capitolul 9

Starea proastă nu era o scuză pentru a lipsi de la întâlnirea de luni, de la micul dejun. Aşa că Mac îşi luă starea cu ea, ca un câine în lesă, şi se duse în sala cea mare pe care o foloseau şi ca sală de conferinţe. Laurel şi Parker erau acolo deja şi ciuguleau brioşe cu merişor, în fosta bibliotecă a familiei Brown.

Cărţile erau încă în rafturi, încadrând întregul spaţiu. Focul din lemne mocnea în şemineu. Masa lucioasă şi veche din bibliotecă era locul pentru servirea cafelelor, iar ea ştia că în dulapul sculptat de lângă masă era ascunsă provizia de apă plată.

– Când l-am întrebat despre asta, povestea Laurel, sorbind o gură din cana ei, în care Mac ştia că e un cappuccino preparat perfect, a spus: „Nu plec niciodată de acasă fără periuţa de dinţi“.

Laurel râse a batjocură şi apoi zâmbi spre Mackensie.

– Tocmai ai pierdut povestirea mea despre Moartea lui Martin Boggs. De ce dracu’ am ieşit cu un tip pe nume Martin Boggs? Sper că întâlnirea ta a mers mai bine decât a mea.

– A fost O.K.

– Uuuu, atât de bună, nu?

– Am spus că a fost O.K., insistă Mac şi îşi puse laptopul pe masa de conferinţe, întinzându-se spre barul cu cafea. Putem să începem întâlnirea? Am multă treabă azi.

– Cineva s-a trezit cu faţa la perete.

Mac le arătă degetul mijlociu.

– Şi ţie la fel.

– Fetelor, fetelor, oftă Parker lung. Trebuie să vă separ? Ia o brioşă, Mac.

– Nu vreau o nenorocită de brioşă. Vreau să terminăm odată cu întâlnirea asta, pentru că e oricum o pierdere totală de timp.

– Avem trei evenimente în weekendul ăsta, Mac, îi aminti Parker.

– Şi toate trei au fost organizate, programate, discutate şi răsdiscutate până la ultimul detaliu posibil. Ştim toate ce avem de făcut. Nu trebuie să vorbim despre asta până la moarte.

– Ia nişte cafea, sugeră Parker, dar pe un ton mult mai liniştit. Mi se pare că ai nevoie de nişte cafea.

– Nu am nevoie de nici o tâmpită de cafea sau de brioşă, spuse Mac şi se întoarse. Hai să facem un rezumat. Vor veni oameni. Doi dintre ei se vor căsători – cel mai probabil. Ceva va merge prost şi se va repara. Cineva se va îmbăta, şi se va rezolva problema. Se va mânca mâncare şi va fi muzică. Oamenii vor pleca şi noi vom fi plătite. Cei doi, care, cel mai probabil, se vor căsători, cel mai probabil vor divorţa în următorii cinci ani. Dar asta nu mai e problema noastră. Declar închisă şedinţa.

– În cazul ăsta, aia e uşa, gesticulă Laurel. De ce nu o foloseşti?

Mac trânti cafeaua pe masă.

– Ce idee bună!

– Stai un minut, ce naiba, stai un minut, se auzi ţipătul lui Parker, întrerupând ieşirea nervoasă a lui Mac. Astea sunt afaceri. Afacerea noastră. Dacă nu îţi place cum ne facem afacerile, stabilim o întâlnire şi ne poţi spune atunci nemulţumirile tale. Dar atitudinea ta de „îmi bag picioarele în tot“ nu figura pe agenda de azi.

– Da, am uitat că trăim şi murim după agendă. Dacă nu e pe Sfântul Calendar sau tastat pe Magicul BlackBerry, nu e demn de Parker. Clienţilor li se permite să creadă că sunt fiinţe umane, cu creiere şi emoţii, în timp ce îi tratezi ca pe o turmă, pe o cale deja stabilită. Toată lumea trebuie să asculte de Parker, sau Dumnezeu cu mila.

Parker se ridică uşor în picioare.

