capitolul 2

Lucră toată noaptea, deoarece urma să aibă întâlniri pe tot parcursul celei de-a doua zi. Dar şi pentru că îi plăcea să lucreze noaptea – singură, în spaţiul ei, în ritmul ei. Dimineţile erau rezervate pentru cafea, acea primă gură care te trezeşte din somn, iar zilele erau, cel mai adesea, ocupate de clienţi şi programări de şedinţe foto.

Noaptea, când stătea singură în studioul ei, putea să se dedice în întregime fotografiilor, să le selecteze, să le îmbunătăţească, să le aranjeze. Deşi lucra aproape tot timpul în format digital, încă ţinea la anumite elemente specifice developării clasice atunci când venea vorba despre tipărirea pozelor. Le adăuga filtre, luminozitate, schimba densitatea şi contrastul. Rând pe rând, transforma fiecare imagine în concordanţă cu momentul surprins, pentru a lăsa în urmă o amintire a acelei clipe, până când simţea ea însăşi că găsise ceea ce dorea clientul să simtă, atunci când privea fotografia.

Apoi, aşa cum făcea în majoritatea dimineţilor, Mac se aşeză la calculator pentru a verifica toate pozele, să vadă dacă gândirea ei de dimineaţă aproba lucrările gândite noaptea.

Îmbrăcată în pijamaua din flanel, cu şosete groase în picioare şi cu părul ei roşu aprins răvăşit ca o pădure de smocuri şi ţepi, studie cu atenţie imaginile. Liniştea se instală în casă. La nunţi era cel mai adesea înconjurată de oameni, de conversaţii, de emoţii. Ea le bloca sau le folosea, în timp ce căuta unghiul perfect, cadrul perfect, momentul perfect.

Aici însă erau doar ea şi fotografiile, pe care le putea perfecţiona. Îşi bău cafeaua, mâncă un măr, drept compensaţie pentru tartele la cutie din dimineaţa precedentă, şi studie sutele de imagini pe care le surprinsese cu o zi în urmă şi zecile de poze pe care le prelucrase în timpul nopţii.

Gândirea ei de dimineaţă felicită gândirea ei de noapte pentru munca excelentă pe care o făcuse. Era conştientă însă că îi mai rămăseseră încă multe de rezolvat, pentru că, atunci când avea de-a face cu cei mai buni clienţi, verifica pozele încă o dată înainte de a stabili cu noua familie întâlnirea în care aceştia aveau să le aleagă pe cele mai bune.

Asta urma să se întâmple însă în altă zi. Ca să se asigure că nu o înşela memoria, îşi verifică agenda înainte de a merge să facă duş şi să se îmbrace pentru următoarea întâlnire.

Pentru o şedinţă foto în studioul ei mergeau o pereche de jeanşi şi un pulover, dar după aceea ar fi fost nevoită să se schimbe pentru întâlnirea programată în acea după-amiază, în casa cea mare. Politica firmei cerea ţinută business pentru programările cu clienţii.

Mac cotrobăi prin dulap după nişte pantaloni negri şi o cămaşă neagră. Putea să îşi pună repede pe ea un sacou, după şedinţa foto, şi să transforme ţinuta într-una business. Încercă mai multe bijuterii, până găsi ceva care să se potrivească stării în care se afla, îşi dădu cu puţin machiaj pe faţă şi se declară mulţumită.

Studioul trebuia să fie în centrul atenţiei, nu fotograful, credea ea.

Elizabeth şi Charles, se gândi în timp ce-şi pregătea echipamentul. Şedinţă de logodnă. La prima întâlnire, fuseseră fermi, îşi aminti. Formali, simpli, direcţi.

Se întrebă de ce nu rugaseră un prieten cu un aparat de fotografiat simplu să se ocupe de aceste poze şi îşi aminti, cu un zâmbet ştrengăresc, că aproape îi şi întrebase, înainte ca Parker să îi citească gândurile şi să îi arunce o privire ameninţătoare.

– Clientul nostru, stăpânul nostru, spuse ea cu voce tare în timp ce aranja decorul. Vor ceva plictisitor, asta le ofer.

Aduse luminile, montă un difuzor – plictisitor putea măcar să însemne drăguţ. Îşi aduse trepiedul, mai degrabă deoarece credea că ei se aşteaptă ca un fotograf să aibă mult echipament. Până când îşi alese lentilele, verifică luminile şi acoperi un scaun, clienţii bătură la uşă.

– La fix.

Închise uşa după ei, blocând intrarea unei rafale reci de vânt.

– E o vreme îngrozitoare azi. Îmi permiteţi să vă iau hainele?

Arătau perfect, se gândi ea. Barbie şi Ken, din clasa bogătaşilor. Blonda frumoasă, cu fiecare fir de păr la locul lui, şi eroul arătos şi dichisit.

O parte din ea s-ar fi repezit la ei să îi ciufulească, măcar puţin, ca să îi facă să arate mai naturali.

– Doriţi o cafea?

– Ah, nu, mulţumim, răspunse Elizabeth, afişând un zâmbet. Vrem doar să terminăm. Avem un program plin astăzi.

În timp ce Mac se ocupa de hainele lor, Elizabeth privi în jur, prin studio.

– Asta e casa de lângă piscină?

– Exact.

– Este… interesantă. Dar cred că mă aşteptam la ceva mai mult, spuse ea şi se îndreptă spre unele dintre fotografiile înrămate, atârnate pe perete. Verişoara lui Charles a avut nunta aici în noiembrie şi a fost superb. V-a lăudat foarte mult. Nu-i aşa, Charles?

