capitolul 3

Deoarece scăpase puţin mai devreme, Mac avu mai mult timp pentru a răspunde la telefoane, pentru programări şi pentru a adăuga apoi câteva poze mai recente pe pagina lor de web. Deoarece după-amiaza, sau ce mai rămăsese din ea, era liberă, decise să o petreacă trecând în revistă fotografiile de la nunta din noaptea de Anul Nou.

Soneria telefonului o enervă, dar îşi aminti că afacerile erau afaceri şi răspunse.

– Mac Photography de la Vows.

– Mackensie.

Mac închise instantaneu ochii şi mimă o împuşcătură în cap. De ce nu se învăţa o dată să se uite cine o apela, chiar şi pe telefonul de serviciu?

– Mamă!

– Nu mi-ai răspuns la nici un telefon.

– Am avut de lucru. Ţi-am zis că am o săptămână plină. Mamă, te-am rugat de atâtea ori să nu mă suni pe telefonul de serviciu.

– Ai răspuns, nu? Lucru pe care nu l-ai făcut când te-am sunat de trei ori pe celălalt număr.

– Îmi pare rău.

„Ţine-i isonul“, îşi spuse Mac. Astfel, s-ar putea să termine mai repede convorbirea, deoarece nu avea nici un rost să îi spună mamei sale că nu putea să stea de vorbă cu ea în timpul programului.

– Şi… ce ai făcut de Anul Nou? o întrebă mama ei, după care trase aer adânc în piept, semn că urma o furtună. M-am despărţit de Martin, lucru pe care ţi l-aş fi spus mai devreme, dacă te-ai fi obosit să îmi răspunzi la telefon. A fost o noapte oribilă. Oribilă, Mac.

Respiraţia îi era acum îngreunată de lacrimi, dar continuă:

– Am suferit zile întregi.

„Martin, Martin…“ Nu era foarte sigură că putea să şi-l amintească prea bine pe actualul fost prieten al mamei ei.

– Îmi pare rău. Despărţirile de sărbători sunt dificile, dar poţi să te gândeşti ca la un nou început în deplină libertate în anul ce urmează.

– Ce? Tu ştii cât de mult îl iubeam pe Martin? Am patruzeci şi doi de ani, sunt singură şi complet devastată.

„Patruzeci şi şapte“, o corectă Mac în gând. Dar ce mai însemnau cinci ani între o mamă şi o fiică? Stând la birou, Mac începu să îşi frece templele:

– Tu te-ai despărţit de el, nu?

– Ce mai contează? S-a terminat. S-a terminat, deşi eram înnebunită după el. Acum sunt iar singură. Ne-am certat îngrozitor, şi mi-a spus nişte lucruri urâte. Mi-a spus că sunt egoistă. Şi instabilă emoţional şi… alte lucruri oribile. Ce altceva puteam să fac, decât să mă despart de el? Nu era aşa cum îl credeam.

– Îhm. Eloisa s-a întors la şcoală? întrebă Mac, sperând să schimbe subiectul, dacă aducea vorba despre sora ei vitregă.

– Ieri. M-a părăsit în starea în care sunt, de nici nu îmi vine să mă dau jos din pat dimineaţa. Am două fete. Mi-am dedicat viaţa fiicelor mele, şi nici una dintre ele nu face vreun efort să mă încurajeze când sunt la pământ.

Pentru că deja îşi simţea capul pulsând, Mac se aplecă şi îl sprijini încet de birou.

– Începe semestrul. Trebuie să se întoarcă. Poate Milton…

– Martin.

– Aşa, poate o să vină să îşi ceară iertare şi…

– S-a terminat. Nu mă mai împac cu el. Nu aş putea să iert un om care s-a purtat atât de josnic cu mine. Acum am nevoie să mă vindec, să mă regăsesc. Am nevoie de timp doar pentru mine, de un loc liniştit, ca să uit de stresul provocat de situaţia asta urâtă. Am rezervat o săptămână la un spa din Florida. Este exact ceea ce am nevoie. Să fug departe de frigul ăsta îngrozitor, de amintiri şi de durere. Am nevoie de trei mii de dolari.

– Trei… mamă, doar nu te aştepţi ca eu să arunc trei mii de dolari, pentru ca tu să îţi faci tratamente faciale în Florida, doar pentru că te-ai enervat pe Marvin.

