capitolul 19

Mac auzi un bubuit şi şuieratul respiraţiei şi deschise un ochi. Ghemuită în pat, îl privi pe Carter cum se dezechilibra, încercând să îşi ia pantofii.

– Cât e ceasul?

– E devreme. Culcă-te la loc. Am reuşit să mă trezesc, să fac un duş şi încercam să mă îmbrac, înainte să lovesc ceva şi să te trezesc.

– E în regulă. Şi eu ar trebui să mă trezesc, am multe de făcut, spuse Mac şi închise ochii la loc.

Ţinându-şi pantofii în mână – şi şchiopătând puţin –, se duse de partea cealaltă a patului şi o sărută pe frunte. Ea murmură de plăcere şi adormi la loc.

Când reuşi şi ea să se trezească, soarele era deja pe cer.

Până la urmă, nu-şi mai începuse ziua devreme, îşi spuse ea, în timp ce se rostogolea jos din pat. Însă unul dintre avantajele propriei afaceri – şi a lipsei programărilor de dimineaţă – era că putea să doarmă până mai târziu. Porni spre baie, dar după aceea dădu din cap şi se întoarse să îşi facă patul.

Era noua Mac, îşi reaminti ea. Ordonată şi organizată în toate aspectele vieţii personale şi profesionale. Mac cu un dulap nou şi superb proiectat, unde fiecare lucru avea locul lui.

Umflă pernele, întinse cearşafurile, puse cuvertura frumos. Vezi, îşi spuse ea, la fel ca în fiecare dimineaţă, îţi ia doar două minute. Dând singură din cap aprobatoare, inspectă camera.

Nu erau haine aruncate pe nicăieri, nici pantofi ascunşi pe sub scaune, nici bijuterii împrăştiate neglijent pe comodă. Acum era camera unei femei adulte, a unei femei puternice, cu gust.

Făcu un duş şi, după aceea, îşi reaminti să agaţe prosopul la uscat. În dormitor, îşi oferi plăcerea de a deschide dulapul şi de a sta, pur şi simplu, în faţa lui, privind înăuntru.

– Exact asta voiam să spun.

Hainele ei atârnau în şiruri drepte, în funcţie de ocazie şi de culoare. Fiecare pereche din impresionanta ei colecţie de pantofi era adăpostită într-o cutie protectoare transparentă, în teancuri aranjate în funcţie de nevoi. Pantofi de seară, pantofi de zi, sandale, cizme cu toc, cu degetele la vedere, cu toc cui, cu toc jos.

O frumuseţe.

Genţile erau aranjate tot în funcţie de nevoi şi culoare, în cutii mari, la care aveai acces cu uşurinţă. În sertarele albe strălucitoare, construite în dulap, erau fulare – pe vremuri amestecate în grămăjoare prin toată camera, acum împachetate cu grijă, la fel ca puloverele mai elegante şi ca dresurile.

Astfel, îmbrăcatul era o plăcere, şi nu o bătaie de cap. Gata cu vânătoarea, cu înjuratul, cu căutatul acelei cămăşi albastre cu manşete franţuzeşti, când mereu trebuia să se mulţumească cu o altă cămaşă albastră, pentru că nu o găsea pe cea dorită.

Pentru că acum, cămaşa albastră cu manşete franţuzeşti era chiar acolo unde îi era locul.

Scoase un tricou alb, simplu, un pulover bleumarin şi jeanşi, o ţinută potrivită pentru activitatea de dimineaţă şi pentru şedinţa foto de după-amiază. Satisfăcută şi încrezătoare, ieşi din cameră.

Se întoarse imediat şi îşi înghesui pijamaua în coşul de rufe.

Se duse jos, chiar când Emma intră pe uşă.

– Nu mai am cafea. Ajută-mă.

– Sigur. Tocmai… Ah, probabil a făcut Carter cafea înainte să plece.

– Nu vreau să te urăsc pentru că ai pe cineva care face cafea în timp ce tu dormi, dar am nevoie de cofeină pentru ca latura altruistă din mine să se trezească, spuse Emma şi îşi umplu cana, trăgând adânc în piept mirosul cafelei. Viaţă. Totul e bine acum.

Mac îşi puse şi ea şi bău, fiind de acord cu prietena ei.

– Vrei să îmi vezi dulapul?

– L-am văzut deja de trei ori. Da, este regele dulapurilor din tot ţinutul.

– Bine, bine, dulapul lui Parker e regele.

– Parker e zeiţa dulapurilor. Tu ai regele. A sunat mireasa de sâmbătă, continuă Emma. Ar vrea să înlocuiască petalele de trandafiri ale fetei care duce florile cu un buchet-glob roz-deschis.