– Dacă ai o problemă cu felul în care administrez afacerea, vom discuta. Însă în aproximativ cincizeci de minute urmează să vină un grup pentru un tur al casei. Am o oră sau două libere astăzi şi putem vorbi. Până atunci, cred că Laurel a avut o idee excelentă. Uite uşa acolo.

Împinsă de frig, Emma intră în fugă.

– Nu aş fi întârziat, dar am căzut într-o groapă… începu ea, dar se opri când Mac trecu pe lângă ea fără să o bage în seamă şi ieşi. Ce are Mac? Ce s-a întâmplat?

– Mac şi-a luat atitudinea de afurisită, spuse Laurel, vizibil iritată, luând o gură de cappuccino. Noi nu am vrut să intrăm în jocul ei.

– Aţi întrebat-o de ce?

– Era prea ocupată să dea în noi ca să o mai întrebăm.

– Of, ce naiba! Mă duc după ea.

– Nu, spuse Parker, iar dispreţul i se citea în priviri. Nu te duce. O să îţi vorbească şi ţie urât. Avem potenţiali clienţi în dimineaţa asta şi avem şi clienţi oficiali de care trebuie să ne ocupăm. Vedem mai târziu ce e cu ea.

– Parker, atunci când una dintre noi are probleme, toate avem probleme. Şi nu doar în afaceri.

– Ştiu, Emma, spuse Parker şi îşi presă tâmplele. Chiar dacă ar asculta acum, ceea ce nu va face, nu avem timp. Şi dacă toate am exploda aşa după fiecare întâlnire proastă, camera asta ar fi plină de sânge.

– Mac şi Carter? o întrebă Emma pe Laurel. Nu cred că asta e problema. Mama a vorbit cu mama lui aseară şi, după aceea, a încercat să mă tragă de limbă să vadă ce ştiu. Din câte am aflat, întâlnirea lor a decurs foarte bine.

– Păi, şi atunci ce are? se întrebă Laurel. Ce poate face o femeie mai afurisită decât un bărbat? Bine, în afară de alte femei. Dar… spuse ea şi se îndepărtă, închizând ochii. Mama ei, Dumnezeule, suntem nişte proaste. Nimic nu o supără mai tare pe Mac decât mama ei.

– Credeam că mama ei e în Florida.

– Crezi că distanţa este o piedică pentru Linda Elliot? o întrebă Laurel pe Parker. Poate despre asta e vorba. Probabil despre asta e, sau parte din problemă. Dar, oricum, nu trebuia să ne vorbească aşa cum a făcut-o.

– O să rezolvăm problema. O vom face. Dar acum avem trei evenimente de care trebuie să ne ocupăm şi pentru care trebuie să verificăm toate detaliile.

Emma deschise iar gura, dar îşi înghiţi cuvintele când o văzu pe Parker că ia un dicarbocalm din tubul din buzunar. Nu are rost, se gândi ea, ca două dintre noi să fie supărate.

– De fapt, voiam să vă vorbesc despre vazele pentru vineri.

– Perfect, spuse Parker şi se aşeză. Hai să începem.

Ştia când se purta ca o afurisită. Nu avea nevoie de o schemă sau să i se ofere brioşe, de parcă ar fi avut doi ani. Şi nu avea nevoie ca prietenele ei să îi arate uşa. Ştia foarte bine unde era.

Ştia cum să îşi facă meseria. Asta şi făcea, nu? Mac se ocupa de pozele pe care nu avusese chef şi nici energia necesară să le aranjeze în noaptea precedentă. În câteva ore, urma să aibă un pachet complet şi un client foarte mulţumit. Pentru că ştia ce are de făcut, fără să le explice fiecare pas din proces partenerelor ei de afaceri.

Chiar trebuia să ştie de ce Emmaline alesese eucaliptul în locul ferigilor, pentru aranjamente?

Nu, nu trebuia.

Chiar trebuia să ştie ingredientul secret al lui Laurel pentru glazura cu cremă de unt?

Nu, de asemenea.

