capitolul 4

Unele dimineţi cereau mai mult decât o tartă la cutie şi o cafea bună, îşi spuse Mac. Din fericire – mulţumesc, Carter Maguire – fusese scăpată de neplăcerile unei mahmureli, dar cei câţiva centimetri de zăpadă depusă sugerau că trebuia să ia lopata în mână. Avea nevoie de un impuls, aşa că îşi trase cizmele în picioare, îşi puse haina şi ieşi.

Se întoarse imediat după aparatul de fotografiat.

Lumina, îndrăzneaţă şi puternică, ţâşnea din cerul albastru şi se proiecta pe zăpada albă. Neatinsă, necălcată, marea albă acoperea tot terenul. Îl spăla. Îl inunda. Tufişurile deveniseră creaturi cocoşate, care traversau marea îngheţată, iar pietrele care formau laguna din piscină arătau ca o baricadă.

Trase aer în piept, însă simţi pe gât mici ace de gheaţă, apoi expiră, iar aburii învăluiră cadrul cu pădurea, pe care tocmai o fotografia.

Peisajele îi captau rareori atenţia. Însă acesta, se gândi ea, în alb şi negru, cu atâtea nuanţe, umbre şi lumini sub cerul albastru aproape sălbatic, cerea un moment de atenţie. Atât de multe forme, atât de multe texturi, cu ramuri îngropate şi scoarţă dantelată, ofereau posibilităţi nelimitate.

Iar casa, grandioasă şi minunată, răsărea din mare, ca o insulă elegantă şi graţioasă.

Încercă mai multe cadre, jucându-se cu unghiurile, folosind lumina, accentuând ghemele strălucitoare de bumbac ale azaleelor, care urmau să înflorească la primăvară. Cu coada ochiului, surprinse o mişcare, iar când se întoarse, văzu pasărea-cardinal îndreptându-se spre ramura acoperită cu zăpadă a unui arţar. Se aşeză, o pată unică de un roşu aprins, care cânta.

Mac se ghemui şi focaliză obiectivul camerei asupra ei, evitând să se apropie, ca să nu piardă momentul. Era oare aceeaşi pasăre care se lovise de fereastra de la bucătăria ei? se întrebă. Dacă da, cu siguranţă părea că nu păţise nimic, stând acolo, ca o flacără roşie pe creanga dantelată cu zăpadă.

Surprinse momentul, făcând trei poze succesive, cu mici schimbări de unghiuri. Zăpada i se lipise de jeanşi, atunci când se lăsase pe vine.

Apoi, pasărea îşi luă zborul, plonjă în lumina puternică, peste marea îngheţată, şi dispăru.

Emmaline, frumoasa Emmaline, în vechiul ei palton bleumarin, cu fular şi căciulă albă, îşi făcea drum prin zăpadă către ea.

– Mă întrebam cât va trebui să stau aici până când aveai de gând să termini sau să îşi ia zborul pasărea aia nenorocită. E frig afară.

– Iubesc iarna.

Mac ridică iar aparatul de fotografiat, cu Emma în prim-plan şi focaliză.

– Nu! Doamne, arăt oribil.

– Eşti drăguţă. Nu se poate să nu-ţi placă aşa nişte cizme ugg roz.

– De ce le-am ales tocmai roz? La ce mă gândeam? spuse ea, dând din cap în semn de uimire şi alăturându-i-se lui Mac, în drumul spre casă. Credeam că eşti deja înăuntru, cicălind-o pe Laurel să pregătească micul dejun. Nu tu m-ai sunat şi mi-ai cerut „clătite“ acum aproape o oră?

– Aşa e, dar acum putem merge amândouă să o cicălim să ne facă. Am fost prinsă. E superb afară. Lumina, nuanţele, texturile. Şi pasărea aia nenorocită? Un bonus.

– Sunt minus cinci grade şi, după clătite, va trebui să ne apucăm să dăm zăpada cu lopata, şi o să îngheţăm groaznic. De ce nu poate fi vară mereu?

– Vara nu facem aproape niciodată clătite. Poate doar din acelea subţiri, dar nu sunt acelaşi lucru.

În timp ce îşi scutura zăpada de pe cizmele ugg roz, Emma îi aruncă lui Mac o privire răutăcioasă şi deschise uşa.

