jos când sunt supărată. Eu nu port discuţii calme şi rezonabile.

– Crezi că asta e ceva nou pentru mine? Ai plecat. Ai fugit fără să îmi dai vreo şansă să îţi explic situaţia.

– Uite care e treaba. Eşti un tip liber. Noi nu ne-am înţeles şi nici nu am discutat să nu ne mai vedem cu altcineva.

– Eu am presupus că se înţelege de la sine. Dormim împreună. Orice limite vrei tu, eu sunt de acord cu tine. Doar cu tine. Şi mă aştept la acelaşi lucru din partea ta. Iar dacă asta înseamnă că sunt tradiţional şi convenţional, nu mă pot abţine.

Mac se întoarse spre el.

– Convenţional. Nu aşa te-ar descrie toată lumea. Şi nu e aşa, Carter. Nu te da drept convenţional. Te face să pari decent. Încerc să îţi spun că nu am absolut nici un drept să fiu supărată. Chestie care e aiurea. Problema e că ne-am certat, iar când am venit la tine să încerc să obţin împăcarea, tu erai cu ea.

– Nu eram cu ea. Ea era acolo.

– Ea era acolo. Tu îi turnai vin. I-ai dai ei vinul meu.

– Nu i-am dat ei vinul tău.

– Ei bine, asta e altceva.

– Nu i-am dat nici un fel de vin. Nu a fost implicat nici un fel de vin. I-am spus că trebuie să plece. Am făcut-o să plângă, spuse el şi, amintindu-şi de acea situaţie, se frecă pe ceafă. Am scos-o pe uşă în lacrimi, iar tu nu mi-ai răspuns la telefoane. Dacă ai fi aşteptat puţin, dacă ai fi intrat, să îmi dai o şansă să…

– Ne-ai făcut cunoştinţă.

Se opri şi se încruntă la ea.

– Eu… da.

– În mintea mea atunci, aproape că te-am bătut până la moarte cu nenorocita aia de sticlă de vin. „A, bună Mac, ea e femeia cu care am locuit aproape un an, despre care am grijă să îţi povestesc cât mai puţin posibil. Iar ea stă acolo, cu decolteul şi cu părul ei perfect, mieunând despre cum îi torni tu un pahar din vinul pe care l-a adus idioata.“

– Eu…

– Ca să nu mai spun că ne cunoscusem deja cu vreo două ore înainte, în raionul de încălţăminte din Nordstrom.

– Cine? Ce? Când?

– Prietena voastră comună, nu ştiu cum o cheamă, ne făcuse deja cunoştinţă când eu şi fosta ta iubită eram la raionul meu cu încălţăminte, în timpul sesiunii mele de terapie prin shopping.

Amintindu-şi, Mac începu să se enerveze din nou şi continuă:

– Iar ea, cu nenorociţii ăia de pantofi roşii cu toc şi cu o sprânceană ridicată, plină de sarcasm, mă analiza pe mine. Şi mi-a zâmbit cu superioritate, spuse ea. Zâmbea cu superioritate, cu buzele ei perfect conturate. Dar am lăsat-o, la naiba cu ea şi cu atitudinea ei. Urma să îmi cumpăr cizmele mele albastre fabuloase şi pantofii argintii adorabili, o sticlă bună de vin ca să vin la tine – după ce am oprit la salonul de cosmetică MAC pentru un tuş de ochi nou şi pentru a mă aranja puţin, pentru că voiam să arăt bine când vin la tine. Mai ales după ce am văzut-o pe ea. După aceea, am văzut sacoul ăla superb de la DKNY şi un pulover din caşmir la reducere. Tocmai de aceea o să devin Zen. Bine, parţial şi din cauza maşinii de remorcare şi a revoltei emoţionale, dar asta e doar rădăcina.

Şocat, Carter expiră lung.

– M-am răzgândit. Îmi dai un pahar de vin?