– Credeam că schimbase de la buchet-glob la coşuleţ.

– Da. Şi de la buchet rotund la buchet în cascadă, şi invers, spuse Emma şi îşi închise ochii mari, căprui, făcându-şi masaj la ceafă. Abia aştept să terminăm cu nunta asta.

– E genul de mireasă care îi dă dreptate surorii lui Carter.

– Lui Sherry?

– Nu, sora lui mai mare, care spune că nunţile sunt prea stresante, prea elaborate şi mult prea complicate. E doar o zi, în definitiv.

– E ziua aceea. În plus, este sursa noastră de venituri.

– Corect. Dar mireasa de sâmbătă o să ne creeze probleme până când ajunge la altar. M-a sunat şi pe mine ieri şi a programat o şedinţă foto, pe care a văzut-o prin nu ştiu ce revistă. Şi vrea ca eu să o copiez sâmbătă. O.K., nici o problemă. Doar că rochia ei e complet diferită, la fel şi forma corpului, accesoriul din păr, părul. Ah, şi se mai întâmplă să nu avem arcada din piatra unui castel irlandez antic, sub care să pozăm. Cel puţin, nu la îndemână.

– Are doar emoţii. Emoţiile unei obsedate să ţină totul sub control. Mai am nevoie de puţină cafea, după care mă întorc la lucru, spuse Emma şi îşi umplu iar cana. Ţi-o aduc înapoi.

– Aşa spui mereu.

– O să îţi aduc întreaga colecţie înapoi, promise Emma şi fugi.

Singură, Mac se întoarse, ca să deschidă un dulap. Nişte zahăr şi conservanţi, se gândi ea, alături de cafea. Când deschise dulapul, găsi un măr roşu, lucios, în faţa cutiei cu tarte. Pe biletul sprijinit de el scria: „Mănâncă-mă şi pe mine!“

Râse, în timp ce luă mărul, şi puse bileţelul pe bar. „Băiat dulce“, se gândi ea, muşcând din fruct. „Băiat amuzant.“ Ce ar fi putut să facă, la rândul ei pentru el, în această etapă, în afară de a se căsători cu el?

Îl distrusese cu La Perla şi gătise o cină adevărată. Ea…

– Fotografia!

Se grăbi spre biroul ei şi îşi porni calculatorul. Nu uitase de a treia parte a cadoului ei. Doar că nu fusese în stare să decidă ce fotografie să aleagă şi cum să o prezinte.

– Ar trebui să lucrez, ar trebui să lucrez, mormăi. Durează doar un minut.

Îi luă mai mult de patruzeci de minute, dar alese fotografia, una de după sărut, cu ei stând obraz în obraz. El arăta atât de relaxat şi fericit, iar ea… la fel ca el, se gândi şi zâmbi, în timp ce studia rezultatul final. O modifică, o decupă, o imprimă şi o înrămă. Pentru a face lucrurile ca la carte, o puse într-o cutie şi o legă cu o fundă roşie, adăugând şi un fir de lăcrămioară în fundă.

Încântată, mai imprimă o poză şi alese şi pentru ea o ramă. Puse poza terminată într-un sertar. Nu o va scoate până nu îi va da poza lui.

Porni muzica şi dădu volumul mai mic, ca să se audă doar pe fundal. Se apucă de lucru, cu un sentiment general de fericire, până când alarma pe care o setase îi spuse că era timpul să se pregătească pentru şedinţa foto din studio.

Portret de logodnă. Ea doctor, el muzician. Mac avea câteva idei, motiv pentru care îl rugase pe mire să îşi aducă şi chitara. Fundal gri-deschis, cu mireasa şi mirele stând pe podea şi…

Se întoarse cu o pernă pentru podea în braţe, când auzi uşa de la intrare deschizându-se brusc. Mama ei intră ca o explozie în cameră, îmbrăcată într-o haină nouă din blană argintie de nurcă.

– Mackensie! Ia uite! spuse ea şi făcu o piruetă, terminând cu o poză, cu mâna pe şold.

– Nu te pot primi acum mamă, spuse Mac pe un ton calm. Aştept nişte clienţi.

– Şi eu sunt clientă. Am venit pentru o consultaţie. Am venit eu prima, dar o să mă întorc cu toată echipa. Vai, Mac! exclamă Linda şi se grăbi spre ea, cu mers de fotomodel, pantofi superbi şi blană somptuoasă. Mă mărit!

Prinsă în îmbrăţişarea parfumată a mamei ei, Mac închise ochii.

– Felicitări! Din nou?

– Ei, hai, nu face aşa, răspunse mama ei şi se retrase, supărată pentru o jumătate de secundă, după care începu iar să facă piruete şi să râdă. Fii fericită. Fii fericită pentru mine. Eu sunt atât de fericită! Uite ce mi-a adus Ari de la Paris.

