capitolul 18

Mac îşi adună echipamentul pentru repetiţie şi îşi verifică notiţele, în timp ce Carter stătea la bar, corectând lucrări. De la etaj, se auzea vâjâitul şi bubuitul unui pistol de cuie.

– Nu cred că poţi să te concentrezi, cu toată gălăgia asta.

– Predau unor adolescenţi, spuse Carter şi scrise nişte comentarii cu roşu pe marginea lucrării. Pot să mă concentrez şi în timpul unui război nuclear, dacă e necesar.

Curioasă, Mac privi peste umărul lui în timp ce scria nota.

– A luat un nouă, nu e rău.

– E un adevărat progres pentru el. E din ce în ce mai bun. Eşti gata de plecare?

– Mai am puţin de lucru. Îmi pare rău că am uitat să îţi spun că lucrez în seara asta.

– Ai mai spus asta. Nu e nici o problemă.

– Nunţile de Sfântul Valentin sunt mereu mari. Eu şi Parker trebuie să fim acolo, în fiecare moment al repetiţiei. Şi mâine, spuse ea şi se aplecă să îl sărute. Oamenii din domeniul meu au tendinţa de a lucra de Sfântul Valentin.

– Am înţeles.

– O să îţi trimit o felicitare roz-bombon pe e-mail. Şi ţi-am luat ceva. E important pentru mine, pentru că e primul cadou cumpărat pentru Sfântul Valentin.

Se duse la birou şi luă un pachet subţire din sertar.

– Ţi-l dau acum, în caz că stăm mai mult decât am plănuit şi te hotărăşti să pleci.

– Te aştept. Mi-ai luat un cadou, spuse el şi îşi scoase ochelarii, punându-i deoparte. E al doilea cadou pe care mi-l faci. Pasărea-cardinal, îi reaminti el.

– Aia a fost mai mult o amintire. Ăsta e un cadou. Deschide-l.

Carter desfăcu panglica şi deschise capacul.

– Cum vă place.

– Mi-a atras privirea, pentru că e veche şi uzată. Arată de parcă a fost citită de un milion de ori.

– Aşa e, şi e perfectă, răspunse el şi îşi puse mâna pe obrazul ei, trăgând-o înspre el. Mulţumesc. Îţi dau şi eu cadoul meu acum?

– Lasă-mă să îţi dau un răspuns clasic: Daaa, normal.

Carter îşi luă servieta şi scoase o cutie mică, înfăşurată în hârtie albă, cu o fundă roşie lucioasă. Forma cutiei îi făcu inima să îi cadă în stomac şi apoi să îi urce în gât.

– Carter!

– Eşti iubita mea. Deschide-l!

Inima îi bătu puternic în piept, în timp ce deschidea cutia. Îşi ţinu respiraţia şi deschise capacul, după care scoase din cutie o pereche de cercei strălucitori.

Două inimioare din diamant, legate cu un lănţişor de o a treia, într-un trio delicat.

– Doamne, Carter, sunt superbi. Sunt… uau!

– Nu pot să îmi asum toată responsabilitatea. Sherry m-a ajutat să îi aleg.

– Sunt superbi. Îi iubesc. Sunt… încercă ea să spună ceva, dar cuvintele i se împleticiră în gură.

Neputând să spună şi altceva, se aruncă în braţele lui.

– Îţi mulţumesc. Bineînţeles că sunt iubita ta. Trebuie să îi probez.

Se duse să îşi scoată cerceii din urechi şi să îi înlocuiască. Fugi spre oglinda de vizavi de birou.

– Ah, ce sclipitori sunt! exclamă ea, în timp ce îşi întorcea capul când pe o parte, când pe cealaltă, ca să vadă cum strălucesc.

– Dacă ţi i-ai pus în urechi imediat înseamnă că îţi plac.

– Aş fi nebună să nu îmi placă. Cum arată?

– Nu întrec strălucirea ochilor tăi, dar merg.