– Martin, ce dracu’, şi măcar atât poţi să faci şi tu! Dacă aveam nevoie de tratament medical, la fel făceai? Trebuie să merg. Am făcut deja rezervarea.

– Nu ţi-a trimis bunica bani luna trecută? Un cadou de Crăciun…

– Am avut cheltuieli de făcut. I-am cumpărat acestui bărbat oribil un TAG Heuer, ediţie limitată, de Crăciun. De unde era să ştiu că urma să se transforme într-un monstru?

Începu să scâncească, demnă de milă.

– Ar trebui să îi spui să ţi-l dea înapoi. Sau…

– Nu aş putea niciodată să fiu atât de vulgară. Nu vreau nenorocitul ăla de ceas înapoi, şi nici pe el. Vreau să scap de toate astea.

– Bine, atunci. Mergi undeva unde îţi permiţi sau…

– Am nevoie de plecarea asta. Evident, nu am posibilitatea financiară, după cheltuielile de sărbători, şi am nevoie de ajutorul tău. Afacerea ta merge foarte bine, după cum mi te lauzi mereu. Am nevoie de trei mii de dolari, Mackensie.

– Aşa cum ai avut nevoie de două mii vara trecută, ca să mergeţi o săptămână la mare? Şi…

Linda se puse iar pe plâns. De data asta, Mac nu se mai dădu cu capul de birou, ci, pur şi simplu, şi-l lipi de el.

– Nu vrei să mă ajuţi? Nu vrei să îţi ajuţi propria mamă? Cred că, dacă aş ajunge în stradă, nici măcar nu te-ai uita la mine. Ţi-ai vedea de viaţă, în timp ce eu aş fi terminată. Cum poţi să fii atât de egoistă?

– O să îţi transfer banii în cont de dimineaţă. Drum bun, spuse ea şi închise.

Apoi, ridicându-se de la birou, se duse la bucătărie şi scoase din dulap o sticlă de vin.

Avea nevoie să bea ceva.

Cu mintea amorţită, după aproape două ore de discuţii despre tul, trandafiri, coafuri, liste de invitaţi, şi Dumnezeu mai ştie ce, şi după prea multă cafea şi fursecuri (foarte bune, de altfel), Carter mergea să-şi recupereze maşina. O lăsase parcată mai aproape de studioul lui Mac decât de casa cea mare, motiv pentru care primise sarcina de a lăsa acasă la Mac un pachet ajuns din greşeală în casa cea mare.

În timp ce ducea cutia sub braţ, începură să cadă câţiva fulgi timizi de zăpadă. Trebuia să ajungă acasă, se gândi el. Trebuia să termine un plan de lecţie şi să pună la punct un test-surpriză, pe care îl plănuia pentru sfârşitul săptămânii.

Avea nevoie de cărţile sale şi de linişte. După-amiaza cu estrogen, zahăr şi cofeină îl epuizase. Începuse să îl doară şi capul.

Zăpada şi casa se întunecaseră, iar luminile de pe alee se aprinseseră. Cu toate acestea, observă el, nu era nici o lumină aprinsă în studioul lui Mackensie.

Poate plecase, se gândi, poate dormea, sau poate se plimba iar prin casă pe jumătate goală. Cântărise ideea de a lăsa cutia la uşa de la intrare, dar i se părea o lipsă de responsabilitate. Pe lângă asta, pachetul era scuza perfectă pentru a o vedea din nou şi pentru a reexplora iubirea secretă pe care i-o purtase pe vremea când avea şaptesprezece ani.

Cu aceste gânduri, bătu la uşă, mută pachetul în mâna cealaltă şi aşteptă.

Ea deschise uşa, complet îmbrăcată, lucru care îl uşură şi îl dezamăgi, în acelaşi timp. Stătea în lumina difuză, cu un pahar de vin într-o mână şi cu cealaltă pe uşă.

– Bună. M-a rugat Parker să îţi aduc asta în drum spre maşină. Eu doar…

– O.K. Intră.

– Eu doar…

– Ia nişte vin.

– Sunt cu maşina, deci…

Mac plecase însă din dreptul uşii, într-o manieră alunecoasă, observă el, chiar sexy.

– Eu beau, după cum poţi vedea, spuse ea, luând un alt pahar şi turnând vin din plin. Nu vrei să mă laşi să beau singură, nu-i aşa?