– Da, e o haină frumoasă.

– Chiar e, spuse Linda, lăsându-şi capul în jos şi frecându-şi bărbia de blană. Şi asta nu e tot! continuă ea.

Linda întinse mâna şi flutură degetele. Pe inelar trona un diamant imens, pătrat, montat în platină.

„O piatră superbă“, îşi spuse Mac. Cea mai mare de până atunci.

– E impresionant.

– Dragul de el. I-a fost greu fără mine. M-a sunat tot timpul de la Paris, spuse ea şi se îmbrăţişă singură. Desigur, nu i-am vorbit în primele trei zile. A fost foarte urât din partea lui să plece fără mine. Normal, am refuzat să îl văd după ce s-a întors.

– Normal, aprobă Mac.

– M-a implorat să mă duc la New York. A trimis o limuzină cu şofer pentru mine, iar maşina era plină de trandafiri albi. Şi o sticlă de Dom Perignon. Dar, la început, mi-a trimis zeci de trandafiri în fiecare zi. În fiecare zi! A trebuit să cedez şi să merg la el. Of, a fost atât de romantic.

Închizând ochii, Linda îşi încrucişă braţele pe piept şi spuse:

– Ca un vis sau ca într-un film. Am luat cina doar în doi, acasă. A comandat toate mâncărurile mele preferate şi şampanie, din nou, lumânări şi trandafiri. Mi-a spus că nu poate trăi fără mine şi apoi mi-a dat ăsta. Ai mai văzut ceva atât de frumos?

Mac o privi pe mama sa cum admira inelul.

– Sper că o să fiţi fericiţi împreună. Eu sunt fericită şi mă bucur că şi tu eşti la fel, dar acum am o şedinţă foto.

– Aha, spuse Linda, făcând un semn de nepăsare cu mâna. Reprogrameaz-o, pentru numele lui Dumnezeu. Asta e important. Mama ta se mărită.

– E a patra oară, mamă.

– E ultima oară. Cu bărbatul vieţii mele. Şi vreau ca voi să vă ocupaţi de nuntă, desigur. Vreau tot ce e mai bun. Ari a spus să nu mă gândesc la bani. Vreau ceva fabulos, şi romantic, şi elegant. Sofisticat şi luxos. Mă gândesc la o rochie roz pal. Valentino cred că mi s-ar potrivi. Sau aş putea alege o ţinută vintage, ceva hollywoodian vechi. Şi o pălărie extraordinară, mai degrabă decât voal.

Cu ochii strălucind, îşi trecu mâna prin păr şi continuă:

– Un coc elegant şi o să îl rog pe Ari să îmi ia nişte cercei uimitori, cu care să se potrivească. Poate diamante roz. După care vor urma tone de trandafiri albi şi roz. O să vorbesc cu Emmaline pentru asta. O să avem nevoie să dăm drumul la invitaţii imediat. Sunt sigură că Parker se poate ocupa de asta. Iar tortul… Vreau ceva mare. Taj Mahalul torturilor de nuntă, aşa că Laurel va trebui să se întreacă pe sine. Şi…

– Când? o întrerupse Mac.

– Când ce?

– Când plănuiţi să organizaţi nunta?

– Aaa. În iunie. Vreau să fiu mireasă de iunie. Vreau primăvară, şi grădini, şi…

– Anul ăsta? Adică peste trei luni? Nu avem loc.

– De parcă ar conta, spuse Linda, râzând tare, ca şi când, pentru ea, problemele astea nu aveau importanţă. Eu sunt mama ta. Scăpaţi de cineva. Acum…

– Noi nu scăpăm de clienţi, mamă. Nu putem să distrugem nunta altcuiva pentru că tu te decizi în ultimul moment că vrei o nuntă în iunie.

Durerea şi uimirea sinceră – Mac ştia că era sinceră – apărură pe faţa Lindei.

– De ce trebuie să fii aşa de rea cu mine? De ce trebuie să strici totul? Nu poţi vedea că sunt fericită?

– Da, văd. Mă bucur mult pentru tine. Doar că nu îţi pot da ceea ce îmi ceri.

– Vrei doar să mă pedepseşti. Nu vrei să fiu fericită.

– Nu e adevărat.

– Atunci care e problema? Eu mă mărit, iar fiica mea are o afacere care se ocupă cu organizarea de nunţi. Normal că mă aştept ca tu să te ocupi de nunta mea.

– Nu-ţi putem organiza nunta în iunie. Rezervările pentru iunie s-au făcut de câteva luni bune, aproape de un an.