– Carter, mă laşi fără cuvinte. Niciodată nu ştiu ce… stai puţin.

Plină de inspiraţie, fugi după trepied şi spuse:

– O să întârzii, dar cerceii aceştia fabuloşi merită orice sacrificiu. Până şi Parker ar face la fel.

– Ce faci?

– Durează doar două minute. Stai acolo, îi spuse ea în timp ce îşi scotea aparatul de fotografiat din geantă.

– Vrei să îmi faci o poză? o întrebă, privind-o cum instala aparatul şi ridicându-se de pe scaun. Mereu par rigid în fotografii.

– Rezolv eu asta. Aminteşte-ţi, sunt o profesionistă, zâmbi ea şi fixă camera pe trepied. Arăţi foarte drăguţ.

– Acum, mă faci să mă ruşinez.

Mac fixă unghiul, pregăti cadrul.

– Lumina e bună, cred. O să încercăm, spuse ea şi merse spre el, cu telecomanda în mână. Iar acum, sărbători fericite de Sfântul Valentin!

Îşi puse braţele în jurul gâtului lui şi îl sărută.

Mac se lăsă copleşită şi îl lăsă să o tragă mai aproape de el.

Prinse momentul şi, când se îndepărtă, îl privi în ochi şi mai făcu o poză.

– Acum, murmură ea, întorcându-se, astfel încât îşi lipiră obrajii. Zâmbeşte, continuă ea şi apăsă pe telecomandă, după care mai apăsă o dată, ca să fie sigură. Aşa, mai spuse şi se întoarse spre el, stând nas în nas. Nu a fost tocmai rău, nu?

– Poate ar trebui să mai încercăm, îi răspunse şi o apucă cu mâna după ceafă. Cred că am clipit.

– Trebuie să fug, spuse ea râzând.

Se dezlipi de el şi verifică pozele din aparat înainte să îl ia de pe trepied.

– Nu mă laşi şi pe mine să mă uit?

– Nu, până nu le termin de aranjat. După aceea, poţi considera pozele parte din cadoul tău.

– Speram să primesc a doua parte din cadou după ce termini treaba.

– Vai, doctore Maguire, spuse ea în timp ce împacheta camera. Bine, putem face un cadou în trei părţi.

Se ridică să o ajute să îşi pună haina. Mac îşi luă geanta mare cu echipamentul.

– Acum, va trebui să aştepţi.

– Mă pricep la asta, spuse el şi îi deschise uşa.

Se pare că aşa era, se gândi ea şi porni spre casa principală în pas alert.

– Nu ştiu cum să scap, dar trebuie să găsesc o cale.

– Mac, spuse Parker şi ţinu paharul de şampanie în lumină, verificând orice urme de pete, înainte de a aranja masa în camera miresei. E doar o cină.

– Nu e doar o cină. Ştii că nu e aşa. E o cină cu familia. Cu familia lui.

– Te vezi cu Carter de două luni deja. Ar cam fi timpul.

– Cine stabileşte asta? întrebă Mac. Vreau să văd o astfel de regulă scrisă într-o carte, spuse ea şi împinse şerveţelele, făcând-o pe Parker să ofteze şi să le rearanjeze. Ştii ce înseamnă când un bărbat duce o femeie să îi cunoască mama.

– Da, ştiu. Înseamnă că vrea ca cele două femei, cele mai importante din viaţa lui, să ajungă să se cunoască. Vrea să vă prezinte una alteia.

– Eu nu vreau să fiu prezentată. Nu sunt un pudel. De ce nu putem să lăsăm lucrurile aşa cum sunt acum? Eu şi cu el.

– Se numeşte relaţie. Mai informează-te.

Laurel intră, aducând un platou cu fructe şi brânză.

– Dacă tot te plângi atât, Mac, de ce nu ai spus nu?