– Se pare că am ajuns prea târziu, oricum.

Râzând, ea împinse paharul în mâna lui.

– Păi, prinde-mă din urmă. Am băut doar două. Ba nu, trei. Cred că trei am băut.

– Ăăă, bine.

Dacă nu se înşela, simţise în vocea ei puţină furie şi supărare. În loc să bea, se întinse spre întrerupător, pentru a aprinde lumina în bucătărie, şi spuse:

– E întuneric aici.

– Probabil. Ai fost drăguţ cu sora ta azi. Unele familii sunt drăguţe. Observ şi notez, iar familia ta aşa mi se pare. Nu vă cunoşteam prea bine pe tine şi pe Sherry, dar îmi amintesc de voi. O familie drăguţă. A mea e de tot rahatul.

– O.K.

– Ştii de ce? Hai să îţi spun de ce. Tu ai o soră, corect?

– Am. De fapt, am două. Poate ar fi bine să stai jos.

– Două, da, da. Mai ai şi o soră mai mare. Nu am cunoscut-o niciodată. Deci, două surori. Iar eu? Am două jumătăţi. O soră vitregă şi un frate vitreg – de la fiecare părinte –, care ar putea fi uniţi într-unul. Ca să nu mai pun la socoteală toate surorile şi toţi fraţii vitregi pe care i-am avut de-a lungul timpului. Le-am pierdut numărul. Vin şi pleacă, pleacă şi vin, după cum le vine alor mei să se căsătorească, povesti ea şi mai luă o gură zdravănă de vin. Pun pariu că aţi avut o mare petrecere în familie de Crăciun, nu?

– Păi, da, am…

– Ştii ce am făcut eu?

Bine, înţelesese, nu participa la o conversaţie, ci asista la un monolog, deci trebuia doar să asculte.

– Pentru că tatăl meu este în… undeva. Ar putea fi în Vail, se încruntă ea. Ar putea fi în Elveţia, cu a treia soţie şi cu fiul lor. Oricum, mi-a trimis o brăţară ridicol de scumpă, cumpărată nu din vreun sentiment de vină sau din devotament parental extraordinar, pentru că amândouă îi lipsesc cu desăvârşire, ci pentru că are un cont gros de economii şi nu ţine seama de cheltuieli.

Se opri, cu fruntea încreţită de supărare, şi mai luă o gură de vin.

– Unde eram?

– Crăciunul.

– Aşa, da. Cum îmi petrec eu Crăciunul în familie. Le-am sunat din politeţe pe mama şi pe Eloisa, sora vitregă, pe 23 decembrie, pentru că nici eu şi nici ele nu aveam nici cel mai mic interes să facem Crăciunul împreună. Fără curcan. Schimbul de cadouri, o băutură, urări şi gata.

Zâmbi, dar fără bucurie.

– Nu am cântat colinde în jurul pianului. De fapt, El a plecat mai repede decât mine, ca să iasă cu nişte prieteni. Nu pot să o învinuiesc. Mama e un motiv bun ca să te apuci de băut. Vezi? întrebă ea şi ridică paharul.

– Da, văd. Hai să facem o plimbare.

– O ce? De ce?

– De ce nu? Începe să ningă, încercă el să o convingă, luându-i încet paharul din mână şi punându-l pe masă, alături de paharul lui rămas neatins. Îmi place să mă plimb prin zăpadă. Hai, uite-ţi haina.

Se încruntă la el când i-o aduse, dar apoi se îmbrăcă.

– Nu sunt beată. Încă. În plus, nu poate o femeie să dea o petrecere cu beţie în propria casă, dacă are chef?

– Ba sigur că poate. Căciulă ai?

Mac scotoci prin buzunarul paltonului şi scoase căciula verde aprins, continuând:

– Nu e ca şi cum aş sta în fiecare seară cu sticla de vin lângă mine.

– Sunt sigur că nu faci asta, confirmă el şi îi trase căciula pe cap, îi înfăşură fularul la gât şi îi încheie nasturii de la palton. Eşti gata.

O luă de braţ, o conduse până la uşă şi apoi afară.

Îi auzi dinţii scrâşnind, când frigul îi lovi faţa, dar o ţinu ferm de braţ, pentru orice eventualitate.

– Era mai bine la căldură, murmură ea, încercând să se întoarcă.

Dar el mergea în continuare.