– Nu ai auzit ce ţi-am spus mai devreme? Nu contează banii. O să plătească oricât îi cer. Tot ce trebuie să faceţi e să mutaţi o nuntă.

– În situaţia asta, nu contează banii şi nu e atât de simplu să schimbi data unei nunţi. E vorba despre angajament şi integritate. Nu putem să îţi dăm ce vrei, când vrei, iar motivul principal e că altcineva are deja ceea ce-ţi doreşti.

– Este altcineva mai important decât mine? Decât propria ta mamă?

– Cineva a rezervat deja datele acelea, a comandat invitaţii, şi-a făcut planuri. Aşa că da, în cazul de faţă, ei sunt mai importanţi.

– Mai vedem noi, spuse Linda cu o voce ascuţită, cu o privire aspră, transformată în două cuţite fierbinţi. Toată lumea ştie că Parker e cea care conduce afacerea. Ea ia deciziile, iar tu trebuie să le respecţi.

Linda ieşi nervoasă pe uşă şi îi mai spuse:

– Ar trebui să îţi fie ruşine pentru felul în care mă tratezi.

Nervoasă, Mac se duse la birou şi luă telefonul, imediat după ce uşa se închise în urma mamei ei.

– Îmi pare rău, spuse Mac atunci când îi răspunse Parker. Vreau să încep prin a-mi cere scuze. Mama e în drum spre tine. Cred că, din păcate, va trebui să vorbeşti cu ea.

– O.K.

– Se mărită iar.

– Uau, ce şoc!

Mac râse, deşi îi venea să plângă.

– Mersi. Vrea să facă nunta aici, în iunie.

– Nu se poate. Totul este ocupat.

– Ştiu. I-am spus, dar se pare că tu eşti şefa mea. A tuturor.

– Asta spun şi eu mereu. Lasă, că rezolv eu. Nu îţi face probleme.

– E problema mea.

– Dacă tot sunt şefa ta, o să fac din asta problema mea. Te sun eu după.

În biroul ei din casa principală, Parker se ridică şi se duse la oglindă. Îşi verifică aspectul, îşi aranjă câteva fire de păr rebele, se dădu cu puţin ruj şi zâmbi, pentru că era gata de luptă.

Abia aştepta.

Nu se grăbi să ajungă la parter nici când auzi soneria insistentă. Se opri să aranjeze un trandafir în vaza de pe masa din hol, după care afişă un zâmbet calm pe faţă şi deschise uşa.

– Bună, Linda. Am înţeles că ar trebui să te felicit.

– N-a pierdut timpul, spuse Linda şi intră rapid, aruncând o privire în jur. Probabil că e ciudat să primeşti străini în casă, pentru bani.

– De fapt, mi se pare că e chiar convenabil, răspunse Parker şi o conduse spre salonul de pictură. Putem sta aici.

Dându-şi jos haina, Linda se îndreptă spre canapea. Aruncă neglijent blana pe braţul canapelei, se aşeză, se lăsă pe spate şi îşi încrucişă picioarele.

– Ştiu că ar fi trebuit să vin la tine de la început, dar m-am lăsat condusă de sentimente, şi am ajuns la fiica mea. Am vrut să îmi împărtăşească bucuria.

– Desigur, răspunse Parker şi se aşeză pe scaun, imitând poziţia Lindei, cu picioarele încrucişate. Probabil că eşti foarte încântată. Inelul e superb.

– Nu-i aşa? întrebă Linda şi i se citi pe faţă un val de plăcere, în timp ce ridică mâna pentru a-l admira. Ari e atât de minunat şi de romantic. M-a vrăjit complet.

– Cred că Mac mi-a spus că locuieşte în New York. Asta înseamnă că te vei muta.

– Foarte curând. Dar mai am multe lucruri de rezolvat până atunci. Casa mea, lucrurile mele.

– Şi Eloisa. Sunt sigură că e încântată de ideea mutării la New York, în vacanţele de vară sau când nu e cu tatăl ei, spuse Parker şi observă privirea goală a Lindei.

– Ah, Eloisa e pregătită să îşi ia zborul. Desigur că vom păstra o cameră şi pentru ea când va veni în vizită. Cel puţin până va putea să se mute singură. Între timp, avem o nuntă de pregătit. Nu mi-aş imagina că s-ar putea ocupa de ea altcineva în afară de voi. Îţi dai seama că vrem genul de eveniment care să reflecte poziţia şi statutul lui Ari. E un om foarte important şi, dacă tot vorbim despre afaceri, are destule fonduri pentru a-şi permite tot ce e mai bun. O să vreau să vorbesc şi cu celelalte fete despre flori şi tort, dar dacă tot sunt aici, aş putea să îţi spun cam ce mi-aş dori.