Chiar trebuia să discute despre ultimul e-mail primit de Parker pe ProstBerry?

Dumnezeule, nu.

Şi atunci, de ce le păsa ce filtru plănuia ea să folosească sau ce aparat de fotografiat era potrivit?

Ele se ocupau de treburile lor, ea de ale ei, şi toată lumea era fericită.

Îşi aducea contribuţia la afacere. Îşi dedica tot timpul, tot efortul, acelaşi program ca şi celelalte. Ea…

Tăiase pozele greşit.

Dezgustată, Mac aruncă pozele greşite de partea cealaltă a camerei. Apucă altele, verificând şi răsverificând măsurătorile. Dar când ridică foarfeca, mâna îi tremura.

Cu foarte mare grijă, Mac puse foarfeca jos şi făcu doi paşi în spate.

Da, ştia când se purta ca o afurisită, se gândi ea. Şi ştia când trebuia să revină cu picioarele pe pământ. Ca acum. Mai ştia, recunoscu ea cu un oftat, că le datora scuze unor persoane pe care le iubea mai mult decât orice pe lume.

Chiar dacă fuseseră arogante – şi fuseseră foarte arogante –, întocmai ca şi ea la început.

Se uită la ceas şi oftă. Nu mai avea timp. Nu putea să îşi ia greutatea de pe suflet, nu când Parker plimba potenţiali clienţi prin casă.

„Serviciile noastre sunt complete. Putem aranja orice detaliu, astfel încât să vă satisfacă cerinţele şi viziunea asupra celei mai importante zile. Iat-o şi pe afurisita noastră de fotografă, care va surprinde ziua în imagini.“

Ar fi o prezentare perfectă, nu?

Intră în baie pentru a-şi da cu apă rece pe faţă. Erau prietenele ei, îşi reaminti. Trebuiau să o ierte. Asta era regula.

Mai încrezătoare, se întoarse în studio.

Lăsă mesageria vocală să preia apelurile şi se concentră pe treburile pe care le avea de terminat. Când termină, decise că acei clienţi nu vor şti niciodată că pachetul lor a fost creat de o afurisită, în timpul unui atac serios de autocompătimire. După ce încărcă tot în maşină, Mac conduse până în faţa aripii centrale.

E adevărat, trebuiau să o ierte, dar, pentru început, trebuia să le roage să facă asta. Era o altă regulă.

Din obişnuinţă, intră prin spatele casei. Când păşi în bucătărie, o văzu pe Laurel lucrând acolo. Cu mâna sigură şi precisă ca a unui chirurg, făcea monograme cu inimi de ciocolată.

Ştiind că nu ar fi fost bine să o întrerupă, Mac rămase acolo în tăcere.

– Te aud respirând, spuse Laurel după un moment. Pleacă.

– Am venit să recunosc că am greşit. Termin repede.

– Foarte repede, te rog. Mai am încă cinci sute din astea de făcut.

– Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru purtarea mea, pentru ce am spus. Lucruri pe care oricum nu le cred. Îmi pare rău că am plecat de la şedinţă.

– Bine, spuse Laurel, după care îşi lăsă pensula jos şi se întoarse. Acum, întrebarea e de ce te-ai purtat aşa.

Mac începu să vorbească, dar vorbele i se opreau în gât. Bariera neaşteptată îi umplu ochii de lacrimi. Nu mai putu decât să dea din cap, înainte ca lacrimile să îi ţâşnească din ochi.

– Bine, bine, veni Laurel spre ea şi o îmbrăţişă. Totul o să fie bine. Hai, stai jos.

– Mai ai cinci sute de inimi de ciocolată de făcut.

– Cred că mai am doar patru sute nouăzeci şi cinci acum.

– Doamne, Laurel, sunt atât de proastă!

– Da, eşti.

Repede şi eficient, Laurel o aşeză pe Mac la bar, alături de o cutie de şerveţele şi o farfurie mică, plină cu inimi de ciocolată încă nedecorate.

– Nu pot să îţi mănânc ciocolata.