– Îmi place când ninge noaptea. Bine, încă nu e noapte, dar o să se întunece imediat. Îmi place să mă uit pe geam, să văd cum albul zăpezii contrastează cu întunericul, spuse el.

– Dar noi nu privim de la geam. Suntem în mijlocul nenorocitei de zăpezi.

Carter zâmbi şi continuă să meargă. Multe alei, observă el şi toate curăţate cu grijă.

– Cine mătură zăpada?

– Care zăpadă?

– Zăpada de pe alei, Mackensie.

– Noi, sau îl rugăm pe Del sau pe prietenul lui, Jack. Uneori mai plătim nişte puşti. Depinde. Trebuie să păstrăm aleile curate. Avem o afacere şi trebuie să o menţinem. Pentru parcare, aducem plugul.

– Un loc atât de mare şi o afacere atât de complexă implică multă muncă.

– Totul face parte dintr-un plan, şi mai e şi casa noastră, aşa că… Aaa, schimbi subiectul, spuse ea şi îşi miji ochii, cercetându-l de sub căciulă. Nu sunt proastă, sunt doar puţin ameţită.

– Care era subiectul?

– Familia mea execrabilă. Unde rămăsesem?

– Cred că ai rămas la Crăciun şi la cum bei din cauza mamei tale.

– Aşa e. Uite de ce am ajuns acum să beau din cauza ei. S-a despărţit de ultimul prieten. Folosesc termenul prieten dinadins, deoarece are gândirea unei adolescente, când vine vorba despre bărbaţi, relaţii şi căsătorie. În orice caz, dramă, dramă, şi desigur că acum trebuie să se ducă la un centru de relaxare ca să îşi revină din chinul şi stresul despărţirii. O porcărie, dar ea asta crede. Şi pentru că nu e în stare să păstreze nici zece dolari în portofel mai mult de cinci minute, se aşteaptă ca eu să îi plătesc toate cheltuielile. Trei mii.

– Deci ea se aşteaptă ca tu să îi trimiţi trei mii de dolari doar pentru că s-a despărţit de prietenul ei şi vrea să meargă la un spa?

– Dacă ar fi avut nevoie de o operaţie, aş fi lăsat-o să moară? spuse Mac, ridicând ambele braţe în aer, în încercarea de a imita metoda de atac a mamei ei. Nu, nu, de data asta a folosit faza cu rămasul pe stradă. Are o colecţie întreagă de metode de atac. Poate le-a folosit pe amândouă. Totul îi părea neclar acum. Aşa că, da, se aşteaptă ca eu să plătesc pentru ea. Corectez. Eu plătesc pentru ea, fiindcă nu am reuşit să scap de văicărelile şi de insistenţele ei până nu i-am spus că îi dau banii, aşa că acum trebuie să îi dau. Iată şi explicaţia vinului, pentru că mă dezgustă şi mă enervează că cedez de fiecare dată.

– Nu e treaba mea, dar dacă tu continuai să îi spui nu, crezi că nu s-ar fi oprit, la un moment dat? Dacă în final ştie că accepţi, de ce s-ar mai opri?

– Ştiu asta, spuse ea. Sigur că ştiu, dar ea nu se opreşte niciodată, şi vreau, pur şi simplu, să plece. Mă tot întreb de ce nu se mărită iar – norocosul număr patru – şi să se mute departe. Departe, foarte departe, cum ar fi în Burma. Efectiv să dispară, ca tatăl meu. Să mai aud de ea ocazional. Poate o să întâlnească pe cineva la spa, în timp ce stă în jurul piscinei cu un suc de portocale sau ceva, o să se îndrăgostească – pentru ea e la fel de uşor ca şi cumpăratul pantofilor. Nu, chiar mai uşor. Să se îndrăgostească, spuse Mac în continuare, să se mute în Burma şi să mă lase în pace.

Oftă şi îşi ridică privirea. Îşi dădu seama că nu îi mai era aşa frig. Iar ninsoarea, din ce în ce mai densă, i se păru frumoasă şi liniştită. Plimbarea, recunoscu ea, fusese într-adevăr o idee mai bună decât băutul.

– Tu eşti genul de salvator, nu? întrebă ea.

– Te referi la bani?