– Vows nu va putea găzdui sau organiza nunta ta, Linda. Nu mai avem nici o dată liberă pentru iunie. De fapt, suntem plini toată vara şi toamna.

– Parker, eşti o femeie de afaceri, spuse Linda şi îşi întinse mâinile. Îţi ofer un eveniment important, de genul celor care atrag foarte multă atenţie asupra companiei şi, cu siguranţă, viitori clienţi. Ari cunoaşte oameni importanţi, care pot deveni clienţi importanţi. Dacă eu am decis să fac nunta aici, în casa unei vechi prietene, de care încă mi-e dor, vă vom compensa pentru informarea târzie. Cam cât crezi că va trebui să plătim ca să îndrăzniţi să găsiţi o dată în iunie? Să spunem în a treia sâmbătă?

– Ai dreptate, sunt o femeie de afaceri, începu Parker, privind-o pe Linda cu satisfacţie. Am o afacere care le oferă servicii clienţilor săi. Avem un client pentru a treia sâmbătă din iunie. Am semnat un contract cu acel client. Când îmi dau cuvântul, îl ţin. Ai putea ţine nunta la New York. Dacă vrei, îţi pot da câteva nume ale unor organizatori de nunţi.

– Nu vreau nume. Am spus că vreau să fac nunta aici. E important pentru mine, Parker. Vreau să mă mărit undeva unde mă simt ca acasă, într-un loc de care sunt legată, vreau să am în jur oameni pe care îi iubesc şi în care am încredere că vor avea grijă la detalii. Vreau…

– Lacrimile nu mă impresionează, spuse Parker cu o voce rece, în timp ce ochii Lindei se umplură de lacrimi. Şi nu mă interesează ce vrei. Nu te măriţi aici. Aşa că, mai spuse ea şi se ridică în picioare, dacă asta e tot, sunt foarte ocupată.

– Voi v-aţi crezut mereu mai buni decât noi, ne-aţi privit de sus, de parcă eraţi mai importanţi. Familia Brown, din Connecticut. Acum ce mai sunteţi? Vă închiriaţi casa cea mare, serviţi băuturi şi vă ocupaţi de treburile altor oameni!

– Sunt o Brown din Connecticut şi urmez tradiţia veche şi onorabilă a familiei mele, adică îmi câştig traiul, îi spuse Parker şi ridică haina Lindei, oferindu-i-o. Te conduc eu.

– Când o să îi spun lui Ari cum v-aţi purtat cu mine, o să vă închidă afacerea. Nu o să mai puteţi organiza nici măcar ziua de naştere a unui copil. O să vă ruinăm.

– Of, Linda, nu ai idee cât de fericită sunt să te aud spunând asta, pentru că, astfel, îţi pot spune ceva ce mi-am dorit de mult. În toţi aceşti ani, te-am văzut subminând-o şi manipulând-o emoţional pe cea mai bună prietenă a mea. În toţi aceşti ani, te-am văzut cum ai sufocat-o sau ai ignorat-o, după cum ai avut chef.

Şocul luă orice urmă de culoare din obrajii Lindei.

– Nu poţi vorbi aşa cu mine.

– Tocmai am făcut-o. Iar acum voi termina. Nu eşti bine-venită în casa asta. De fapt, nu ai fost niciodată bine-venită, ci doar tolerată. Asta se va încheia acum. Ţi se va permite să mai intri pe uşa asta doar când va dori Mac. Acum, ieşi din casa mea, urcă în maşină şi părăseşte proprietatea mea.

– Şi când mă gândesc că am vrut să îţi fac o favoare.

Parker stătea în cadrul uşii, urmărind-o pe Linda cum se strecura în maşină. Probabil că va mai crede că încercase să le facă o favoare până la jumătatea drumului spre casă. Aşteptă până când ieşi de pe alee, după care apucă o haină şi porni spre studioul lui Mac.

Aceasta o întâmpină la uşă.

– Parks, eu…

– Nu te scuza faţă de mine. M-ai enerva, o întrerupse, privind prin studio şi observând fundalul şi pernele de pe podea. Ai şedinţa foto de logodnă. În curând, realiză ea, uitându-se la ceas. O să fiu rapidă.

– Cum a mers consultaţia?

– Nu a primit contractul.

– A plâns sau a ţipat?

– Puţin din ambele, cu mită şi insulte.

– E uimitor. Ea e uimitoare. Chiar crede că toată lumea ar trebui să se învârtă în jurul ei, spuse Mac nervoasă, frecându-şi ochii. Într-o oră o să întoarcă toată situaţia în avantajul ei. O să spună că doar ne-a cerut o favoare şi că a încercat să facă un bine companiei noastre. Cred că a fost uşurată în secret că nu am putut să-i organizăm nunta, probabil pentru că era prea elaborată pentru afacerea noastră.