– Da, de aceea v-am şi ales.

– Voi lucra foarte mult cu organizatoarea nunţii în următoarele luni. Am unde să mă aranjez puţin înainte de a începe? întrebă Elizabeth.

– Desigur, răspunse Mac, arătându-i drumul spre toaleta din studio şi întrebându-se ce anume ar fi vrut să mai aranjeze. Deci, Charles, continuă ea, imaginându-şi cum îi desface puţin nodul Windsor de la cravată, executat perfect, aveţi multe treburi de rezolvat astăzi?

– Avem întâlnire cu organizatoarea nunţii, şi apoi mergem la primărie. Elizabeth se mai întâlneşte după aceea cu doi dintre creatorii de modă recomandaţi de partenera ta, pentru rochia de mireasă.

– Sună minunat, spuse Mac, gândindu-se că arăta la fel de încântat ca înainte de vizita la dentist.

– Sunt multe detalii de stabilit, dar presupun că ştii asta foarte bine.

– Fiecare nuntă e ca prima nuntă. Ai putea să stai puţin în spatele scaunului, ca să pot verifica luminile şi cadrul, până se pregăteşte Elizabeth?

Se duse ascultător, rigid ca un băţ în direcţia indicată.

– Relaxează-te, îi spuse ea. Va fi mai uşor şi mai rapid decât crezi, poate chiar şi distractiv. Ce fel de muzică îţi place?

– Muzică?

– Da, hai să punem nişte muzică, zise ea şi se îndreptă spre un teanc de CD-uri. Baladele lui Natalie Cole. Romantice, clasice. Ce spui?

– Bine. E O.K.

Mac observă cum Charles aruncă o privire către ceas, în timp ce ea se retrase în spate încăperii, prefăcându-se că îşi ajustează aparatul.

– V-aţi decis unde mergeţi în luna de miere?

– Cred că vom alege Parisul.

– Vorbiţi franceza?

Pentru prima oară, el schiţă un zâmbet.

– Nici o boabă.

– Atunci o să fie o adevărată aventură, spuse ea, în timp ce Elizabeth se întoarse în cameră, arătând la fel de perfect ca atunci când plecase.

Costumul era probabil Armani, croit superb. Albastrul-indigo se potrivea cu pielea ei, iar Mac presupuse că Elizabeth alesese costumul gri al lui Charles pentru a ieşi ea în evidenţă.

– Hai să începem cu tine aşezată, Elizabeth, cu Charles în picioare în spatele tău. Puţin mai la stânga, Charles. Elizabeth, dacă poţi să te întorci uşor spre fereastră, doar puţin. Lasă-te pe spate, pe Charles, relaxează-te. Charles, pune-ţi mâna pe umărul ei stâng. Tu pune-ţi mâna peste a lui. O să se vadă şi inelul de logodnă.

Trase câteva cadre doar pentru a-i face să treacă de etapa zâmbetului îngheţat.

– Apleacă puţin capul.

– Lasă-ţi greutatea pe piciorul din spate.

– Relaxează umerii.

„Timid“, îl analiză Mac. Era un bărbat timid, timid în faţa camerei şi doar puţin în faţa oamenilor. Iar ea era foarte conştientă de sine. Îngrozită de ideea că ar putea să nu arate perfect.

Încercă să îi facă să se simtă mai relaxaţi, întrebându-i cum s-au cunoscut, cum s-au logodit – deşi le pusese aceleaşi întrebări şi când programaseră şedinţa foto. Primise exact aceleaşi răspunsuri.

Nu reuşise să treacă de masca pe care o afişau.

Ar fi putut să se oprească, se gândi Mac, şi să le dea exact ce credeau că vor. Dar nu de asta aveau nevoie.

Se îndepărtă de aparat şi observă cum cei doi îşi relaxează corpurile, în timp ce Elizabeth îşi întoarse privirea spre Charles zâmbindu-i. El îi făcu cu ochiul.

O.K., O.K., îşi spuse Mac. Până la urmă, sunt umani.

– Am făcut câteva poze formale frumoase. Ştiu că asta vă doreaţi, dar credeţi că puteţi face ceva pentru mine?

– Nu prea avem timp, răspunse Charles.

– Nu durează mai mult de cinci minute. Elizabeth, poţi să te ridici, te rog? Lasă-mă să iau scaunul, spuse ea şi îl trase deoparte, după care luă aparatul de pe trepied. Ce ziceţi de o îmbrăţişare?

– Eu nu…

– Îmbrăţişările sunt legale în Connecticut, chiar dacă nu sunteţi logodiţi. Doar un mic experiment, apoi puteţi pleca.

Îşi luă aparatul de măsurare a luminii, verifică, ajustă.

– Pune-ţi obrazul drept pe pieptul lui, dar priveşte spre mine. Întoarce-ţi faţa puţin spre mine, explică Mac. Privirea în direcţia mea. Charles, apleacă-ţi uşor capul spre ea, dar cu bărbia spre mine. Trageţi aer în piept, apoi doar daţi-i drumul. Doar ţineţi în braţe persoana iubită, nu-i aşa? Bucuraţi-vă. Şi privirea la mine, fix la mine. Gândiţi-vă la ce aţi simţit prima oară când v-aţi sărutat.

„Voilà!“

Zâmbetele fuseseră rapide, spontane. Al ei, tandru, chiar puţin timid, al lui, plin de încântare.