– Nu, la faptul că ajuţi oamenii. Pun pariu că mereu deschizi uşa cuiva care are mâinile ocupate, chiar dacă te grăbeşti. Şi că asculţi problemele personale ale elevilor, chiar dacă ai altceva de făcut, explică ea şi privi în jos. Şi le împiedici pe femei să se îmbete, scoţându-le la plimbare în zăpadă.

– Mi s-a părut a fi cea mai bună soluţie.

Se uită în ochii ei de un verde fascinant şi nu mai observă energia de mai devreme, ci multă tristeţe.

– Cred că te-ai săturat de femei.

– Te referi la momentul de faţă sau pentru totdeauna?

Ea zâmbi şi îi spuse:

– Cred că eşti doar un tip cu adevărat bun.

Carter nu oftă, deşi ar fi vrut.

– Aşa spune lumea, răspunse el şi privi în jur, căutând un alt subiect de conversaţie. Ar fi trebuit să o ducă înapoi în casă, se gândi el, dar mai voia să petreacă puţin timp cu ea. În întunericul înzăpezit.

– Ce fel de păsări vin aici? o întrebă, arătând spre două căsuţe frumoase de păsări.

– Cele care zboară, spuse Mac, îndesându-şi mâinile în buzunare.

Nici unul dintre ei nu se gândise la mănuşi.

– Nu ştiu prea multe despre păsări, adăugă ea, uitându-se din nou la el. Îţi plac atât de mult?

– Nu, nu prea. E un fel de hobby.

„Doamne, cât de tocilar vrei să mai pari?“ îşi spuse el. „Termină Carter şi pleacă, până nu e prea târziu.“ Cu voce tare, continuă:

– Poate ar fi bine să ne întoarcem. Ninsoarea se înteţeşte.

– Nu vrei să îmi spui după ce fel de păsări ar trebui să mă uit? Eu şi Emma punem de mâncare în căsuţe, dacă tot sunt între casa ei şi a mea.

– Casa ei?

– Da, vezi? întrebă ea, arătând spre casa frumoasă cu două etaje. E fosta casă de oaspeţi, iar ea foloseşte serele din spate. Eu am luat casa de la piscină. Laurel şi Parker stau la etajul trei, în aripa din est, respectiv din vest, aşa că e ca şi cum ar avea locuinţele lor. De fapt, se poate spune că e casa lui Parker. Însă Laurel are nevoie de bucătărie. Eu am nevoie de studio pentru fotografii, Emma are nevoie de sere. Astfel, împărţeala pare echitabilă. Petrecem mult timp în clădirea principală, dar fiecare dintre noi are spaţiul ei.

– Sunteţi prietene de multă vreme.

– Dintotdeauna.

– Ca o familie, nu? Şi nu o familie execrabilă.

Mac râse cu jumătate de gură şi ripostă:

– Eşti deştept, nu? În legătură cu păsările alea…

– În perioada asta vin multe păsări-cardinal.

– Bine, toată lumea ştie cum arată astea. Din cauza unei astfel de păsări ai avut tu ocazia să te uiţi la sânii mei.

– Pardon… Ce?

– S-a lovit de geamul de la bucătărie, iar eu mi-am vărsat cola pe cămaşă. Păsări. În afară de cele roşii, care se lovesc de geamuri. Mă gândesc la o ciocănitoare imperială, ceva de genul ăsta?

– Din păcate, ciocănitorile imperiale au dispărut. Dar ai putea să vezi câteva specii de vrăbiuţe în zonă, pe timpul iernii.

– Specii de vrăbiuţe. Dacă reţin cuvinte înseamnă că nu mai sunt atât de beată.

Se plimbară pe alee, între luminile strălucitoare şi întuneric, până când zăpada începu să cadă cu fulgi imenşi, ca în filme. „O noapte mai frumoasă de atât nici nu ai putea cere în ianuarie“, realiză Mac. Şi ar fi ratat-o dacă nu ar fi venit la ea acasă şi nu ar fi insistat, fără a fi enervant, să iasă afară.

– Cred că ar trebui să îţi spun că nu prea am obiceiul să dau pe gât prea multe pahare de vin înainte de lăsarea întunericului. În mod normal, mi-aş fi canalizat frustrările în muncă sau m-aş fi dus să stau cu Parker şi cu celelalte fete. Însă eram mult prea nervoasă. Şi nu aveam chef nici de îngheţată, altfel bună în momentele de grele încercări.