– Deja pornise pe ideea asta, când a ieşit pe uşă.

– Ăsta e talentul ei. Poate o să dureze de data asta. La căsătorie mă refeream. E destul de evident că tipul are bani mulţi.

– Partea bună? O să se mute la New York.

Mac se opri.

– La asta nu m-am gândit. A trecut pe lângă mine. E o idee genială, spuse ea încă oftând, şi punându-şi capul pe umărul lui Parker. Doamne, mă oboseşte atât de tare.

– Ştiu, o consolă Parker, îmbrăţişând-o lung pe Mac. Să fii bine, îi ordonă ea.

– Voi fi.

– Vrei să vii la mine să mâncăm îngheţată după şedinţă?

– Poate.

– Uite şi clienţii. Eu mă fac dispărută.

– Parker? Chiar dacă am fi avut o dată disponibilă…

– Vai, puiule, îi spuse Parker, zâmbind, în timp ce se îndrepta spre uşă. Pentru nimic în lume.

Dând din cap, Mac îşi spuse că nu trebuie să se simtă vinovată pentru asta. Cel puţin, nu înainte să se termine şedinţa foto.

Carter puse teancul gros de eseuri în servietă. În acelaşi buzunar cu lucrările de corectat. Tema lui pentru acasă, se gândi el. Se întrebă dacă elevii aveau habar de câte teme pentru acasă avea un profesor, după munca de fiecare zi din clasă.

Pe tabla din spatele lui scrisese lista cu eseurile pe care urma să le citească la noapte.

„Exploraţi şi comparaţi atitudinea şi filosofia Rosalindei şi ale lui Jacques asupra iubirii, cu argumentele necesare.“

Optimistul şi pesimistul, se gândi Carter, melancolie şi bucurie. Ţelul lui în studiul intensiv al piesei de teatru era de a-i duce pe elevi prin subteranele unei aparente comedii romantice uşoare, plină de glume şi tachinări, spre curentele ascunse.

Dincolo de toate astea, presupunea Carter, scopul lui era de a-i provoca pe elevi să gândească.

– Mă scuzaţi? Doctore Maguire?

Privi spre femeia din uşă.

– Da. Vă pot ajuta?

– Sunt Suzanne Byers, mama lui Garrett.

– Doamnă Byers, mă bucur să vă cunosc. Intraţi.

– Speram să vă prind înainte de a pleca. Nu vă reţin mult.

– Nici o problemă.

– Nu am putut ajunge la Seara Părinţilor. Am fost răcită. Aş fi vrut să vin, mai ales ca să vorbesc cu dumneavoastră. Presupun că aţi observat că Garrett a avut ceva probleme când a venit la şcoală, anul trecut. Şi nici anul ăsta nu a luat startul chiar bine.

– A făcut progrese considerabile, cred eu. Îşi găseşte ritmul. E deştept. Participarea lui în clasă a crescut, la fel şi notele lui în semestrul acesta.

– Ştiu. De aceea, am vrut să vorbesc cu dumneavoastră. Eu şi tatăl lui luasem în considerare ideea de a-i schimba şcoala.

– Sper că nu veţi face asta. Garrett…

– A fost doar o intenţie, îl întrerupse ea. Am lucrat cu el, l-am ameninţat, l-am mituit, l-am trimis la meditaţii. Nimic nu a mers şi aveam impresia că aruncam taxa de şcolarizare pe geam. Până acum câteva luni, când parcă s-a aprins un beculeţ. Vorbeşte despre cărţi. Chiar învaţă. A fost foarte dezamăgit când a luat un nouă la ultima lucrare de la ora dumneavoastră. Nu am putut să vorbesc timp de zece minute după ce mi-a spus, destul de înflăcărat, că la următoarea lucrare o să ia zece.

– Ar putea. Are potenţial.

– Vorbeşte despre dumneavoastră. Doctorul Maguire spune, „doctorul Maguire crede“. Notele de la celelalte materii sunt în creştere, nu dintr-odată, dar evident mai bune. Dumneavoastră aţi făcut asta.

– Garrett a făcut asta.

– Dumneavoastră… l-aţi făcut să poată. Să vrea. Se gândeşte să meargă la cursul de creaţie literară, anul viitor. Are ideea de a deveni scriitor, continuă ea, cu lacrimi în ochi. A trecut cu greu de cursuri anul trecut. Urma să ne întâlnim cu directorul şcolii. Iar acum îmi vorbeşte despre Shakespeare şi crede că vrea să devină scriitor.

Clipi cu lacrimi în ochi, în timp ce stătea acolo, fără cuvinte.