Mac simţi instantaneu mirosul de cafea. Îşi aruncă haina, îşi aşeză cu grijă aparatul de fotografiat pe maşina de uscat rufe, apoi alergă spre Laurel şi o îmbrăţişă strâns, spunându-i:

– Ştiam că pot să contez pe tine.

– Am văzut că făceai pe fotograful în natură şi m-am gândit că o să vii să plângi după clătite.

Cu părul prins la spate şi cu mânecile suflecate, Laurel măsura făina.

– Te iubesc, şi nu doar pentru clătitele tale din dimineţile înzăpezite.

– Bine, atunci pune tu masa. Parker e deja trează, răspunde la e-mailuri.

– I-a chemat pe cei de la deszăpezire? întrebă Emma. Am trei programări astăzi.

– Pentru parcare. S-a stabilit că, pentru restul curţii, nu e nevoie să chemăm ajutoare. Putem să ne ocupăm noi.

Pe faţa Emmei se citea dezamăgirea.

– Urăsc să mătur zăpada.

– Săraca Em, spuseră împreună Mac şi Laurel.

– Relelor!

– Am o poveste pentru micul dejun.

Continuând şedinţa foto spontană cu gândul la vecinătatea clătitelor, Mac îşi puse zahăr în cafeaua proaspăt turnată în ceaşcă.

– O poveste sexy pentru micul dejun.

Emma se opri cu mâna pe uşa dulapului cu farfurii.

– Toarnă!

– Încă nu mâncăm, şi, oricum, Parker e sus.

– Mă duc să o chem. Vreau o poveste sexy pentru micul dejun, care să îmi ţină de cald cât o să mătur prostia asta de zăpadă, spuse Emma şi dispăru din bucătărie.

– „Poveste sexy pentru micul dejun“, medită Laurel, studiind-o pe Mac şi luând lingura de lemn pentru a amesteca în castron. Trebuie să îl implice pe Carter Maguire, asta în cazul în care nu ai primit vreun telefon obscen, pe care tu îl consideri sexy.

– Depinde cine sună.

– E destul de simpatic, deşi nu pare genul tău.

Mac îşi întoarse capul spre ea, timp în care deschise sertarul cu tacâmuri.

– Am un gen anume?

– Ştii că ai. Atletic, entuziast, cu o oarecare creativitate, dar nu neapărat, nu prea pasional, dar nici prea serios. Nu ştiu să fi avut pe cineva cerebral, intelectual sau fermecător.

Era rândul lui Mac să se supere.

– Îmi plac tipii deştepţi. Poate că nu am întâlnit până acum unul care să mi se pară şi deştept, şi destul de atrăgător.

– E şi dulce. Nu prea e pe gustul tău.

– Îmi place dulcele, obiectă Mac. Gustă-mi cafeaua!

Râzând, Laurel puse mixerul jos, pentru a scoate din frigider fructele de pădure.

– Pune masa, Elliot.

– Asta fac, răspunse ea, în timp ce evalua lista lui Laurel, gândindu-se că avea dreptate, până la un punct. Toată lumea are un gen preferat. Chiar şi Parker – bărbaţii de succes, educaţi, culţi.

– Cunoaşterea unei limbi străine este un avantaj, adăugă Laurel în timp ce spăla fructele. Ar trebui să fie în stare să facă diferenţa între Armani şi Hugo Boss de la douăzeci de metri.

– Şi Emma are preferinţe – să fie bărbaţi.

Râsul lui Laurel se auzi în toată camera, în timp ce Emma intră.

– Parker vine imediat. De ce râdeţi?

– Hei, drăguţo! Plita e fierbinte, anunţă Laurel. Nu staţi prin preajmă.

– Bună dimineaţa, partenerele mele, zise Parker făcându-şi apariţia.

Jeanşi închişi la culoare, pulover din caşmir, părul prins cu grijă într-o coadă la spate, machiaj subtil. Mac se gândi o clipă că ar fi foarte uşor să o urăşti pe Parker, dacă nu ai iubi-o.

– Tocmai am făcut încă trei programări pentru vizionarea locaţiei. Doamne, ador sărbătorile! Atât de mulţi oameni se logodesc de sărbători. Şi, până să ne dăm seama, vine şi Sfântul Valentin, cu şi mai multe logodne. Clătite?

– Ia siropul, îi spuse Laurel.