– Încă o dată şi gata.

Reuşi să mai smulgă trei momente de la ei, înainte să devină din nou rigizi.

– Gata. Voi putea să vă arăt câteva imagini când…

– Putem să vedem câteva acum? Aparatul e digital, nu? insistă Elizabeth. Doar ca să îmi fac o idee.

– Sigur.

Mac se duse la calculator cu aparatul şi descărcă imaginile.

– Sunt neprelucrate, dar îţi poţi face o idee.

– Da, se încruntă Elizabeth, în timp ce Mac derula ima- ginile. Da, sunt drăguţe. Asta… asta e!

Mac se opri la una dintre fotografiile formale.

– Asta?

– Cam la aşa ceva mă gândeam. Este foarte bună. Amândoi arătăm bine şi îmi place unghiul. Cred că asta e.

– Stai să o notez. Poate vrei să le vezi şi pe celelalte, ca să fii sigură, spuse Mac şi trecu la fotografiile următoare.

– Da, toate sunt foarte bune. Foarte bune. Dar cred că cea pe care am ales-o este…

Făcu un pas în spate când pe monitor apăru poza cu ei doi, îmbrăţişându-se.

– Vai, ce drăguţă e! Chiar drăguţă, nu?

– Mamei îi va plăcea prima poză pe care ai ales-o, spuse Charles în timp ce îi masa umerii lui Elizabeth.

– Da, aşa e. O vom lua pentru ea şi o vom înrăma, dar… zise ea şi se uită spre Mac. Aveai dreptate. M-am înşelat. Pe asta o vreau, aşa vreau să apărem în fotografia de logodnă. Aminteşte-mi în septembrie ce am spus acum, dacă o să mai încerc să îţi spun cum să îţi faci treaba.

– Aşa voi face. Şi eu m-am înşelat. Cred că o să fie o adevărată plăcere să lucrez cu voi, până la urmă.

Îi luă ceva timp lui Elizabeth, dar, în cele din urmă, zâmbi.

Îi trimise la Parker, gândindu-se că Parker îi era datoare acum. Îi trimitea clienţi care, cel puţin în acel moment, erau mai deschişi la idei noi decât erau înainte.

Se aşeză la birou, pentru a pregăti pachetele clienţilor. Un set complet şi unul cu alegerile lor, toate puse în albume. Pentru mire şi mireasă, pentru mama miresei, pentru mama mirelui, pozele suplimentare cerute de diferiţi membri ai familiei şi de invitaţi.

După ce le puse în cutie, se hotărî că mai avea destul timp să mănânce repede nişte salată cu paste rămase din ziua precedentă, înainte de a porni spre conac.

Luă câteva îmbucături deasupra chiuvetei. „Ţară de basm îngheţată“, se gândi ea, privind pe fereastră. Totul era calm şi perfect. Luă paharul de cola light şi începu să bea.

Pasărea-cardinal se izbi direct în geam, o bufnitură şi mult roşu. Băutura îi ţâşni din gură pe mânecă şi pe toată cămaşa.

Privi cu un nod în stomac cum pasărea idioată îşi ia zborul. Apoi se uită la cămaşa ei.

– La naiba!

Îşi dădu jos cămaşa şi o aruncă peste grămada de haine de spălat, adunate în debaraua din bucătărie. Rămasă în sutien şi în pantalonii negri, şterse sucul vărsat pe bufet. Enervată, apucă telefonul care suna şi, după ce văzu că era Parker, răspunse iritată:

– Ce e?

– A venit Patty Baker să îşi ia albumele.

– Ei bine, a venit cu douăzeci de minute mai devreme. O să ajung şi eu, aşa cum trebuia şi ea să ajungă, adică la timp. Ţine-o de vorbă, adăugă, în timp ce se plimba prin studio. Şi nu mă stresa.

Închise şi se întoarse.

Privirea i se fixă pe bărbatul care se afla în studioul ei.

Acesta o privi uimit, se înroşi, bolborosi ceva şi se întoarse. Ca bubuitul unui foc de armă, se lovi de tocul uşii.

– Doamne! Eşti bine? întrebă Mac, aruncând telefonul pe masă şi grăbindu-se spre bărbatul care se clătina.

– Da, sunt bine. Îmi cer scuze.

– Sângerezi. Te-ai lovit la cap. Nu vrei să stai jos?

– Poate, spuse el, după care îşi pierdu cunoştinţa şi alunecă pe lângă perete, direct pe podea.

Mac se aşeză pe vine lângă el, îi dădu la o parte părul castaniu-închis de pe zgârietura însângerată de pe frunte, care începuse să se transforme într-un cucui impresionant.

– E în regulă, nu e tăietură. Nu ai nevoie de copci. E doar o zgârietură. Doamne, s-a auzit de parcă ai fi lovit uşa cu ciocanul. Poate puţină gheaţă şi apoi…

– Scuze, nu ştiu dacă tu realizezi… Mă întreb dacă nu ar trebui…

Ea îl văzu cum se uită în jos şi îi urmări privirea. Realiză că, în timp ce ea îi studia rana, sânii ei, ieşiţi din sutienul neîncăpător, erau foarte aproape de faţa lui.

– Ups, am uitat. Stai aici. Nu te mişca, spuse ea şi dispăru pe scări.

Oricum, nu era sigur că se putea mişca. Dezorientat şi ameţit, rămase unde era, cu spatele sprijinit de perete. Oricât de înceţoşată îi era privirea, trebuia să recunoască faptul că avea o pereche de sâni frumoşi. Nu putea să nu observe.