– Deh, cercei cu diamante, spuse Mac şi ridică ambele mâini, arătând spre cerceii cu diamante. Am fost orbită de strălucirea lor. În plus, a fost viclean şi m-a întrebat pe nepusă masă, după ce i-am spus că avem un eveniment în dimineaţa asta şi că ar trebui să facem ceva împreună după. Mă simţeam vinovată şi m-a prins în capcană.

– Măgar, spuse Laurel.

– Ştiu. Crezi că nu ştiu? Dar mai ştiu şi că măgarul îşi are rădăcina în fobia pentru mamă, ceea ce nu îl face mai puţin real.

– Nu, aşa e, o aprobă Parker. Ai fi putut să îi spui şi lui asta.

– E important pentru el. Am putut să îmi dau seama din felul în care a spus-o. Merită pe cineva care doreşte să meargă la cină cu familia şi care şi-ar dori să îi cunoască mama. Mi-aş fi dorit să se întâmple ceva mai târziu, sau săptămâna trecută, şi să se fi terminat deja, dar se pare că săptămâna trecută au fost în Spania. Nu că ar conta, deoarece la fel aş fi gândit şi săptămâna trecută.

– Te cunoaştem prea bine, decise Laurel. Pentru că amândouă am înţeles ce ai vrut să spui.

– De fiecare dată când cred că deţin controlul asupra situaţiei şi asupra mea, apare ceva nou. Îţi dai seama că toţi o să mă studieze şi o să vorbească despre mine.

– Sincer, cred că ar fi bine să faci totul dintr-odată, spuse Laurel, făcând un pas în spate şi studiind masa. Bagă-te în mijlocul lor din prima. E mai simplu şi mai rapid decât să parcurgi drumul centimetru cu centimetru.

– E o idee bună, spuse Mac după un moment.

– Te pricepi la oameni, rosti Parker. Ştii să îi faci să vorbească despre ei şi cunoşti tipurile umane foarte bine. Poţi face asta.

– Încă o idee bună. Şi partea pozitivă a lucrurilor ar fi că această nuntă drăguţă şi intimă s-ar putea transforma într-o noapte de beţie.

– Tatăl miresei părea un tip dificil, comentă Laurel.

Înveselită, Mac îşi puse braţele pe umerii prietenelor sale.

– O să mă gândesc doar la lucruri pozitive. Cred că ar trebui să mergem jos, să o ajutăm pe Emma să termine. Se apropie ora spectacolului.

Nu era nici o noapte de beţie, iar Mac nu avea nici o scăpare. Era fericită că insistase să se întâlnească direct la casa părinţilor lui, aşa că avea timp, pe drum, să se calmeze.

„Bagă-te în mijlocul lor“, îşi reaminti ea. Se pricepea la asta. În general. Urmă traseul pe care i-l indicase Carter, cu tot cu obiectivele de pe drum, până în cartierul frumos şi liniştit.

Exact la ce se aştepta, îşi dădu ea seama. O casă frumoasă, în stilul zonei New England, de genul celor din clasa mijlocie-superioară. Bucăţi de zăpadă aproape topită pe gazoane generoase, copaci vechi, plini de personalitate, garduri vii proaspăt aranjate şi garduri ornamentale frumoase.

Elegant, dar nu prea aristocratic. Îngrijit, dar nu ostentativ.

Doamne, ce căuta ea aici?

Înghiţind cu noduri, trase pe stânga unei alei duble, în spatele maşinii Volvo a lui Carter. Multe maşini, se gândi ea. Prea multe maşini lângă casa solidă, cu două etaje, cu verandă confortabilă.

Se privi în oglinda din parasolar, ca să îşi verifice machiajul. Dar dacă o vedea cineva? Putea părea superficială şi fiţoasă. „Doamne, Mac, calmează-te!“

Ieşi, înconjurând maşina pentru a lua coşul cu flori din portbagaj. Se gândise de o sută de ori dacă să facă sau nu acest gest simplu. Rămăseseră flori de la nunta-cadou. Oare era prea kitsch aranjamentul?

Rezultatele votului spuneau că era un gest dulce şi drăguţ, dar…

Era prea târziu acum.