– „Doctorul Maguire“, după spusele lui Garrett, „e destul de marfă pentru un tocilar“. Am vrut să ştiţi că orice se decide să facă, oricine va deveni, nu vă va uita niciodată. Vă mulţumesc.

Carter intră în studioul lui Mac cu o pizza mare şi cu un pas uşor. Ea stătea pe canapea, cu picioarele pe măsuţa de cafea.

– Pizza, spuse el, intrând în bucătărie pentru a o pune pe bar. Ştiam că ai avut o şedinţă foto după-amiază, iar eu am o servietă plină cu lucrări de corectat, aşa că m-am gândit că ar fi bună o pizza. În plus, e o mâncare acceptabilă, pentru oameni bucuroşi. Eu am avut o zi foarte bună.

Ea mârâi puţin, iar el veni spre canapea îngrijorat.

– Eşti bine?

– Da. În mare parte. Pizza… Am un kilogram de îngheţată în stomac. Posibil două.

– Îngheţată, spuse el şi se aşeză pe măsuţa de cafea. Aţi avut vreo petrecere?

– Nu. Poate. Cred că depinde de ce înţelegi tu prin petrecere. Povesteşte-mi despre ziua ta foarte bună.

El se ridică să o sărute, după care se aşeză la loc.

– Bună, Mackensie.

– Bună, Carter. Ai un zâmbet foarte larg.

– Am trăit unul dintre acele momente unice pentru mine. Am un elev, care a fost dificil, de genul celor care stau jos şi apasă pe un buton, care parcă îi transportă oriunde altundeva, dar numai în clasă nu.

– Aaa, da, aveam şi eu butonul ăsta. Era folositor, mai ales în timpul orelor despre Războiul de Independenţă sau de chimie. La chimie se apăsa butonul automat. Elevul tău cu probleme s-a descurcat bine astăzi?

– Se descurcă bine de ceva vreme. E vorba despre găsirea unui alt buton, unul care îi trezeşte interesul şi ideile. Se află în ochi, la fel ca cel de închidere.

– Serios?

– Garrett e genul de student care îi obligă pe profesori să lucreze puţin mai mult. Iar când găseşti acel buton, recompensa e imensă. E cel care a luat nouă la lucrarea pe care am corectat-o de Sfântul Valentin. Sau în ziua de dinainte. Mă gândesc la ea ca la ziua noastră de Sfântul Valentin.

– Aşa e. Îmi amintesc. Bravo pentru Garrett.

– Mama lui a venit să mă vadă astăzi. De obicei, când vin părinţii la şcoală, nu e pentru a le da un măr profesorilor. Ea mi-a dat o livadă întreagă. Mi-a mulţumit.

– Ţi-a mulţumit? spuse Mac şi, curioasă, înălţă capul. Asta e livada?

– Da. Nu e vorba doar despre predatul unor teorii şi informaţii, sau teme şi note. E vorba despre… găsirea butonului. Eu l-am găsit pe al lui Garrett, iar ea a venit să îmi mulţumească. De aceea am zâmbetul ăsta.

– Ai schimbat o viaţă. Tu schimbi vieţi.

– Nu aş spune chiar asta.

– Dar aşa e. Eu le creez amintiri, sau cel puţin părţi din amintiri. Iar asta e important, e valoros. Dar tu îi schimbi, ceea ce e uimitor. O să mă duc să îţi aduc nişte pizza. Însă nu voi putea mânca şi eu, adăugă ea când se ridică, pentru că am stomacul plin de îngheţată.

– De ce ai mâncat un kilogram, posibil două?

– Ăăă, ridică ea din umeri când el o urmă în bucătărie. Din lăcomie.

– Mi-ai spus că mănânci multă îngheţată când ai probleme emoţionale.

Ea îl privi peste umăr, în timp ce lua o farfurie.

– Uneori uit că tu chiar mă asculţi. Hai să spunem că nu am avut o zi aşa grozavă. Sau poate am avut, se mai gândi ea. Depinde din ce unghi priveşti.

– Spune-mi.

– Nu e ceva important. Iar tu ai pizza Garrett. Vrei şi un pahar de vin?

– Doar dacă bei şi tu unul, în timp ce îmi povesteşti. Putem petrece următoarele câteva minute rugându-te sau poţi să economiseşti nişte timp şi să îmi spui direct.

– Ai dreptate. Rugăminţile tale vor da faptului mai multă importanţă decât merită. „Un alt obicei prost de care trebuie să scap“. Mama se mărită iar.

– Aha, spuse el şi îi studie faţa în timp ce ea turna vinul. Nu îţi place de el.

– Habar nu am. Nu l-am cunoscut.

– Înţeleg.