Însă nu ştia prea bine ce să spună sau ce să facă în situaţia dată, astfel că cea mai bună idee i se păru să rămână acolo, aşa cum i se spusese.

Când Mac se întoarse cu o pungă de gheaţă, avea o cămaşă pe ea. Pentru o clipă, fu dezamăgit, lucru nu prea corect. Se lăsă iar pe vine lângă el, şi nu putu să nu observe – în lipsa sânilor, acum ascunşi – picioarele ei foarte lungi.

– Ia, pune asta, îi zise ea, în timp ce îi dădu gheaţa şi îi duse mâna spre fruntea care îi zvâcnea.

Mac luă poziţia unei feline la pândă, gata să sară. Ochii ei aveau culoarea verde a mării.

– Cine eşti? întrebă ea.

– Poftim?

– Hmm. Câte degete vezi? încercă ea, ridicând două.

– Doişpe.

Mac zâmbi. În obrajii ei apărură două gropiţe, iar în stomacul lui îşi făcură loc câţiva fluturaşi.

– Nu, nu vezi. Hai să încercăm altceva. Ce faci în casa mea sau, mai degrabă, ce făceai aici înainte să dai nas în nas cu sânii mei?

– Ăăă. Aveam o programare? Sau Sherry avea. Sherry Maguire? spuse el şi i se păru că zâmbetul ei păleşte, iar gropiţele îi dispar.

– O.K., ai greşit locul. Trebuie să mergi la casa cea mare. Eu sunt Mackensie Elliot, mă ocup de partea cu fotografiile.

– Ştiu. Vreau să spun că ştiu cine eşti. Sherry nu a fost prea explicită, ca de obicei, în privinţa locaţiei.

– Şi nici în privinţa orei. Întâlnirea începe la două.

– A spus că îşi amintea de unu şi jumătate, ceea ce înseamnă că ea va sosi la două. Trebuia să mă iau după ora ei sau să sun, ca să îmi anunţ sosirea. Îmi cer scuze din nou.

– Nicio problemă.

Ea îşi lăsă capul într-o parte. Ochii lui – foarte frumoşi – erau limpezi din nou.

– De unde mă cunoşti?

– Am fost la aceeaşi şcoală cu Delaney, Delaney Brown, şi cu Parker. Ei bine, Parker era cu vreo doi ani mai mică. La fel ca tine.

Mac se apropie mai mult de el. Părul castaniu, des şi dezordonat avea nevoie de o tunsoare şi de puţină îngrijire. Ochii lui albaştri, limpezi şi calmi erau înconjuraţi de o pădure de gene. Nas drept şi gură puternică, pe o faţă slăbuţă.

Avea memoria figurilor. De ce a lui nu îi spunea nimic?

– Îi ştiu pe majoritatea prietenilor lui Del, cred.

– Păi, nu ne învârteam chiar în aceleaşi cercuri. Am făcut o dată meditaţii cu el, când studia Henric al V-lea.

– Carter, îşi aminti ea, arătând cu degetul spre el. Carter Maguire. Nu te însori cu sora ta, nu?

– Ce? Nu! Am venit în locul lui Nick. Sora mea nu voia să vină singură la întâlnire, iar el nu a putut ajunge. Sunt doar… Nu ştiu exact ce naiba caut aici, de fapt.

– Eşti doar un frate bun, îl bătu ea pe genunchi. Crezi că poţi să te ridici?

– Da.

Ea se îndreptă şi îi întinse o mână. Când se atinseră, fluturaşii se instalară iar în stomacul lui. Odată ridicat, capul îi pulsa în acelaşi ritm cu inima.

– Auuu!

– Te cred. Vrei o aspirină?

– Chiar te rog.

– Îţi aduc imediat. Până atunci, ia un loc, dar nu pe podea.

Când ea se întoarse în bucătărie, el era în drum spre canapea, însă îi captară atenţia fotografiile atârnate pe pereţi. Observase şi nişte poze din reviste şi presupuse că erau ale ei. Mirese frumoase, mirese sofisticate, mirese sexy, mirese fericite. Unele fotografii erau color, altele alb-negru, iar unele erau lucrate pe calculator, cu o singură pată intens colorată, într-o imagine alb-negru.

Se întoarse când ea se apropia de el şi avu impresia ciudată că aşa era şi părul ei, o pată intens colorată.

– Te mai ocupi şi cu alt gen de fotografii?

– Da, răspunse ea şi îi înmână cele trei pastile şi un pahar cu apă. Dar miresele sunt atracţia principală a unei nunţi.

– Sunt minunate. Creative şi individuale. Dar asta e cea mai bună.

Carter făcu un pas şi arătă spre o fotografie înrămată, cu trei fete şi un fluture albastru odihnindu-se pe o păpădie galbenă.

– De ce?

– E magică.

Mac îl fixă cu privirea, iar momentul i se păru că durează o veşnicie.

– Ai perfectă dreptate. Ei bine, Carter Maguire, mă duc să îmi iau haina şi apoi vom merge împreună la întâlnire.

Îi luă punga cu gheaţa topită din mâini.

– Te înzdrăvenim noi când ajungem la casa cea mare.

„Simpatic“, se gândi ea când îşi luă haina şi fularul. „Foarte, foarte simpatic.“ Oare i se păruse la fel şi în liceu? Poate că atunci nu era aşa drăguţ. Însă acum era. Îndeajuns de drăguţ ca să îi pară rău atunci când crezuse că el era mirele.