Urcă treptele verandei, dorindu-şi subit să îşi fi verificat totuşi machiajul, apoi ciocăni la uşă.

Deşi dură doar câteva secunde – nu era pregătită –, se simţi uşurată când văzu chipul cunoscut al lui Sherry apărând în uşă.

– Bună! Uau, ia uită-te la astea! Mama o să leşine. Bine ai venit în nebunia Maguire, spuse ea şi o introduse pe Mac în hol. Wii, continuă ea, arătând spre urlete. Jocul. I l-am luat lui tata de Crăciun. Nick şi Sam, cumnatul meu, se bat cu copiii la baschet. Lasă-mă pe mine să ţin florile, până îţi scoţi geaca. Aproape toată lumea e în sufragerie. Hei, porţi cerceii! Nu-i aşa că sunt superbi? Lasă-mă să îţi iau geaca.

Sherry îi puse lui Mac înapoi în braţe coşul şi îi luă haina. Realizând că încă nu trebuia să spună nimic, Mac zâmbi.

– Mama e ocupată cu cina. E emoţionată. Tu eşti? Când am întâlnit familia lui Nick prima oară, eram atât de nervoasă, încât m-am ascuns în baie zece minute. Nu mi-am imaginat niciodată că Georgia, mama lui Nick, avea şi ea emoţii. Mai târziu, mi-a spus că şi-a schimbat ţinuta de trei ori, înainte ca eu să ajung acolo. M-am simţit mai bine când am auzit-o. Deci, mama e emoţionată. Sper să te simţi şi tu mai bine.

– Mersi. Chiar mă simt mai bine.

– În timp ce Sherry o conduse în camera cea mare, Mac văzu o masă de oameni, în mişcare, într-un spaţiu deschis şi luminos, în mijlocul căreia Carter râdea alături de un bărbat arătos, cu păr alb şi barbă îngrijită. Mirosea a mâncare gătită în casă.

Un moment, doar la asta se putea gândi Mac. Un moment în familie. Ea nu avusese parte niciodată de un astfel de moment, dar îl recunoscu.

– Hei, toată lumea! A sosit Mac.

Mişcarea se opri – un cadru îngheţat, se gândi Mac –, şi toată atenţia se îndreptă spre ea.

Carter se mişcă primul, îndepărtându-se de bar, de care se rezema până atunci, şi venind să o întâmpine.

– Ai ajuns, spuse el şi o sărută uşor peste coşul cu crini albi şi trandafiri roz parfumaţi. Deoarece mâinile ei strângeau coşul, el îşi puse o mână peste umerii ei, când se întoarse. Mamă, ea e Mackensie.

Femeia care se apropia de ei, venind dinspre cuptor, avea o faţă bine conturată şi ochi limpezi. Zâmbetul îi era politicos, cu o urmă de căldură. Şi, se gândi Mac, puţin rezervat.

– Mă bucur să te cunosc, în sfârşit.

– Mulţumesc pentru invitaţie, doamnă Maguire, răspunse Mac şi îi oferi coşul. Sunt de la evenimentul de astăzi. Emma – o ştiţi pe Emma – se ocupă de flori. Ne-am gândit că v-ar plăcea.

– Sunt superbe, spuse Pam şi se aplecă să le miroasă. Şi parfumate. Mulţumesc. Sherry, pune astea, te rog, pe măsuţa de cafea. Să ne bucurăm cu toţii de ele. Ce spui de un pahar de vin?

– Mi-ar plăcea unul.

– Diane, îi torni tu, te rog, nişte vin lui Mac?

– Ea e sora mea, Diane, spuse Carter.

– Bună. Cabernet sau Pinot? Mâncăm pui.

– Ăăă, Pinot, mersi.

– Tatăl meu, Michael Maguire. Tată!

– Bine ai venit, spuse el şi o strânse de mână puternic pe Mac. Ai gene irlandeze?

– Puţin.