– Şi nu ştiu cum ai putut să crezi măcar pentru o clipă că aş fi rămas, continuă Mac în timp ce se duse după un pahar de vin. Ce ai fi vrut? Te aşteptai să mă apuc să mă cert cu ea? Să vezi o bătaie?

– Nu, Bob ar fi vrut asta.

– Dacă ai fi avut un creier masculin puţin mai limpede, m-ai fi prezentat drept femeia cu care eşti implicat într-o relaţie. Nu ca pe un curier de pizza.

– Ai perfectă dreptate. Nu am ştiut cum să mă comport. Singura mea scuză e că nu eram deloc în elementul meu. Totul mi se părea confuz şi de neexplicat, şi am mai ars şi sendvişul cu caşcaval topit.

– I-ai făcut un sendviş?

– Nu, nu. Îmi făceam mie un sendviş. Sau făceam unul, când a venit ea, şi am uitat că îl pusesem pe aragaz pentru că ea…

Se opri, gândindu-se că povestirea a ceea ce s-a întâmplat între momentul sosirii lui Corrine şi sendvişul ars nu era o idee tocmai bună, aşa că luă o gură lungă de vin, după care continuă:

– M-a întrerupt. Oricum, să înţeleg că te-ai întâlnit cu Corrine şi cu Stephanie Gorden la cumpărături?

– Asta am spus.

– Undeva acolo, murmură el. Înţeleg. Asta explică… „Iar sunt pe teren nesigur.“ Ca să tragem o concluzie, aş putea să spun că nu o voiam acolo. Te voiam pe tine. Te vreau pe tine. Sunt îndrăgostit de tine.

– Nu începe cu chestia cu iubirea când eu sunt într-o criză. Vrei să mă crizez şi mai tare?

– E posibil? Dar nu, chiar nu vreau asta.

– Purta haine seducătoare.

– Pardon? Ce?

– Să nu crezi că nu ştiu de ce „a venit pe la tine“. S-a uitat la mine şi, ce s-a gândit, că poate să mă întreacă, după care şi-a pus hainele seducătoare şi ţi-a făcut o vizită. S-a dat la tine, şi să nu negi asta.

Umerii lui ar fi vrut să se cocoşeze. Trebui să facă un efort real şi fizic pentru a-i îndrepta.

– Eu îmi făceam un sendviş. Asta nu îţi spune nimic? Îmi făceam un sendviş şi mă gândeam la tine. Chiar crezi că ştiam, sau că mă pregăteam, ca ea să vină la mine şi să mă sărute?

– Te-a sărutat?

– Doamne. Ar fi trebuit să aduc chestia strălucitoare. Ea doar… m-a luat pe nepregătite.

– Iar tu ai luat o bâtă mare ca să te aperi de avansurile ei nedorite?

– Nu. Eşti geloasă? Chiar eşti geloasă pe treaba asta?

Mac îşi încrucişă braţele.

– Aşa se pare. Şi nu o lua ca pe un compliment.

– Îmi pare rău, dar nu cred că pot să mă abţin, spuse el şi zâmbi. Ea nu înseamnă nimic pentru mine. Mă gândeam la tine tot timpul.

– Foarte drăguţ, îi spuse Mac, luându-i paharul din mână şi sorbind o gură. E frumoasă.

– Da, este.

Mac îl seceră cu privirea.

– Tu chiar nu ştii nimic? Ai nevoie de lista lui Bob ca să ştii că ar fi trebuit să spui ceva de genul că nimic nu se compară cu mine?

– Chiar nu se compară, nu s-a comparat niciodată.

– Te rog. Buze de parcă o înţepase o albină, decolteu generos, începu ea şi mai luă o gură, după care îi dădu vinul. Ştiu că sunt superficială dacă o urăsc pentru felul în care arată, dar nu mai ştiu altceva despre ea. Înţeleg că te-a luat pe nepregătite. Dar problema e, Carter, că a câştigat în faţa mea. De două ori. Tot ce ştiu e că aţi avut o relaţie serioasă, că aţi stat împreună şi că ea s-a despărţit de tine. Nu tu, de ea. Tu o iubeai, iar ea te-a rănit.