– Nu, nu înţelegi, spuse ea şi puse o mână uşor pe el. Nu poţi înţelege cum o mamă se poate mărita, fără ca fiica ei să poată să îl recunoască pe stradă pe viitorul ei soţ. Mă îndoiesc de faptul că Eloisa l-a cunoscut sau că Linda crede că ar trebui să îl cunoască. Oricum, familia Elliot/Meyers/Barrington… Doamne, nici măcar nu ştiu cum o să o cheme de data asta. Familia Elliot/Meyers/Barrington bară, nume a se completa, nu ia cina împreună, aşa că nu reprezintă o prioritate să îl cunosc.

– Îmi pare rău că te superi din cauza asta.

– Nu ştiu dacă mă supăr. Nu ştiu de ce mă surprinde. Ultima oară când am văzut-o pe Linda a fost când a sunat aici la miezul nopţii, isterică, iar eu am condus până la ea pe drumurile îngheţate, gândindu-mă că a fost violată, sau atacată, sau cine ştie ce a păţit.

– Ce? Când a fost asta? se întoarse el şi o prinse pe Mac. Era rănită?

– Of, era… în seara cu evenimentul cu părinţii la şcoală şi nu, nu era rănită. Cel puţin, nu în afara universului Linda. Era chircită pe podea, murind pentru că Ari – aşa îl cheamă pe logodnic – a plecat la Paris cu afaceri şi nu a luat-o şi pe ea. Eram gata să chem poliţia şi ambulanţa, iar ea plângea în hohote pentru Paris. M-am întors şi am plecat. Bilă albă pentru mine, pentru că, de obicei, eu o calmam şi o băgam în pat.

– De ce nu mi-ai spus despre asta?

– Nu ştiu, răspunse, dând din mână şi eliberând aerul din plămâni. Chiar nu ştiu. Nu a fost unul dintre momentele acelea frumoase între o mamă şi o fiică, aşa că presupun că am încercat să nu mă mai gândesc la asta, după aceea. Am plecat şi i-am spus că, data viitoare când va suna, nu voi mai merge la ea. I-am spus lucruri grele şi am plecat.

– Era nevoie să îi spui, şi trebuia să pleci.

– Ai dreptate în ambele privinţe, îl aprobă Mac. Iar astăzi, vine aici val-vârtej, în noua ei blană şi cu un diamant cât un frigider, de parcă nu se întâmplase nimic. Să mai vorbeşti de schimbări bruşte. Se mărită în iunie. Ari a fost iertat în urma hainei de blană, a diamantului şi a cererii în căsătorie. Iar ea se aşteaptă ca noi să îi organizăm nunta. În iunie o să fie o adevărată paradă de mirese pe aici. Avem totul rezervat. De unde au rezultat multă furie şi nervi. După aceea, s-a dus la Parker. Asta a fost partea bună. Parker i-a închis gura şi i-a arătat uşa. Apoi, a urmat îngheţata.

Mac luă o gură de vin şi mai spuse:

– Ziua ta mi-a plăcut mai mult.

– Trebuia să îşi fi imaginat că sunteţi ocupate în iunie.

– Nu, nu chiar. Sincer, nu cred că s-a gândit. Ea nu gândeşte în afara propriilor dorinţe. Nu mai există altceva pe lume. Iar furia şi şocul, chiar şi durerea, când aceste dorinţe nu sunt îndeplinite, sunt sincere. Sunt adevărate. Are maturitatea emoţională a unei muşte de oţet, încurajată de o mamă care i-a îndeplinit toate dorinţele şi care a învăţat-o că este centrul universului. Ea e produsul finit al acestei educaţii.

– Asta nu înseamnă că are dreptul să se poarte aşa cu tine.

– Ba are. Are dreptul să se poarte cum vrea ea. Eu sunt responsabilă pentru reacţiile mele. Încă lucrez la capitolul ăsta. Eu şi Garrett suntem pe calea cea bună. Nu a primit ce şi-a dorit.

– Nu asta e ideea, e doar un rezultat. Va repeta acest ciclu. O să se întoarcă şi o să te rănească din nou. Iar când o va face, o să aibă de-a face cu mine.

– Carter, nu vrei să te implici în treaba asta. E drăguţ din partea ta, dar…

– Nu o să fie nimic drăguţ. O să aibă de-a face cu mine.

Ea îşi aminti cum încasase acel pumn de la un tip beat şi nervos.

– Ştiu că te descurci. Dar e mama mea şi eu sunt cea care trebuie să rezolve problema.

– Faptul că împărţiţi nişte ADN nu o face mama ta.

O clipă, Mac nu spuse nimic.

– Nu, îl aprobă ea apoi. Nu o face.