– Am destulă, stai liniştită.

Trăgându-şi nasul, Mac luă una.

– Faci cea mai bună ciocolată.

– Godiva ar trebui să tremure de frică. Ce s-a întâmplat, scumpo? E vorba despre mama ta? Ne-am prins şi noi, imediat după ce ai plecat din cameră, adăugă ea când Mac nu îi răspunse.

– De ce nu pot să o ignor, Laurel?

– Pentru că ea ştie exact la ce trucuri să apeleze, când te sună. Şi oricât încerci să o ignori, ea mai scoate altele.

Mac trebui să recunoască faptul că prietena ei avea dreptate.

– Lucrurile astea nu o să se schimbe niciodată.

– Ea nu o să se schimbe niciodată.

– Înseamnă că totul depinde de mine, spuse Mac şi mai luă o gură de ciocolată. Ştiu. Ştiu. Am spus nu. Am spus nu, şi rămânea nu, chiar dacă Del nu mi-ar fi luat telefonul din mână şi nu mi l-ar fi închis în nas.

În timp ce punea paharul jos, Laurel privi peste umăr, spre Mac.

– Del a fost acolo?

– Da, a venit să mă tachineze în legătură cu Carter – un alt subiect cu tema „Ce dracu’ fac?“ –, iar ea a sunat din Florida că mai vrea două mii de dolari, ca să mai stea o săptămână şi să îşi termine recuperarea.

– Bravo lui Del că i-a închis, dar ar fi trebuit să vină să ne spună şi nouă.

– Eu l-am rugat să nu facă asta.

– Şi ce dacă? întrebă Laurel. Dacă s-ar fi gândit mai bine, ar fi făcut ce era necesar, nu ce l-ai rugat tu. Aşa nu te-ai fi frământat toată noaptea şi nu te-ai fi trezit cu faţa la pernă.

Laurel puse un pahar de apă cu gheaţă lângă ciocolată.

– Bea asta. Probabil că eşti deshidratată. De câte ori a mai sunat după ce a plecat Del?

– Nu e vina lui. De două ori. Nu am răspuns, lăsă Mac să iasă un oftat. Îmi pare rău că mi-am vărsat nervii pe voi.

– Sunt şi prietenii buni la ceva, nu?

– Sper ca şi Parker să gândească aşa. Pot să duc astea sus, să încerc să mai îndulcesc situaţia?

Laurel alese două inimi din ciocolată albă din stocul special.

– Parker nu iubeşte nimic mai mult decât ciocolata albă şi s-ar putea să ai nevoie de ea. Pe mine doar m-ai enervat. Trec repede peste asta. Dar ei i-ai rănit sentimentele.

– Doamne!

– Cred că e mai bine să ştii asta înainte să vorbeşti cu ea. Şi ea e enervată, dar va trebui să rezolvi problema sentimentelor rănite.

– Bine. Mersi.

Cunoscând-o pe Parker – şi o cunoştea bine –, Mac se duse direct în sala de conferinţe. Acolo se petrecuse incidentul, aşa că, după logica lui Parker, acolo trebuia să rezolve şi situaţia.

Aşa cum se aşteptase, Parker stătea la birou, lucrând pe Prost… pe BlackBerry. Focul se liniştise, iar cafeaua fusese înlocuită cu o sticlă de apă, fără de care Parker nu putea rezista. Avea laptopul deschis, iar lângă el se afla un teanc aranjat de dosare şi documente.

Parker era mereu perfect pregătită.

Când intră Mac, Parker puse telefonul deoparte. Faţa ei era rece şi lipsită de expresie. Era faţa pentru întâlnirile de afaceri, iar Mac o cunoştea.

– Nu spune nimic. Te rog. Vin cu ciocolată şi cu toate scuzele posibile. Poţi să iei câte vrei – şi ciocolată, şi scuze. Comportamentul meu a fost de neexplicat. Tot ce am spus a fost din cutia cu prostie pe care am adus-o cu mine. Şi pentru că nu pot să îmi retrag cuvintele, va trebui să mă ierţi. Nu ai de ales.