– Drumurile sunt curăţate, aşa că nu o să fie prea multe întâlniri anulate astăzi. Aaa, şi familia Paulson mi-a trimis un e-mail. Tocmai s-au întors din luna de miere. O să pun câteva citate din mesajul lor pe site.

– Fără afaceri, o întrerupse Emma. Mac are o poveste sexy pentru micul dejun.

– Serios? întrebă Parker.

Ridicând o sprânceană, puse siropul şi untul pe masa din colţul încăperii, unde serveau întotdeauna micul dejun.

– Spune tot.

– Aşa cum se-ntâmplă adesea în poveştile sexy, totul a început când mi-am vărsat cola pe cămaşă.

Începu să povestească, în timp ce Laurel le aduse la masă o farfurie cu clătite.

– A şi spus că a intrat într-un perete, o întrerupse Emma. Săracul Carter! râse ea cu zgomot, tăind prima bucată dintr-o clătită.

– Şi zdravăn, adăugă Mac. Vreau să spun că aproape a dărâmat peretele. Dacă ar fi fost în desene animate, ar fi trecut prin perete, lăsând în urma lui o gaură în forma corpului său. După aceea, a rămas trântit pe podea, iar eu încercam să mă uit la rană, ţinându-mi ţâţele fix pe faţa lui, lucru pe care mi l-a spus foarte politicos.

– „Mă scuzaţi, domnişoară, se pare că ţâţele dumneavoastră sunt pe faţa mea.“

Mac îşi flutură furculiţa în faţa lui Laurel şi o contrazise:

– Doar că nu a spus „ţâţe“ şi s-a şi bâlbâit. Aşa că mă duc, scot o cămaşă din uscător, îi dau o pungă cu gheaţă şi decid, în cele din urmă, că nu are nevoie să îl duc la spital.

Mac se opri, timp în care îşi făcu drum spre o clătită mică.

– Sunt cam dezamăgită, spuse Laurel. Mă aşteptam ca o poveste sexy la micul dejun să includă şi ceva sex, nu doar sânii tăi foarte drăguţi.

– Nu am terminat. Partea a doua începe când eu eram acasă, lucrând, şi am răspuns la telefon fără să mă uit cine suna. Mama.

Zâmbetele dispărură, iar Parker dădu dezaprobator din cap.

– Partea asta nu e sexy. Ţi-am spus să te uiţi mereu cine sună, Mac.

– Ştiu, ştiu, dar era telefonul de serviciu şi nu mă gândeam. Oricum, a fost de rău. S-a despărţit de ultimul ei prieten şi a început cu rugăminţile. Că e distrusă, devastată, bla, bla, bla. Durerea şi suferinţa se repară doar cu o săptămână la un spa din Florida şi cu trei mii de dolari de la mine.

– Nu ai făcut una ca asta, nu-i aşa? murmură Emma. Spune-mi că nu ai făcut asta.

Mac ridică din umeri şi înşfăcă un teanc de clătite.

– Aş fi vrut să pot spune nu.

– Draga mea, trebuie să te opreşti, o dojeni Laurel. Pur şi simplu, trebuie să te opreşti.

– Ştiu.

Pe sub masă, Emma o mângâie pe Mac pe genunchi, în semn de simpatie, după care ea continuă:

– Ştiu, dar am cedat, atâta tot. După care, am deschis o sticlă de vin şi am început să-mi beau supărarea şi prostia.

– Trebuia să vii înapoi la noi, spuse Parker şi se întinse să o ia de mână. De-aia suntem aici.

– Ştiu şi asta. Eram prea nervoasă, supărată şi plină de milă şi silă faţă de mine. Şi, ghiciţi, cine mi-a bătut la uşă?

– Aha, aha, făcu Laurel ochii mari. Spune-mi că nu ai făcut sex cu Carter din milă pentru tine şi de beată ce erai – şi dacă ai făcut, dă-ne toate detaliile.

– L-am invitat să bea ceva.

– Of, Doamne! exclamă Emma, sărbătorind cu încă o clătită.

– Am început să mă plâng. De familia mea oribilă, bla, bla, bla. Tipul venise să lase un pachet şi s-a trezit pe cap cu o femeie pe jumătate beată, în mijlocul unei sesiuni de autocompătimire. M-a ascultat, lucru pe care nu l-am înţeles atunci, fiind pe jumătate beată şi foarte supărată, dar m-a ascultat. Apoi, m-a scos la o plimbare. Pur şi simplu, a pus haina pe mine, m-a încheiat de parcă aveam trei ani şi m-a scos afară, unde m-a ascultat mai departe, până când nu am mai avut de ce să mă plâng. După aceea, m-a condus înapoi acasă şi…

– L-ai invitat iar în casă şi aţi făcut sex, o completă Emma.