Însă cu fratele miresei alta era treaba.

Desigur, dacă era interesată.

Îşi puse haina, îşi înfăşură fularul în jurul gâtului şi, amintindu-şi de vântul pe care îl lăsase afară mai devreme, îşi trase şi o căciulă pe cap. Jos, Carter punea paharul gol în chiuvetă, ca un băiat ascultător.

Mac luă o sacoşă imensă din pânză, plină cu albume, şi i-o dădu.

– Poţi duce tu asta, te rog? E grea.

– Da, e grea.

– O iau eu pe cealaltă, spuse ea şi luă o sacoşă mai mică. Am o mireasă care aşteaptă albumele de la nuntă şi încă una care trebuie să vadă câteva mostre de poze. Ambele, în casa mare.

– Îmi cer scuze pentru intrarea de mai devreme. Am bătut la uşă, dar nu a răspuns nimeni. Am auzit muzica, aşa că pur şi simplu am intrat, şi apoi…

– Restul e istorie.

– Da. Apropo, nu vrei să închizi muzica?

– Ba da. Nici nu o mai auzeam.

Luă telecomanda, apăsă pe Stop şi o aruncă înapoi. Înainte să pună mâna pe clanţă, îi deschise el uşa.

– Tot în Greenwich locuieşti? întrebă ea înainte să i se taie răsuflarea de la frigul de afară.

– Nu am locuit mereu acolo. Am stat în New Haven o perioadă.

– Yale.

– Da, am făcut un master acolo şi am predat vreo doi ani.

– La Yale.

– Da.

Îl privi cu atenţie, în timp ce înaintau pe alee.

– Serios?

– Da. Ştii, la Yale se predă. E recomandabil, mai ales că sunt şi studenţi acolo.

– Deci eşti un fel de profesor universitar.

– Sunt ca un profesor universitar, doar că acum predau aici. La Academia Winterfield.

– Te-ai întors ca să predai la liceu, pe tărâmurile natale. Mi se pare drăguţ.

– Îmi era dor de casă. Şi este interesant să le predai adolescenţilor.

Ea se gândi că probabil nu era prea statornic, dar, cu toate astea, putea fi un tip interesant.

– Ce predai?

– Literatură engleză şi creaţie literară.

– Henric al V-lea.

– Exact. Doamna Brown m-a primit aici de câteva ori, când lucram cu Del. Mi-a părut rău când am auzit de accident. Era o femeie extraordinar de bună.

– Cea mai bună. Hai pe aici. E prea frig ca să ocolim atâta.

Îl conduse în vestibul, la căldură.

– Poţi să îţi laşi haina aici. E încă devreme. Între timp îţi aduc o cafea, spuse ea, în timp ce îşi scoase rapid haina, fularul şi căciula. Nu avem nici un eveniment astăzi, aşa că bucătăria este liberă.

Mac luă bagajele, timp în care el îşi atârnă cu grijă haina în cuier, total diferit faţă de cum şi le aruncase ea, la nimereală. Calmul ei exterior contrasta cu vibraţiile pe care le simţea în tot corpul, atunci când el îi ridică sacoşa cea mare din nou.

– Găsim imediat un loc unde… se întrerupse Mac când apăru Emma din bucătărie.

– Aici erai. Parker mai avea puţin şi… Carter?

– Bună, Emmaline. Ce mai faci?

– Bine. Doamne! Cum ai…? Sherry. Nu am ştiut că vii cu Sherry.

– Vine cu ea şi nu prea, interveni Mac. Îţi explică el. Adu-i, te rog, nişte cafea şi nişte gheaţă pentru cucui. Eu mă duc să îi duc astea miresei.

Luă sacoşa cea grea de la Carter şi dispăru.

Emma îşi ţuguie buzele în timp ce studie zgârietura, apoi spuse:

– Auu. Cum ai reuşit?

– Am intrat într-un perete. Nu îmi trebuie gheaţă neapărat. Sunt bine.

– Hai, intră, ia un loc şi bea nişte cafea. Tocmai veneam să văd cum merge întâlnirea.

Îi arătă pe unde s-o ia şi făcu semn spre un scaun şi un bar lung, de culoarea mierii.

– Ai venit să îi susţii moral pe miri?

– Am venit în locul mirelui. Avea o urgenţă.

Emma aprobă din cap şi scoase din dulap o ceaşcă şi o farfurioară.

– O urgenţă o să ai şi tu cu doctorii. Dar ce frate curajos eşti, nu?

– Am spus nu în toate felurile posibile, dar nu a mers. Mersi, adăugă el când Emma îi turnă cafea.

– Stai liniştit. Nu va trebui decât să fii prezent şi să mănânci fursecuri.

El îşi turnă lapte în cafea şi spuse:

– Poţi să îmi dai asta în scris?

Emma râse şi începu să aranjeze fursecurile pe o farfurie.

– Crede-mă, o să fii cel mai bun frate din lume. Ce mai fac ai tăi?

– Bine. Am văzut-o pe mama ta la librărie săptămâna trecută.

– Îi place mult să lucreze acolo, adăugă Emma şi îi întinse un fursec. Mac ar trebui să termine cu clienta imediat. Eu o să duc astea şi mă întorc la tine.

– Presupun că, dacă mă ascund aici, nu o să mai fiu cel mai bun frate din lume, nu?