– Bunica mea avea părul ca al tău. Luminos ca un apus. Eşti fotograf?

– Da. Mulţumesc, spuse ea când Diane îi dădu paharul cu vin. Eu şi partenerele mele avem o afacere cu nunţi. Dar probabil ştiţi deja, pentru că ne ocupăm de nunta lui Sherry.

Michael zâmbi cinic.

– Eu sunt tatăl miresei, deci primesc doar facturile.

– Hei, tată…

El îi făcu cu ochiul lui Mac, în timp ce Sherry îşi dădu ochii peste cap.

– O să trimitem şi o sticlă de băutură odată cu factura finală.

Râsul lui era gros şi puternic.

– Îmi place fata ta, Carter.

– Şi mie.

Până când se aşezară la masă, Mac credea că îi învăţase destul de bine pe membrii familiei. Lui Mike Maguire îi plăcea să râdă, îşi adora şi era adorat de familia sa. Deşi era doctor, soţia lui lua pulsul oricărei situaţii. Despre ea ai fi spus că lucrează în echipă, şi părea să aibă o echipă puternică. Dar, în problemele serioase, Pam prelua conducerea.

Sherry era bebeluşul, un ghem de energie şi distracţie, iubitoare şi îndrăgostită. Logodnicul ei se purta şi era tratat ca un fiu. Îşi imagina că dragostea lui evidentă pentru Sherry îi adusese câteva puncte albe.

Diane, cea mai mare, era genul mai autoritar. I se potrivea profilul de mamă, iar copiii păreau a fi inteligenţi, deşi ea dădea impresia că e uşor dezamăgită. Nu era tânără şi la începutul vieţii, ca Sherry, nu avea un statut social satisfăcător şi sigur, precum mama ei. Soţul ei era relaxat şi glumeţ cu copiii. Mac simţea că felul lui calm de a fi o enerva adesea pe soţia lui.

Înţelese dinamica şi personalităţile lor, modul în care formau şi reformau imagini. Conversaţia la cina de duminică făcea parte din tradiţia familiei, când fragmente din vieţile lor erau pasate de la unul la altul la masă precum castronul cu salată.

Ea era factorul X. Elementul din afară care, cel puţin pentru moment, strica imaginea.

– Probabil că în weekenduri eşti foarte ocupată, comentă Pam.

– Cam aşa. Avem şi multe evenimente în serile din timpul săptămânii.

– Au mult de lucru şi atunci, spuse Carter.

– Şi mai sunt planificările. Nu e vorba doar de un aparat de fotografiat. După eveniment, urmează o altă parte a muncii. Am văzut câteva albume pe care le-a făcut Mackensie. Sunt opere de artă.

– Totul e digital acum, ridică Diane din umeri, înţepând puiul din farfurie.

– În majoritatea cazurilor. Uneori mai lucrez cu filme. Mâncarea e minunată, doamnă Maguire. Probabil că vă place mult să gătiţi.

– Îmi place procesul în sine şi drama meselor mari. Şi spune-mi Pam. Îmi mai place şi ideea de patru femei, patru prietene, formând şi conducând o afacere împreună. Să deţii o afacere înseamnă să ai mult curaj, dedicaţie şi creativitate pe măsură.

– Dar e o afacere atât de veselă, se implică şi Sherry în conversaţie. E ca o sărbătoare continuă. Flori şi rochii frumoase, muzică, şampanie.

– Nunţile devin din ce în ce mai elaborate. Tot timpul investit, stresul şi cheltuielile făcute doar într-o singură zi, interveni Diane şi ridică un umăr, chiar când colţurile gurii ei se îndreptară în jos. Oamenii se îngrijorează mai mult de aşezările la masă şi de culorile panglicilor decât de ceea ce înseamnă mariajul cu adevărat. Iar oamenii care se căsătoresc sunt foarte obosiţi şi stresaţi de ziua aceea, care oricum trece foarte repede.

– Tu ai avut parte de ziua cea mare, Di, spuse Sherry, cu privirea arzând. Acum, e rândul meu.