– Fă-ţi rost de propria poveste sexy pentru micul dejun. Îmi era puţin ruşine şi îi eram recunoscătoare, aşa că i-am dat un pupic. Genul de pupic: „Mersi, prietene“. Şi nu mai ştiu decât că, în secunda următoare, eram în mijlocul unui sărut fierbinte, sălbatic şi necontrolat. De genul: „Te lipesc de perete şi nu te mai las“.

– Vai, gemu Emma pe deplin încântată. Ador săruturile astea.

– Ţie îţi plac toate tipurile de săruturi, observă Laurel.

– Da, da, îmi plac. Aş fi spus despre Carter că e genul mai sexy, lent şi timid.

– Poate că, în mod normal, este. Pentru că, în timp ce capul meu era gata să explodeze, el s-a oprit, şi-a cerut scuze – de câteva ori – şi apoi a alunecat şi a fugit spre maşina lui. Până să îmi recapăt glasul, dispăruse.

Parker împinse farfuria şi îşi luă cafeaua.

– Ei bine, trebuie să te duci după el. E evident.

– Evident, insistă Emma şi privi spre Laurel, pentru a completa votul.

– Ar putea însemna probleme, spuse aceasta. Nu e genul ei de bărbat, iar el face lucruri care nu se potrivesc cu comportamentul general. Eu miros o aventură romantică.

– Tu miroşi aventuri romantice şi în mijlocul unui blocaj în trafic.

– Poate. Dar ştiţi foarte bine că vreţi să vedeţi ce se întâmplă mai departe. Povestea nu poate să se încheie cu un sărut neterminat, adăugă Emma, întorcându-se spre Mac.

– Poate, pentru că acum este doar o poveste sexy pentru micul dejun şi nimeni nu este rănit. O.K., acum trebuie să mă duc la bancă şi să arunc trei mii de dolari pe fereastră, ca pe confetti, spuse Mac şi se ridică de pe colţarul destinat micului dejun. Ne vedem afară, la lopeţi.

După ce plecă Mac, Parker apucă o zmeură din castron.

– Nu o să o lase aşa. Nu o să reziste.

– Următorul contact dintre ei o să aibă loc în mai puţin de patruzeci şi opt de ore, aprobă Laurel, şi apoi se încruntă. Ce mă enervează, iar a scăpat de spălatul vaselor!

În biroul de la academie, Carter revizuia temele de discuţie pe care dorea să le introducă în ultima oră din semestru. Păstrarea unui nivel ridicat de energie şi interes era importantă în ultima oră din zi, când libertatea aştepta la doar cincizeci de minute distanţă sau la o infinită depărtare. Căutarea unor subiecte potrivite puteau să-i distragă atenţia de la mersul lent al acelor de ceasornic.

Elevii puteau chiar să înveţe ceva.

Problema era că nu se putea concentra.

Trebuia, oare, să o sune, ca să se scuze din nou? Poate ar fi fost mai bine să îi scrie ceva. Se pricepea mai bine la scris decât la vorbe. De cele mai multe ori.

Poate ar fi trebuit să renunţe? Trecuseră vreo două zile. Bine, mai precis o zi şi două nopţi.

Ştia că se gândea prea mult la asta.

Ar fi vrut să renunţe, să renunţe şi să noteze momentul pe lista cea lungă a Momentelor Penibile ale lui Carter. Dar nu putea să îşi ia gândul de la acea clipă. De la ea.

Se afla în aceeaşi situaţie ca acum treisprezece ani. Era îndrăgostit iremediabil de Mackensie Elliot.

„O să îmi treacă“, se gândi Carter. Mai trecuse prin asta odată, în trecut.

Îşi pierduse controlul pentru un moment, atâta tot. Lucru lesne de înţeles, având în vedere circumstanţele.

Totuşi, probabil că cel mai bine era să îi scrie o scrisoare de iertare.

Dragă Mackensie,

Te rog acceptă scuzele mele sincere pentru purtarea neadecvată pe care am avut-o faţă de tine în seara de 4 ianuarie. Comportamentul meu a fost de neiertat şi regret tot ce s-a întâmplat.