– Corect. Vin imediat.

O cunoştea pe Emma prin Sherry şi datorită prieteniei dintre părinţii lor, încă de când erau copii. I se părea foarte ciudat ca tocmai Emma să îi pregătească buchetul de mireasă surorii lui. I se părea ciudat şi faptul că sora lui avea nevoie de un buchet de mireasă.

Într-un fel, era la fel de derutant ca ciocnirea de un perete idiot.

Îşi pipăi puţin fruntea şi se încruntă. Nu îl durea atât de mult, dar ştia că toată lumea urma să îl întrebe ce păţise. Va trebui să-şi descrie stângăcia de nenumărate ori şi, de fiecare dată când o va face, îşi va aminti de Mackensie Elliot care purta un sutien minuscul şi nişte pantaloni negri, eleganţi.

Mâncă fursecul şi încercă să decidă dacă acesta era un lucru bun sau o povară.

Emma se întoarse în bucătărie după o altă tavă.

– Poţi să vii şi tu. Sherry trebuie să sosească.

– Deja a întârziat zece minute, spuse el luând tava din mâinile Emmei. Funcţionează după propriul ceas.

Casa era aproape la fel cum şi-o amintea. Pereţii erau vopsiţi acum cu un auriu-deschis şi cald, nu cu verdele elegant pe care îl ştia el. Dar bordurile erau la fel de late şi de strălucitoare, spaţiul la fel de generos, şi mobilierul, la fel de impozant.

Artă şi antichităţi, flori în vaze înalte de cristal. Totul emana bogăţie şi eleganţă. Totuşi, aşa cum ţinea minte, nu se simţea ca într-un conac, ci ca într-o casă.

Mirosul era unul feminin, floral şi citric, în acelaşi timp.

Femeile stăteau jos, purtând o conversaţie plăcută în salonul mare de pictură, cu tavanul boltit. Focul ardea mocnit în şemineu, iar razele soarelui de iarnă pătrundeau prin cele trei ferestre cu arcade. Era obişnuit să fie încercuit de femei, deoarece fusese copilul mijlociu, prins la mijloc între două surori.

Aşa că presupuse că va supravieţui următoarei ore.

Parker sări din scaun, toată numai un zâmbet şi o politeţe, şi traversă camera, cu mâinile întinse.

– Carter! A trecut ceva vreme.

Îl pupă pe obraz şi îi păstră mâna într-a ei, trăgându-l spre şemineu.

– Ţi-o aminteşti pe Laurel?

– Ăăă…

– Eram toţi nişte copii, spuse Parker cu blândeţe, arătându-i un scaun gol. Emma mi-a spus că te-ai întors să predai la Winterfield. Nu ţi s-a părut ciudat să te întorci în şcoală ca profesor?

– La început a fost. Tot aşteptam să primesc teme de făcut, până mi-am dat seama că eu eram cel care trebuia să dea teme. Îmi pare rău pentru Sherry. Parcă are un ceas propriu, care rămâne mereu în urmă. Aş putea să o sun…

Carter a fost întrerupt de soneria de la uşă, moment în care respiră uşurat.

– Mă duc eu, spuse Emma şi se îndreptă spre uşă.

– Te mai doare capul? întrebă Mac, lăsându-se moale în scaunul ei, cu ceaşca de cafea în ambele mâini.

– E bine. Mi-a trecut.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Parker.

– Aaa, doar o zgârietură. Mereu mă lovesc.

– Serios? spuse Mac şi rânji înspre ceaşca de cafea.

– Mii de scuze! Mii de scuze! se auzi vocea lui Sherry, în timp ce intră în cameră ca o tornadă colorată, plină de energie şi chicoteli. Nu ajung niciodată la timp. Urăsc chestia asta. Carter, eşti cel mai tare.

Vocea ei veselă şi energică se schimbă în îngrijorare:

– Ce ai păţit la cap?

– Am fost jefuit. Erau trei, dar le-am făcut faţă.

– Ce? Dumnezeule, tu…

– M-am lovit la cap, Sherry. Atâta tot.

– Ah, spuse ea şi se lăsă, uşor şi relaxat, pe braţul fotoliului. Mereu se loveşte.

Carter se ridică şi o ajută pe Sherry să se aşeze corect în fotoliu, apoi încercă să îşi dea seama cum să se facă invizibil. Emma se apropie de Laurel pe canapea, şi apoi îi arătă locul rămas liber lângă ea.

– Stai aici, Carter. Ei bine, Sherry, cred că eşti foarte emoţionată.

– Mai mult decât credeam. Ar fi venit şi Nick, dar avea o operaţie urgentă. Face parte din pachetul căsătoriei cu un doctor. Însă m-am gândit că ar putea Carter să ne dea o perspectivă masculină asupra lucrurilor în locul lui, nu-i aşa? Ne şi cunoaşte, pe mine şi pe Nick.

Sherry se întinse, apucă mâna lui Parker şi se legănă de bucurie în scaun.

– Îţi vine să crezi? Îţi aminteşti cum ne jucam de-a nunta când eram mici? M-am jucat de câteva ori cu voi aşa. Parcă m-am măritat cu Laurel.

– Şi unii spun că nu durează căsătoriile, răspunse Laurel, făcând-o pe Sherry să chicotească din nou.

– Iar acum, iată-ne aici. Chiar aici. Şi chiar mă căsătoresc.

– Nenorocita, m-a părăsit pentru un doctor, dădu Laurel din cap a supărare şi sorbi din paharul de apă cu gheaţă şi cu o felie de lămâie plutind în el.