– Mă gândeam eu, mai puţin la chestia cu îngheţata. Mama face supă când e foarte supărată sau nervoasă. Oale mari de supă. Am mâncat multă supă la viaţa mea.

– Aici nu prea găteşte nimeni, în afară de Laurel şi de doamna G.

– Doamna G? Doamna Grady? Încă mai e aici? Nu am văzut-o azi.

– Încă e aici şi administrează conacul şi pe toată lumea din el. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că există. Acum este în concediul anual de iarnă. În fiecare an, ca un ceas, pleacă la St. Martin pe 1 ianuarie şi stă până în aprilie. Şi, ca de obicei, înainte de a pleca, ne-a umplut congelatorul de mâncăruri, supe, tocăniţe şi multe altele, ca nu cumva să murim de foame, dacă rămânem blocate în casă din cauza viscolului sau a vreunui război nuclear.

Se opri în faţa uşii şi îşi ridică privirea spre el.

– Ce zi… Te-ai ridicat la nivelul aşteptărilor, domnule profesor.

– Am avut parte de câteva momente interesante. Apropo, Sherry a ales pachetul cu numărul 3, cu bufet.

– O alegere bună. Mersi pentru plimbare şi pentru că m-ai ascultat.

– Îmi plac plimbările, spuse el şi îşi băgă mâinile în buzunare, neştiind ce altceva să facă cu ele. Ar fi bine să plec, până nu se aşază prea multă zăpadă. În plus, mâine e şi… zi de şcoală.

– Zi de şcoală, repetă ea şi zâmbi.

Mac îşi scoase mâinile calde din buzunar şi le puse pe obrajii lui, apoi îşi atinse buzele de ale lui, într-un sărut uşor, prietenos, aproape familial.

El se blocă. Acţionă înainte să se gândească. O luă de umeri, o trase spre el, o lipi cu spatele de perete şi transformă acel sărut uşor într-unul lung şi pasional.

Toate gândurile de când avea şaptesprezece ani se transformară în realitate la treizeci. Gustul ei, senzaţia. Momentul acela de buze şi limbi, şi bătăile puternice ale inimii. În liniştea ninsorii, zgomotul respiraţiei ei, al gâfâielilor îi pătrunse în minte ca un tunet.

Se anunţa furtună.

Mac nu îl îmbrânci, nu îl împinse, nu protestă când el transformă gestul ei simplu în ceva sălbatic şi fierbinte. Primul ei gând a fost: „Cine ar fi crezut?“ Cine ar fi crezut că acest tip amabil, profesor universitar de engleză, care se lovea de pereţi, putea săruta aşa?

De parcă ar fi plănuit să te tragă în cea mai apropiată peşteră şi să smulgă hainele de pe tine, stârnindu-ţi dorinţa de a le smulge şi tu pe ale lui.

Apoi, nu se mai putu gândi la nimic. Încerca doar să ţină pasul cu el.

Luată de val. Nu ar fi crezut niciodată una ca asta, dar acum era luată de val.

Mâinile îi alunecară de pe faţa lui. Îl prinse de păr şi-l apucă strâns.

Mişcarea îl trezi la realitate. Făcu un pas în spate, fiind gata să alunece pe zăpada care acoperea aleea. Ea nu făcu nici o mişcare, dar îl privea, iar ochii îi străluceau în noapte.

„Dumnezeule“, se gândi el, „Dumnezeule.“ Îşi pierduse minţile.

– Îmi pare rău, bolborosi el, în timp ce excitarea şi suprimarea ei se luptau în interiorul lui. Îmi pare rău. Am fost… N-am fost… Doar… îmi pare foarte rău.

Mac continuă să îl privească, în timp ce el se grăbea să plece, alunecând pe zăpada proaspăt căzută. Auzi, undeva în furtuna din gândurile ei, piuitul alarmei şi îl privi cum se urcă în maşină, luminat de becul slab din interior.

Carter plecă înainte ca ea să poată respira şi vorbi din nou. În timp ce el părăsea aleea, ea reuşi să scoată un murmur slab:

– Nici o problemă.

Simţindu-se mai ameţită decât fusese de vin, intră în casă. Merse în bucătărie, răsturnă vinul neatins din paharul lui în chiuvetă, după care făcu acelaşi lucru şi cu ce îi rămăsese ei în pahar. Privi în jur, fără să ştie ce caută, se întoarse şi se rezemă de dulap.

– Uau, spuse ea.