Cu drag,

Carter

Putea fi mai rigid şi mai prost de atât?

Probabil că ea oricum uitase tot ce se întâmplase, după ce se distrase copios cu prietenele ei. Cine o putea învinui?

Să renunţe, asta trebuia să facă. Să renunţe şi să revină la discuţia din clasă, despre Rosalind ca prototip al femeii din secolul XXI.

Sexualitate. Identitate. Viclenie. Curaj. Inteligenţă. Loialitate. Iubire.

„Cum şi-a folosit Rosalind sexualitatea în piesă, pentru a deveni femeia de la sfârşit, şi nu fetiţa de la început sau băiatul pe care l-a jucat pe parcurs?“

„Spune «sex» şi vei primi toată atenţia adolescenţilor“, se gândi Carter.

„Cum a…“

Se tot uita peste notiţe şi se trezi că strigă „Intră“, când cineva ciocăni la uşă. „Aha“, se gândi el, „evoluţia identităţii şi a curajului prin deghizare şi…“

Aruncă o privire în sus. Clipi.

Cu atenţia concentrată intens asupra lui Rosalind, se holbă la Mac.

– Bună, scuze că te întrerup.

Carter ţâşni în picioare, iar hârtiile îi zburară din mâini, unele ajungând pe jos.

– Ăăă, e în regulă. Nici o problemă. Eu doar…

Se aplecă să ridice hârtiile. La fel făcu şi ea, şi se loviră cap în cap.

– Scuze, scuze.

El rămase jos, iar privirile li se întâlniră.

– La dracu’, spuse el.

Mac zâmbi, iar gropiţele-i ieşiră la joacă.

– Bună, Carter.

– Bună, răspunse el, luând hârtiile pe care ea i le culegea de pe jos. Tocmai mă uitam peste câteva subiecte de discuţie despre Rosalind.

– Care Rosalind?

– Rosalind a lui Shakespeare. Cum vă place?

– Aaa. E piesa în care joacă Emma Thompson?

– Nu. Aia e Mult zgomot pentru nimic. Rosalind, nepoata ducelui Frederick, este alungată de la curte şi se deghizează în tânărul Ganimede.

– Fratele ei geamăn, nu?

– Nu, de fapt, aia e A douăsprezecea noapte.

– Tot timpul le încurc.

– Păi, deşi există câteva paralele între Cum vă place şi A douăsprezecea noapte, în privinţa temei şi a procedeelor, cele două piese au, de fapt… Scuze, nu contează.

Puse hârtiile pe masă şi îşi scoase ochelarii de citit. Pregătindu-se să suporte consecinţele acţiunilor sale, spuse:

– Aş vrea să îmi cer scuze pentru…

– Ţi-ai cerut deja. Îi ceri iertare fiecărei femei pe care o săruţi?

– Nu, dar având în vedere… „Renunţă“, îşi spuse Carter. În orice caz, cu ce pot să te ajut?

– Am venit să îţi dau asta. Voiam să îl las la cancelarie, dar mi-au spus că ai o fereastră între ore şi că te găsesc aici. Aşa că m-am gândit să ţi-l dau personal.

Îi dădu un pachet înfăşurat în hârtie maro.

– Poţi să îl deschizi, spuse ea când îi văzu privirea agitată. E doar în semn de mulţumire pentru că nu m-ai lăsat să mă îmbăt şi pentru că astfel m-ai scăpat de mahmureală. Sper să îţi placă.

Carter deschise cadoul cu grijă, dezlipind banda adezivă, capetele şi scoţând fotografia înrămată într-un cadru negru, simplu. Pe lângă albul şi umbrele zăpezii şi ale copacilor, pasărea-cardinal arăta ca o flacără vie.

– E superbă.

– E drăguţă, adăugă ea, privind-o la rândul ei. Unul din momentele acelea excepţionale. Am făcut-o ieri de dimineaţă. Nu e ciocănitoare imperială, dar e pasărea noastră, nu?

– A noastră… Ăăă. Da. Şi ai venit să mi-o dai mie, spuse el şi se lăsă invadat de o plăcere aproape la fel de mare ca ruşinea care-l cuprindea. Credeam că o să fii supărată pe mine după ce…

– M-ai sărutat de mi-au sărit capacele, termină ea. Ar fi o prostie. Şi, în plus, dacă aş fi fost supărată, ţi-aş fi arătat eu atunci.