– Tot ce vreau să spun e că până am ajuns la altar eram atât de obosită, încât abia mi-am amintit să spun „da“.

– Dar ai spus, îi zâmbi soţul. Şi ai arătat superb când ai spus-o.

– Aşa o fi, dar…

– Ai absolută dreptate, o întrerupse Mac. Poate fi foarte obositor. Şi ziua care ar trebui să fie cea mai importantă şi mai plină de amintiri din viaţa ta ar putea deveni un adevărat chin. Noi suntem acolo tocmai pentru a preveni asta. Crede-mă, dacă eu şi partenerele mele ne-am fi ocupat de nunta ta, ziua nu ţi s-ar mai fi părut atât de obositoare.

– Sincer, nu vreau să critic ceea ce faceţi voi. Spun doar că dacă persoanele implicate în nuntă nu s-ar simţi obligate să organizeze ceva grandios, nu ar mai avea nevoie să apeleze la firme specializate, care să se ocupe de tot.

– Probabil că ai dreptate, spuse Mac liniştită. Dar mireasa tot ar fi stresată şi îngrijorată, poate chiar obsedată, pe când noi ne putem ocupa de toate detaliile. De toate detaliile pe care vrea ea să ni le încredinţeze. Ea – scuze Nick, adăugă Mac zâmbind. Ea e elementul central al zilei, iar pentru noi, e elementul central timp de luni întregi de pregătire, înaintea nunţii. Cu asta ne ocupăm noi.

– Sunt sigură că faceţi o treabă grozavă. De fapt, tot ce am auzit despre tine şi despre compania voastră mă asigură că e aşa. Doar că eu cred că ce e simplu e mai bun.

– E vorba despre gusturi şi personalitatea fiecăruia, nu? întrebă Pam şi se întinse după coşul cu chifle. Mai vrea cineva pâine?

– Iar eu nu vreau ceva simplu. Vreau ceva distractiv.

– Aşa vom face, spuse Mac şi îi zâmbi lui Sherry. Simplitatea poate fi mai bună, depinde de gusturi şi de individualitate. Dar şi în acest caz, trebuie să ţii cont de detalii. Am făcut astăzi, de exemplu, o nuntă restrânsă şi simplă. O ceremonie de după-amiază. Sora miresei era singura domnişoară de onoare. A avut un buchet mic, agăţat de mână, şi flori în păr, în loc de voal. După ceremonie, am organizat un brunch cu şampanie şi am angajat o trupă de jazz pentru dans. A fost minunat. Mireasa a fost răpitoare. Cu toate astea, aş spune că am lucrat împreună cu partenerele mele cam o sută cincizeci de ore pentru a organiza nunta asta, ca să ne asigurăm că totul va fi perfect. Sunt destul de sigură că îşi va aminti de fiecare moment al acestei zile.

Când cina luă sfârşit şi porniră împreună spre casa lui Carter, el aşteptă până ajunseră înăuntru, după care o îmbrăţişă.

– Mersi. Cred că a fost foarte greu pentru tine să cunoşti aşa o gaşcă şi să mai faci faţă şi unui interogatoriu.

– A fost destul de greu. Crezi că am trecut testul?

– Cu siguranţă.

Mac se aplecă să mângâie pisica, venită la picioarele lor să îi întâmpine.

– Ai o familie foarte drăguţă. Aşa cum mă aşteptam. Vă iubiţi, şi asta se vede.

– Ne iubim. Ar trebui să îmi cer scuze pentru Diane? Îi place foarte mult să caute nod în papură.

– E O.K. O înţeleg, pentru că şi eu fac aşa adesea. Doar că nu mă exteriorizez atât de mult. Mi-a plăcut de ei, chiar şi de ea. Sunt toţi atât de normali. Sunt invidioasă pe familia ta.

– Poate fi şi familia ta. Şi mi-ar plăcea s-o pot spune, fără să te văd făcând mutra asta.