Mac puse farfuria pe birou şi îi spuse:

– Ciocolată albă.

– Văd.

În linişte, Parker studie chipul prietenei ei. Chiar dacă nu ar fi cunoscut-o pe Mac aproape de când se ştia, ar fi putut recunoaşte semnele unui plânset recent.

– O să vii, pur şi simplu, aici şi o să îmi spui că îţi pare rău, după ce eu am sperat că o să putem să ne certăm şi că o să te fac să stai în genunchi?

– Da.

Gândindu-se, Parker luă o inimă de ciocolată albă.

– Să înţeleg că ai discutat deja cu Laurel.

– Da. De la ea am şi ciocolata. Am plâns pe toată, dar dacă nu mănânci, ca să ştiu că e totul O.K., o să încep să plâng iar. E ca un simbol. Bărbaţii dau mâna după ce se bat. Noi mâncăm ciocolată.

Îmblânzită de privirea lui Mac, Parker muşcă puţin din inimă.

– Mersi, Parker, spuse Mac şi căzu moale într-un fotoliu. Mă simt ca o proastă.

– Asta mă ajută. Hai să clarificăm puţin lucrurile. Dacă ai vreo problemă cu felul în care administrez Vows, putem discuta, între patru ochi sau cu tot grupul.

– Nu am nici o problemă, Parks. Cum aş putea? Cum ar putea oricare dintre noi? Sigur că ne săturăm uneori de repetiţii, dar ştim toate care sunt motivele pentru care le facem. Aşa cum ştim că discutarea tuturor detaliilor de un milion de ori ne eliberează pe noi, celelalte, astfel încât să putem să ne ocupăm fiecare de treburile noastre specifice. Eu pot să fac ceea ce ştiu – la fel şi Em, şi Laurel –, pentru că tu te gândeşti la tot restul. Inclusiv la tot ceea ce facem noi, ca să putem organiza nunţi perfecte.

– Nu am adus în discuţie subiectul ăsta ca să îmi gâdili orgoliul, spuse Parker şi mai luă o gură de ciocolată. Dar poţi să continui.

„În sfârşit am revenit la normal“, se gândi Mac şi râse în sinea ei.

– E deja stabilit. Eşti meticuloasă, obsesivă şi cu o memorie uneori înfricoşătoare. Şi, e adevărat că ăsta e unul dintre motivele pentru care noi suntem cele mai bune în ceea ce facem. N-am vrut să te rănesc, Parks. Nici una dintre noi nu poate să facă lucrurile la fel de bine ca tine, dar pentru că mi-am deschis cutia cu prostie, te-am lovit unde ştiam că te doare mai tare.

Mac aruncă o privire peste dosare.

– Tu faci rapoartele, nu? Documentarea, analizele de cost şi alte lucruri importante.

– Eram pregătită să te strivesc ca pe un gândac.

Mac încuviinţă din cap şi alese o inimă din ciocolată neagră.

– Mai bine mâncăm ceva dulce.

– Mai bine.

– Şi… cum a mers prezentarea?

– Şi-au adus mamele şi o mătuşă. Şi un bebeluş.

– Un bebeluş?

– Nepoata mătuşii. Era simpatică şi foarte, foarte jucăuşă. Au vizitat conacul Felfoot ieri şi Swan Resort, săptămâna trecută.

– Doar proprietăţi mari. Cum le-a plăcut a noastră?

– Vor o sâmbătă în aprilie anul viitor. O sâmbătă întreagă.

– Ne-au ales? Dintr-un tur şi o prezentare? O rezervare dublă?

– Nu dansa încă, o linişti Parker şi luă o gură din sticla de apă. Mama miresei, cea cu geanta Prada superbă în mână şi cu cecul în interior, vrea să ne vadă pe toate. Consultaţie completă înainte de angajament. Are idei.

– Aaa, am înţeles.