– Probabil că ai dreptate. Totuşi, nu ar fi trebuit…

– Mi-a plăcut, îl întrerupse ea, lăsându-l mut de uimire.

Întorcându-se, Mac începu să se plimbe prin cameră.

– Aşa deci, asta este clasa ta, unde se întâmplă tot.

– Da, e clasa mea.

„De ce, Dumnezeule mare, nu puteau să lucreze împreună şi creierul, şi gura lui?“

– Nu am mai fost pe aici de mulţi ani. Arată aproape la fel, şi îmi trezeşte aceleaşi amintiri. Nu spun oamenii că li se pare şcoala mai mică atunci când revin ca adulţi? Mie mi se pare mai mare. Mare, deschisă şi luminoasă.

– Proiectul a fost ambiţios, la clădire mă refer. Spaţii deschise şi… Dar referirea ta era mai curând metaforică.

– Cred că da. Cred că am avut şi eu ore în clasa asta, spuse ea, mergând printre şirurile de bănci către cele trei ferestre de pe peretele sudic. Cred că stăteam aici şi mă uitam pe geam, în loc să fiu atentă. Îmi plăcea foarte mult.

– Pe bune? Mulţi oameni nu au amintiri prea plăcute din liceu. De cele mai multe ori, e un război între politica şcolii şi personalităţile celor din jur, declanşat de tunul hormonilor.

Mac zâmbi şi spuse:

– Ai putea scrie asta pe un tricou. Nu, nu mi-a plăcut liceul atât de mult. Mi-a plăcut aici pentru că eram alături de Parker şi de Emma. Am studiat doar două semestre în liceul ăsta. Unul dintr-a zecea şi unul dintr-a unşpea, dar mi-a plăcut mai mult decât la Jefferson. Deşi Laurel a învăţat şi ea aici, era mai mare şi nu am apucat să petrecem prea mult timp împreună, adăugă întorcându-se spre el. Lăsând politica şi războaiele la o parte, liceul este încă o entitate socială. Având în vedere că te-ai întors în sala de clasă, cred că ai savurat fiecare minut petrecut aici.

– Pentru mine, liceul a însemnat supravieţuire. Tocilarii sunt aproape la baza piramidei sociale, adesea înjosiţi, ignoraţi şi înjuraţi de cei de la vârf. Aş putea scrie un întreg eseu.

Ea îl privi curioasă.

– Eu am făcut asta vreodată?

– Dacă ai scris un eseu? Nu… te refereai la cealaltă chestie. Lipsa de atenţie nu e totuna cu ignoranţa.

– Uneori e mai rău, murmură Mac.

– Mă întreb dacă putem reveni la noaptea aceea şi la răspunsul tău: „Mi-a plăcut“. Ai putea fi mai precisă, ca să fiu sigur că nu interpretez greşit ce spui?

Carter o făcu să zâmbească, aşa că-i răspunse:

– Nu cred că interpretezi greşit. Dar…

– Domnule profesor Maguire?

Fata ezita în dreptul uşii, radiind de prospeţime şi tinereţe, în uniforma bleumarin a academiei. Mac observă semnele – roşeaţa din obraji, ochii pierduţi – şi se gândi: „E îndrăgostită de el.“

– Ah… Julie. Da?

– Aţi spus că aş putea să vin pe la ora asta să vorbim despre test.

– Da. Poţi reveni într-un minut să…

– Eu plec, îl întrerupse Mac. Oricum sunt în întârziere. Mă bucur că te-am văzut din nou, domnule profesor Maguire.

Ieşi pe uşă, trecând pe lângă tânăra şi frumoasa Julie, şi se îndreptă spre scări. Carter o prinse din urmă, înainte să coboare jumătate din ele.

– Aşteaptă!

Când ea se opri şi se întoarse spre el, Carter îi puse mâna pe braţ.

– Dacă nu interpretez greşit, înseamnă că aş putea să te sun?

– Ai putea să mă suni. Sau am putea să ieşim undeva după şcoală.

– Ştii unde e Coffee Talk?

– Aproximativ. Găsesc eu.

– La patru jumate?

– Pot la cinci.

– Cinci. Perfect. Ne vedem acolo.

Ea continuă să coboare şi, odată ajunsă la baza scărilor, privi în urmă. El încă rămăsese pe loc, cu mâinile în buzunarele pantalonilor kaki, într-un pulover în carouri cam lărguţ şi cu părul puţin ciufulit.