– Şi mie mi-ar plăcea. E defectul meu înnăscut, nu al tău.

– Rahat!

Ea rămase cu gura căscată, pentru că nu îl auzise aproape niciodată vorbind aşa.

– E…

– Nu ai nici un defect înnăscut. Ai doar un obicei înrădăcinat de a privi propria-ţi căsătorie, dintr-un unghi nepotrivit. Iar din unghiul acela nu vezi decât eşecul.

– Probabil că e adevărat. Dar am mai schimbat unghiul pentru tine, cu tine, mai mult decât cu oricine altcineva. Nu ştiu dacă sunt capabilă să fac mai mult.

– Nu o să te împing de la spate, dar nu o să te mint şi o să îţi spun că nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit să îmi petrec tot restul vieţii mele cu tine. E greu să te uiţi în sufletul meu şi să vezi, fără nici o rezervă, că asta e ceea ce îmi doresc. Şi mi-e greu să mă uit la tine şi să ştiu că e ceva ce crezi că nu poţi avea.

– Nu vreau să te rănesc. Nu ştiu dacă poţi înţelege că mă tem mai mult de lucrul ăsta decât la gândul că aş putea să sufăr.

– Nu am nevoie de protecţia ta, spuse el şi întinse mâna, atingând diamantele pe care le purta. Când ţi-am dat cerceii, ai crezut că e un inel de logodnă în cutie. Arătai îngrozită.

– Carter…

– Sunt curios doar ce ai fi spus dacă ai fi primit aşa ceva? Nu vreau să te întreb. Să zicem că e o întrebare retorică. O să îţi fac acum şi aici o promisiune, care s-ar putea să te liniştească. Nu o să-ţi pun întrebarea însoţită de inel până când nu o să îmi ceri tu asta.

– Eşti prea bun pentru mine.

– Sunt forţat să mă repet. Rahat!

– Nu e aşa. Iar eu nu sunt tocmai modestă. Ştii ce ar trebui să fac, Carter? Ar trebui să stau în genunchi şi să te rog să mă posezi. Dar nu-mi iese. Sunt blocată. Blocată chiar aici, îşi împinse ea pumnul în piept, şi de fiecare dată când încearcă să iasă câteva cuvinte, ceva din mine le face să revină la loc. Eşti mult prea bun pentru mine.

– Nu îmi face asta, spuse el şi o luă de umeri. Nu mă pune într-un loc în care nu vreau să mă aflu.

– Nu ştiu ce aş fi spus dacă ar fi fost un inel în acea cutie. Iar asta mă sperie. Nu ştiu şi nu îmi dau seama dacă răspunsul meu ar fi fost bun sau rău pentru noi. Va trebui să văd. Ştiu că unghiul din care privesc lucrurile e greşit. Mai mult, lentila e defectă, şi ştiu asta.

Mac făcu un pas în spate şi continuă:

– Vreau să mă schimb, iar ăsta e un început.

– E un început. Mă voi mulţumi cu atât, pentru moment.

– Nu ar trebui să te mulţumeşti cu puţin. Tocmai asta e ideea.

– Nu îmi spune tu mie ce să fac sau pe cine să iubesc. Tu eşti aceea. Şi tot tu vei fi şi mâine, şi cincizeci de ani de acum încolo.

– Nu am mai fost niciodată aceea până acum. Pentru nimeni.

El se apropie din nou de ea.

– O să te obişnuieşti, îi spuse şi o prinse de bărbie, sărutând-o.

– De ce? De ce sunt eu aceea?

– Pentru că viaţa mea s-a deschis odată cu tine şi a fost invadată de culoare când ai revenit în ea.

Mac îşi puse braţele strâns în jurul lui şi îşi presă faţa pe umărul lui, în timp ce o cuprindeau emoţiile.

– Dacă m-ai fi întrebat, nu aş fi putut spune „nu“.

– E îndeajuns, pentru oricare dintre noi. Când te voi întreba, am nevoie să vrei să spui „da“.