– Nu o iubeam. Iar suferinţa? Cred că e relativă. Ştiu că am dat impresia că a fost ceva mai important şi mai complicat, pentru că am evitat să vorbesc despre ea. Nu au fost cele mai bune perioade din viaţa mea. Am cunoscut-o la o petrecere de la familia Gorden. Prietenii comuni. Nu mă întorsesem de mult, doar de câteva luni. Am început să ieşim împreună, fără să fie ceva serios la început. După care lucrurile au devenit serioase.

– Aţi început să vă culcaţi împreună. Ştiu şi eu puţină semantică, Parker.

– Hmmm. Ea se gândea că, în cele din urmă, mă voi întoarce la Yale, şi nu înţelegea de ce aş vrea să predau aici, de ce aş vrea să stau aici. La început, am avut o simplă relaţie, dar, până la urmă, am ajuns să locuim împreună.

– Şi cum ajung să se întâmple lucrurile astea?

– Ea se muta în altă parte atunci. Un apartament mai mare. Ceva nu a mers, nu îmi mai amintesc toate detaliile. Însă ea deja îi anunţase pe proprietarii la care stătea şi a trebuit să plece. Eu aveam foarte mult spaţiu şi am decis că putea să stea câteva săptămâni, poate o lună. Până îşi găsea un alt loc. Şi nu ştiu cum…

– Dar nu a mai găsit un alt loc.

– Am lăsat lucrurile aşa cum erau. Era plăcut să ai pe cineva cu care să iei cina sau să ieşi în oraş. Ieşeam în oraş destul de des, dacă stau să mă gândesc bine. Îmi plăcea compania cuiva, să am pe cineva la care să vin acasă. Sexul regulat. Şi se pare că, într-adevăr, am nevoie de Cyrano.

– Tuturor le place sexul regulat.

– Mă gândeam chiar să o cer în căsătorie. După care, mi-am dat seama că voiam să fac asta pentru că ea se aştepta la lucrul ăsta. Toată lumea se aştepta… Apoi, m-am simţit vinovat pentru că nu am vrut să o cer în căsătorie. Locuiam cu ea, dormeam cu ea, plăteam facturile, făceam…

Ca un poliţist de la circulaţie, Mac îi făcu semn cu mâna să se oprească.

– Îi plăteai facturile?

El ridică din umeri şi răspunse:

– La început a spus că strânge bani pentru casa ei, iar după aceea… Cred că aşa mă obişnuisem. Ceea ce vreau să spun e că locuiam împreună şi ne comportam cam ca un cuplu căsătorit, iar eu nu o iubeam. Mi-aş fi dorit. Probabil că ea simţea asta şi a văzut că nu eram complet fericit. Şi-a dorit mai mult. De ce să rămână blocată în casă, când eu eram îngropat în cărţi şi hârtii? Şi-a dat seama că nu eram ce îşi dorea şi că nu aş fi putut să îi dau ce avea nevoie, aşa că şi-a găsit pe altcineva.

El se holbă la paharul de vin de pe dulap.

– Poate că nu am iubit-o, dar e dureros şi umilitor să fii respins în favoarea unui alt bărbat. Să fii înşelat. Era clar pentru toată lumea că avea o relaţie, dar eu nu mi-am dat seama. Probabil că aş fi realizat, dacă i-aş fi dat mai multă atenţie. M-a părăsit pentru el şi, o vreme, am suferit şi m-am simţit penibil, dar, în cele din urmă, a fost ca o eliberare.

Mac făcu o pauză pentru a procesa.

– Să tragem o concluzie şi să privim în ansamblu. Pentru că e o concluzie pe care tu o ştii foarte bine. Te-a jucat pe degete ca tu să îi oferi un loc unde să stea, fără ca ea să plătească ceva.