„Săraca Julie“, se gândi în timp ce se îndepărta. „Săracă şi micuţă Julie, ştiu exact ce simţi.“

– Ai invitat-o la Coffee Talk? Eşti nebun?

Carter se încruntă, în timp ce îşi îndesa dosarele şi cărţile în servietă.

– Care e problema cu Coffee Talk?

– Acolo merg profesorii şi elevii, spuse Bob Tarkinson, profesor de matematică şi expert autodeclarat în ale inimii, în timp ce dădea dezaprobator din cap. Dacă vrei să cucereşti o femeie, o scoţi în oraş, la un pahar. Într-un bar drăguţ, Carter. Ceva cu atmosferă romantică şi intimă.

– Nu orice legătură cu o femeie înseamnă că vrei neapărat să te culci cu ea.

– Atunci una din două.

– Eşti căsătorit, îi reaminti Carter. Şi aştepţi un copil.

– Iată de ce ştiu tot ce ştiu.

Bob îşi lipi şoldul de biroul lui Carter, afişând o expresie de atotştiutor pe chipul lui plăcut:

– Crezi că eu am convins o femeie ca Amy să se mărite cu mine scoţând-o la o cafea? Drace, nu! Ştii ce ne-a unit pe mine şi pe Amy?

– Da, Bob. Pentru că mi-ai spus de o mie de ori. Ai pregătit cina, la a doua întâlnire, şi s-a îndrăgostit de tine datorită crochetelor de pui.

Dându-şi încă aere de sfătuitor, Bob dădu din deget.

– Nimeni nu se îndrăgosteşte de cineva datorită unei cafele, Carter. Crede-mă.

– Nici măcar nu mă cunoaşte, cel puţin nu atât de bine. Aşa că partea cu îndrăgostitul e irelevantă. Şi îmi dai emoţii.

– Aveai deja emoţii. Bine, mergeţi la cafea şi să îmi spui cum au decurs lucrurile. Dacă te va mai interesa în continuare, dă-i un telefon mâine. Poimâine, cel mai târziu. Cina.

– Nu fac crochete de pui.

– Tu nu poţi găti nimic, Maguire. În plus, chestia asta cu cafeaua nu e prima întâlnire oficială. Scoate-o în oraş. Când eşti gata să închei afacerea, îţi pot da o reţetă. Ceva simplu.

– Bine, răspunse Carter, frecându-se între sprâncene, unde simţea că i se adunase toată tensiunea. De-asta evit întâlnirile. E un iad.

– Eviţi întâlnirile deoarece Corrine ţi-a anulat toată încrederea în tine. E bine că te trezeşte la viaţă cineva care e diferit de ce ai cunoscut până acum, îl contrazise Bob, bătându-l uşor pe umăr. Cu ce ai spus că se ocupă?

– E fotograf. Are o afacere cu nunţi, alături de trei prietene. Se ocupă de nunta lui Sherry. Noi, eu şi Mackensie, am fost la acelaşi liceu, pentru vreo cinci minute.

– Stai. Stai puţin. Mackensie? Roşcata de care îţi plăcea în liceu?

Învins, Carter începu iar să se frece între sprâncene.

– Nu ar fi trebuit să îţi spun despre asta. Uite de ce beau atât de rar.

– Dar Cart, e destinul, iar în vorbele lui Bob se simţea încântarea. E întoarcerea tocilarului. E marea şansă de a câştiga o oportunitate pierdută.

– E doar cafea, bolborosi Carter.

Plin de entuziasm, Bob sări, apucă o bucată de cretă şi desenă un cerc pe tablă.

– Evident, un cerc. Tu completezi unul, adică tu iei punctele A şi B, spuse el, desenând două puncte în interiorul cercului şi unindu-le pe orizontală. Până la punctul C, completă el şi mai desenă un punct în vârf, pe care îl uni cu celelalte două puncte, prin două linii diagonale. Vezi?

– Văd un triunghi într-un cerc. Trebuie să plec.

– E triunghiul destinului din cercul vieţii!

Carter îşi luă servieta.

– Du-te acasă, Bob.

– Nu poţi contrazice matematica. Vei pierde mereu.

Carter evadă, aproape alergând prin şcoala deja pustie, urmărit de ecoul paşilor săi.