– Nu. Are idei, de tipul celor care vor face acest eveniment grandios. Genul de eveniment care atrage foarte multă atenţie. Tatăl miresei e Wyatt Seaman, de la Seaman Furniture.

– Cei cu reclama „Facem din casă un cămin“?

– Ei. Iar soţia lui ne ia în considerare pentru nuntă. Nu e ceva stabilit, dar o să îi facem cea mai bună prezentare de până acum.

Provocarea îi lumină chipul lui Parker, iar în ochi i se putea citi focul dorinţei.

– După aceea, o să scoată carnetul de cecuri din superba geantă Prada şi ne va da un avans, după care putem sărbători cum se cuvine.

– Atunci o să dansăm.

– Atunci o să dansăm.

– Când e prezentarea?

– Într-o săptămână. O să ai nevoie de pachete noi. Vrem idei noi. S-au uitat puţin la spaţiul Emmei, iar ea le-a făcut o prezentare scurtă. Pentru că te-ai purtat ca o afurisită, am evitat să le duc în studio.

– Foarte inteligent.

– Dar aveam câteva mostre de la tine aici, aşa că am putut să le arăt cum lucrezi. Lunea viitoare va trebui să scoatem în evidenţă fiecare poză de-a ta publicată în reviste. Şi… dar ştii exact ce trebuie să faci.

– Şi voi face.

Parker îi întinse un dosar.

– Poţi să vezi aici cam cu ce ne vom confrunta. Am căutat pe Google. Iar aici ai ideile principale şi ultimele agende pentru următoarele trei evenimente.

– O să mă uit peste ele.

– Aşa să faci, spuse Parker şi îi dădu lui Mac o sticlă de apă. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat.

– Doar „lindiatită“, atât. Dar a trecut, şi acum sunt bine.

– Doar nu voia mai mulţi bani! Abia ce… se opri Parker, văzând expresia de pe chipul lui Mac. Deja?

– I-am spus nu, de nenumărate ori. Apoi Del i-a închis.

– Sunt mândră de fratele meu. Mă bucur că era acolo când a sunat. Totuşi, Del putea să facă mai mult decât să îi închidă. Ceva legal. S-ar putea să fie nevoie să recurgi la asta, Mac.

Mac se uita la focul din şemineu.

– Tu i-ai fi putut face asta mamei tale?

– Nu ştiu, dar probabil că aş putea. Sunt mai rea decât tine.

– Şi eu sunt destul de rea.

– Eu sunt rea, Laurel e dură, Emma e uşor de manipulat. Iar tu eşti undeva între Laurel şi Em. Avem toată gama, spuse Parker, punându-şi mâna pe mâna lui Mac. De aceea formăm o echipă atât de bună. De ce i-ai spus lui Del să nu îmi zică?

– De unde ştii că i-am spus să nu îţi zică?

– Pentru că, altfel, mi-ar fi spus.

Mac rosti dintr-o singură suflare:

– Nu am vrut să vă atrag în vârtejul Linda. După aceea, am plâns şi m-am compătimit, şi m-am trezit Regina Nesuferitelor, târându-vă pe voi în vârtej.

– Data viitoare evită partea din mijloc şi nu uita că noi suntem dispuse să intrăm în el.

– Am înţeles. Acum, înainte să mă întorc la treabă şi la titlul de membru productiv al echipei, am o întrebare. Tu te-ai culca cu Carter Maguire?

– Păi, nu m-a întrebat. M-ar duce la cină înainte?

– Vorbesc serios.

– Şi eu. Doar nu se aşteaptă să sar în pat cu el, fără să îmi plătească mâncarea înainte. Dar dacă vorbim despre tine, spuse ea, gesticulând cu sticla de apă, va trebui să te întreb dacă eşti atrasă de el, sexual, mă refer.

– Nu poţi să te culci cu fiecare tip de care eşti atrasă sexual. Chiar dacă cina e inclusă.

– Aşa e, nu am mai face nimic altceva. E evident că îţi place de el, îţi petreci timpul cu el şi te gândeşti să faci sex cu el.

– Am mai făcut sex înainte.