– Nu aş fi putut să îi cer chirie.

– Nu plătea nimic din cheltuielile casei şi te-a convins să îi plăteşti şi cheltuielile ei suplimentare. Probabil că, din când în când, îi mai şi împrumutai bani. Bani pe care nu o să îi mai vezi vreodată. Îi cumpărai lucruri – haine, bijuterii. Dacă obiectai, se folosea de lacrimi sau de sex ca să obţină ce vrea de la tine.

– Păi, presupun că da, dar…

– Lasă-mă să termin. Când s-a săturat de toate astea, sau când a văzut ceva mai strălucitor, te-a minţit, înşelat, trădat, şi apoi te-a făcut să crezi că tu eşti de vină pentru că nu ţi-a păsat destul de mult de ea. Cam aşa au stat lucrurile, nu?

– Da, dar tu nu ai spus şi despre…

Mac îşi ridică iar mâna.

– E o Linda. E… Corrinda. E făcută după acelaşi model ca mama mea, doar că e o versiune mai tânără. Am trăit toată viaţa într-un ciclu din ăsta, mai puţin partea cu sexul. Şi ştiu că e mai uşor să vezi toate astea din afară. Tu şi cu mine, Carter, suntem doi fraieri. Mai rău, i-am lăsat să ne convingă că noi suntem de vină pentru comportamentul lor egoist şi umilitor. Dacă aş fi ştiut toate astea nu aş fi… ba da, tot aşa aş fi procedat. Aş fi reacţionat la fel, pentru că a fost o reacţie. E factorul Linda.

– Asta nu şterge faptul că eu am contribuit la crearea unei astfel de situaţii şi că o las să continue, deşi nu o iubesc.

– Eu o iubesc pe mama. Numai Dumnezeu ştie de ce, dar o iubesc. Undeva, sub ura care fierbe în mine, sub frustrări şi furie, o iubesc. Şi ştiu că, undeva în sufletul ei, dincolo de egoismul şi de văicărelile ei abuzive, într-un fel propriu şi ciudat, mă iubeşte. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred. Dar nu o să avem niciodată o relaţie sănătoasă. Nu o să avem niciodată ce îmi doresc eu. Nu e vina mea. Corrinda – aşa cum o să o cheme de acum înainte pentru mine – nu a fost vina ta.

– Mi-aş fi dorit să nu o las să te rănească, să nu las să se întâmple lucrul ăsta. Aş fi vrut să fac faţă mai bine situaţiei.

– Data viitoare când ne întâlnim cu ea, mă poţi introduce corect, drept femeia cu care ai o relaţie.

– Avem una? întrebă el, privind-o cu ochii lui albaştri şi pătrunzători. Suntem într-o relaţie?

– E îndeajuns de mult? Poţi înţelege că încerc să mă acomodez cu ideea că am un dulap emoţional foarte încărcat, neorganizat şi plin de deranj? Că nu ştiu cât va dura până voi putea face nişte ordine?

– Sunt îndrăgostit de tine. Dar asta nu înseamnă că vreau ca tu să fii cu mine, să stai cu mine deoarece crezi că asta aştept de la tine. Vreau să fiu aici când îţi vei rezolva tu problemele, până când le vei rezolva. Vreau să ştiu că e adevărat atunci când îmi vei spune că mă iubeşti.

– Dacă voi face asta, dacă voi putea să îţi spun că te iubesc, va fi prima oară când îi voi spune asta unui bărbat. Şi va fi adevărat.

– Ştiu, îi spuse el şi îi luă mâna să i-o sărute. Pot să aştept.

– A fost cea mai ciudată săptămână, zise ea şi îi duse mâinile pe obrajii ei.

Se simţea bine, realiză ea. Se simţea bine cu el acolo.

– Cred că ar trebui să mergem sus şi să terminăm procesul de împăcare, mai spuse Mac.