– Nick e minunat. Staţi să îl cunoaşteţi. Dumnezeule, mă mărit! spuse ea şi îşi puse mâinile pe obraji. Nici nu ştiu de unde să încep. Sunt atât de împrăştiată, şi toată lumea îmi dă sfaturi. Mi se pare că mă învârt în cerc, deşi m-am logodit acum două luni.

– Pentru asta suntem noi aici, o linişti Parker şi luă de pe masă un caiet gros. Începe prin a ne spune ce fel de nuntă vrei. Descrie nunta ideală în trei-patru cuvinte.

– Ăăă… bolborosi Sherry şi se uită rugător spre fratele ei.

– Nu, nu, nu. Nu te uita la mine. De unde să ştiu eu?

– Mă cunoşti. Spune şi tu ce crezi că aş vrea.

„La dracu’!“

– Da, da, va trebui doar să mănânci prăjituri, murmură el. Tu vrei să te distrezi.

– Da, ţipă ea, arătând cu degetul spre el. Nu vreau să pară că nu e ceva important şi solemn, dar vreau şi distracţie. Vreau o petrecere mare, nebună, veselă. Şi mai vreau ca Nick să rămână fără cuvinte cinci minute întregi când mă va vedea venind spre altar. Vreau să îl termin şi mai vreau ca toată lumea care va veni să îşi amintească cu cea mai mare plăcere de nuntă. Am mai fost la nunţi foarte frumoase, dar, Doamne, ce plictisită am fost. Înţelegeţi, nu?

– Înţelegem perfect. Vrei să îl laşi cu gura căscată pe Nick şi apoi vrei o petrecere. Una care să descrie cine eşti tu, cine e el şi cât de fericiţi sunteţi împreună.

Sherry se uită încântată la Parker şi îi spuse:

– Asta vreau.

– Nunta va avea loc la anul, în octombrie. Te-ai gândit în mare la numărul de invitaţi?

– Încercăm să ne limităm la două sute.

– Bine, notă Parker. Ai spus că vrei în aer liber undeva, nu? O nuntă în grădină.

În timp ce Parker discuta cu Sherry despre posibile aranjamente, Mac era atentă la ce se petrecea în jur. „Plină de viaţă“ a fost primul gând care îi veni în minte despre mireasă. Energie, veselie, frumuseţe. Păr blond cu şuviţe, ochi albaştri, rotunjimi, casual. Unele dintre fotografii, strategia depind de rochie, de culori, dar mai ales de cine va îmbrăca rochia de mireasă.

Reţinu câteva elemente importante. Şase domnişoare de onoare. Culorile nunţii vor fi roz-deschis şi roz aprins. Iar când Sherry scoase o poză cu rochia de mireasă, Mac ceru să o vadă. O studie. Zâmbi.

– Sunt sigură că arăţi grozav în ea. E perfectă pentru tine.

– Crezi? Mi se părea perfectă şi am cumpărat-o în mai puţin de două minute, după care…

– Nu, uneori primul impuls este cel corect, ca şi acum.

Rochia avea o fustă vaporoasă, de un alb sclipitor, un top cu umerii la vedere şi o trenă strălucitoare.

– Prinţesă sexy, spuse Mac, şi pentru că tot îi captase atenţia lui Sherry, o întrebă şi despre alegerile fotografice. Vrei şi o şedinţă foto de logodnă?

– Ăăă… păi aş vrea, dar nu îmi plac deloc pozele acelea formale, pe care le vezi peste tot. Ştii tu, el stă în spatele ei şi doar zâmbesc la aparat. Nu că aş vrea să îţi spun cum să îţi faci treaba.

– E în regulă. Treaba mea e să te fac pe tine fericită. De ce nu îmi spui ce vă place, ţie şi lui Nick, să faceţi?

Când Sherry afişă un zâmbet ruşinat, Mac râse şi îl văzu pe Carter cum se înroşeşte iar.

„Drăguţ.“

– În afară de asta.

– Ne place să mâncăm floricele şi să ne uităm la filme foarte proaste pe DVD. El încearcă să mă înveţe să schiez, dar noi, cei din familia Maguire, suntem foarte neîndemânatici. Carter este dovada cea mai bună, dar eu îl urmez îndeaproape. Ne place să ieşim cu prietenii şi lucruri de genul ăsta. Nick e medic rezident la chirurgie, aşa că timpul liber este preţios pentru el. Nu ne facem prea multe planuri. Aş putea spune că suntem mai degrabă spontani.

– Am înţeles. Dacă vreţi, aş putea să vin eu la voi, să facem o şedinţă casual, relaxată, şi nu una formală, în studio.

– Serios? Îmi place ideea. Putem să o facem cât mai repede?

Mac îşi scoase agenda electronică şi îi răspunse:

– Am câteva ore libere săptămâna asta şi mai multe săptămâna viitoare. Mai bine verifică tu cu Nick, spune-mi când sunteţi voi disponibili şi aranjăm ceva.

– Perfect.

– O să ai nevoie să te uiţi la câteva mostre de poze, începu Mac.

– M-am uitat pe pagina de web, aşa cum mi-a sugerat Parker. Vreau poze cu florile, cu tortul şi cu celelalte. Le vreau pe toate.

– De ce nu te uiţi la pachetele de servicii pe care le oferim? sugeră Parker. Să vezi ce ţi se potriveşte. Putem oricând să le ajustăm pentru tine.