Parker cedă ispitei şi mâncă cealaltă inimă din ciocolată albă.

– Aşa am auzit.

– Nu ştiu de ce mă gândesc atât de mult la asta când vine vorba de Carter. Ar trebui să fac sex cu el, să termin cu toate prostiile astea şi să îl uit.

– Eşti o romantică prostuţă, Mackensie.

– Uite ce primesc pentru că lucrez în industria nunţilor.

Nu ocolea foarte mult dacă trecea pe la academie, în drum spre următorul client. În ideea că mai avea ceva timp de pierdut înainte de întâlnire. Oricum, nu îl sunase înapoi pe Carter, deloc politicos din partea ei, aşa că nu era un lucru prea rău dacă se oprea puţin să îl vadă.

Probabil că era la ore. Ar intra şi ea puţin, s-ar uita prin geamul de la uşa clasei, şi apoi i-ar lăsa un mesaj la catedră. Se putea gândi la ceva amuzant şi proaspăt, aruncându-i din nou mingea în teren.

Oare pe vremea ei era la fel de linişte pe coridoarele şcolii? Paşii îi răsunau la fel ca atunci, precum nişte ecouri ale unor focuri de armă.

Scările pe care le urca erau aceleaşi de acum doisprezece ani. O viaţă de om. Atât de departe, încât nu mai putea să îşi aducă aminte cum era pe vremea aceea. Avea în minte doar o imagine vagă, ca un desen şters de timp.

Părea că se plimbă alături de propria fantomă, una plină de potenţial şi de posibilităţi.

Una neînfricată.

Unde plecase fetiţa aceea?

Mac porni spre uşa clasei şi se uită prin geamul ei. Starea meditativă dispăru.

Carter avea iar sacoul din tweed, cu cămaşă, cravată şi un pulover pe dedesubt. Slavă Domnului că nu purta ochelari, altfel ar fi murit de dorinţă chiar acolo.

El se lăsă pe spate şi se sprijini de catedră, cu o jumătate de zâmbet pe faţă şi cu atenţia concentrată la o elevă care, dacă expresia de pe faţa ei şi gesturile erau un indicator, vorbea cu pasiune despre ceva.

Îl privi cum încuviinţează din cap, vorbeşte şi apoi îşi transferă atenţia, dar absolut toată atenţia, către un alt elev.

E îndrăgostit, realiză ea. Îndrăgostit de acel moment şi de toate momentele care se petreceau în acea sală. Era complet integrat în atmosfera clasei. Oare ei ştiau? se întrebă ea. Copiii ştiau că îl deţin în totalitate pe acel om?

Ştiau, puteau şti tinerii şi neînfricaţii ce miracol înseamnă să posede pe cineva în totalitate?

Tresări când auzi clopoţelul sunând şi îşi duse mâna la inimă. Scaunele scârţâiră, corpurile se puseră în mişcare. Mac abia reuşi să se ferească, înainte să fie lovită de uşa deschisă cu brutalitate.

– Să citiţi actul trei pentru mâine şi să fiţi pregătiţi să discutăm. E valabil şi pentru tine, Grant.

– Haideţi, domnule Maguire.

Mac evită ambuscada, dar reuşi să vadă că trei elevi se opriseră la catedră. El nu îi goni şi, Dumnezeu să o ajute, îşi mai pusese şi ochelarii, ca să verifice lucrarea primită de la unul dintre copii.

„Mackensie“, îşi spuse ea în timp ce hormonii se fugăreau prin ea, „ai încurcat-o“.

– Ai spus câteva lucruri bune astăzi, Marcie. Hai să vedem dacă poţi să dezvolţi ideile astea mâine, când discutăm actul trei. Sunt…

Mac văzu cum Carter îşi ridică privirea spre ea când apăru în cadrul uşii. Îl văzu cum clipi, şi apoi îşi scoase ochelarii pentru a o vedea mai bine.

– Sunt foarte interesat de perspectiva ta.

– Mulţumesc, doctore Maguire. Ne vedem mâine.