– Aici o să am nevoie de Carter. Nick a spus să aleg ce vreau, dar asta nu mă ajută deloc.

„La naiba din nou“, îşi spuse Carter.

– Sherry, nu am nici cea mai vagă idee despre lucrurile astea. Eu doar…

– Mă înspăimântă ideea de a alege doar eu, îl întrerupse ea, uitându-se la el cu ochi mari şi cu o privire neajutorată, care îl convingea încă de când avea doi ani. Nu vreau să fac vreo greşeală.

– Nu trebuie să iei o decizie acum, spuse Parker pe un ton calm şi plăcut. Chiar dacă te hotărăşti, te poţi răzgândi mai târziu, fără nici o problemă. Vei avea întâlniri separate cu fiecare dintre noi. Asta te va ajuta. Iar în privinţa datei, putem să o păstrăm pentru moment şi să semnăm contractul altă dată.

– Aş vrea totuşi să îl semnez astăzi, să mai tai ceva de pe lista cu lucruri de rezolvat. Sunt atât de multe. Vreau doar o părere, Carter, atât.

– De ce nu arunci o privire pe ofertă? îl întrebă Parker zâmbind şi întinzându-i catalogul, deschis la pagina cu pachetele. Între timp, noi o să mai discutăm despre alte lucruri. Sherry, vrei trupă sau DJ?

– DJ. Ne gândim că ar fi mai relaxant şi am putea să alcătuim împreună cu el, sau cu ea, lista de cântece. Ştiţi pe cineva?

– Da.

Dintr-un alt dosar, Parker scoase o carte de vizită.

– A lucrat la mai multe evenimente organizate de noi şi cred că îţi va plăcea. Dă-i un telefon. Cameraman aveţi?

Pe canapea, Carter îşi pusese ochelarii de citit şi se încrunta deasupra paginilor.

„Cât de serios e“, se gândi Mac. Iar imaginea de tocilar era şi mai evidentă, datorită ochelarilor cu rame subţiri. Arăta de parcă învăţa pentru un examen. Dacă Parker şi Sherry tot discutau, se decise să îi ofere o mică pauză.

– Hei, Carter, crezi că mă poţi ajuta să mai aduc nişte cafea?

Carter clipi spre ea, cu ochii albaştri înrămaţi în sârma argintie şi plictisitoare a ochelarilor.

– Să aduci şi catalogul, da? îl îndemnă Mac, luând cafetiera frumoasă şi îndreptându-se spre uşă. El trebui să înconjoare măsuţa de cafea şi, observă ea, era cât pe ce să tragă faţa de masă după el. Restul echipei poate prelua problemele de aici, îi spuse ea. Sora ta crede că, fiind fratele mai mare şi ţinându-i locul mirelui, are nevoie de părerea ta. Presupun, de asemenea, că dacă spui ceva ce nu îi convine se va enerva.

– Bine, îi răspunse el în timp ce mergeau spre bucătărie. Pot să închid ochii şi să pun la nimereală degetul pe pagină, să aleg şi să termin?

– Ai putea, dar mai degrabă ar trebui să îi spui că pachetul de servicii cu numărul 3 e cel mai potrivit pentru ea.

– Pachetul 3, murmură el, după care puse catalogul pe blatul de la bucătărie, îşi potrivi ochelarii şi citi descrierea. De ce tocmai ăsta?

– Pentru că, deşi este foarte detaliat – şi am impresia că ea vrea ca altcineva să se ocupe de detalii –, lasă loc de schimbări şi îi oferă mai multe opţiuni. Ar mai trebui să îi spui să aleagă bufetul în locul meniului convenţional, deoarece, continuă ea, înainte ca el să apuce să o întrebe, creează o atmosferă destinsă, oferindu-le oamenilor posibilitatea de a sta de vorbă. I se potriveşte mai bine. Apoi, pe parcurs – când nu va mai fi nevoie de tine – se va întâlni cu Laurel pentru a alege tortul – compoziţie, model, mărime –, şi cu Emma pentru flori. Parker se va ocupa de restul, şi crede-mă când îţi spun că se va ocupa. Acum pare totul foarte complicat, dar după ce va alege pachetul şi considerând că are deja rochia, locaţia, pe mine şi tot aşa, va avea timp să se bucure de toate pregătirile.

– O.K., aprobă el din cap. Bine, deci am să îi spun să aleagă pachetul de servicii cu numărul 3. Acoperă o mare parte din detalii şi lasă loc de schimbări. Include multe opţiuni. Şi ar trebui să aleagă bufetul, deoarece este mai neprotocolar şi încurajează discuţiile dintre invitaţi.

– Eşti bun.

– Reţin cu uşurinţă fapte şi cuvinte, atâta tot. Dacă m-ar ruga însă să o ajut să îşi aleagă buchetul, aş fugi mâncând pământul.

– De înţeles, spuse ea, înmânându-i cafetiera. În momentul ăsta nu mai au nevoie de mine. Du asta înapoi, spune-ţi rolul şi aminteşte-i să mă anunţe când pot să participe la şedinţa foto pentru portretul de logodnă.

– Tu nu te mai întorci?

În privirea lui se citea panica. Ea îl bătu uşor pe obraz.

– Priveşte partea bună a lucrurilor. O femeie mai puţin în cameră. Ne mai vedem, Carter.

El rămase pe loc o clipă, în timp ce ea ieşi, lăsându-l cu cafetiera şi cu catalogul în braţe.