În timp ce clasa se golea, zgomotul pătrunse pe coridoare, iar Carter îşi aşeză ochelarii pe masă.

– Mackensie!

– Eram prin zonă şi mi-am amintit că nu te-am mai sunat, spuse ea, mergând spre catedră.

– E mai bine că ai venit.

– Cu siguranţă, e mai interesant pentru mine. Ai un aer foarte oficial.

El privi în jos, în timp ce ea îi atinse uşor nodul de la cravată.

– Aaa. Întâlnirea de luni dimineaţa cu membrii facultăţii.

– Şi tu? Sper că întâlnirea ta a decurs mai bine.

– Pardon?

– Nimic.

– Mi-a plăcut să te văd în habitatul tău natural.

– Vrei să ieşim la o cafea? A fost ultima oră de pe ziua de astăzi. Am putea…

– Hei, Carter, mă duceam să iau o… spuse un om scund, cu ochelari şi cu o geantă mare pe umăr, după ce intră în sală.

Se opri şi o privi pe Mac, puţin încurcat.

– Scuze, nu am vrut să vă întrerup.

– Ăăă, Mackensie Elliot, el e un coleg de-al meu, Bob Tarkinson.

– Mă bucur de cunoştinţă, spuse Mac, în timp ce ochii lui Bob se măreau în spatele lentilelor. Predai tot engleza?

– Engleză? Nu, nu, eu sunt profesor de matematică.

– Mi-a plăcut matematica. Mai ales geometria. Îmi plac unghiurile.

– Mackensie e fotograf, îi spuse Carter, după care îşi aminti că Bob ştia deja asta, şi din păcate poate chiar mai mult de-atât.

– Corect. Fotografie, unghiuri. Bun. Deci, tu şi Carter…

– Tocmai vorbeam să ieşim la o cafea, îl întrerupse Carter. Ne vedem mâine, Bob.

– Păi, aş putea… Aaa, O.K., bine, spuse Bob, după ce îşi dădu seama ce dorise să spună prietenul lui. Mâine. Mă bucur că te-am cunoscut, Mackensie.

– Pa, Bob, răspunse Mac şi se întoarse spre Carter.

Bob prinse şansa să îi arunce un zâmbet ştrengăresc lui Carter şi, ca aprobare entuziastă, ridică în aer două degete.

– Deci, cafea.

– Mi-ar plăcea, dar eram în drum spre un client. După aceea, trebuie să merg acasă şi să îmi fac temele. Învăţ pentru o lucrare.

– Am înţeles. La ce anume?

– Proiect important, client mare. Trebuie să inventez o prezentare extraordinară. Avem o săptămână la dispoziţie să pregătim ceva. Dar dacă ţi-ai terminat treburile pe ziua de azi, mă poţi conduce până la maşină.

– Desigur.

Mac îl aşteptă să îşi ia haina.

– Aproape că îmi doresc să fi avut nişte cărţi la mine şi să mi le cari tu. Mi-ar trezi nostalgia vremurilor petrecute aici. Deşi nu îmi amintesc să-mi fi cărat vreodată cineva cărţile.

– Nu mi-ai cerut niciodată asta.

– Of, dacă am fi ştiut atunci ce ştim acum. Arătai bine în timpul orei, doctore Maguire. Şi nu mă refer doar la costum. Te prinde meseria asta de profesor.

– Aha. Bine. De fapt, doar conduceam o discuţie. Îi las pe ei să facă treaba. Eram un fel de dirijor.

– Carter, spune „mulţumesc“.

– Mulţumesc.

Ieşiră afară, coborând pe scările de la intrare, şi porniră pe alee, spre parcarea pentru vizitatori.

– Nu e niciodată prea frig ca să te plimbi pe afară când eşti adolescent, observă Mac.

Copiii stăteau pe gazon, pe treptele din piatră şi prin parcare.

– Chiar aici m-am sărutat eu pentru prima oară, arătă ea spre partea laterală a clădirii. John C. Prowder a fost vinovatul, imediat după un raliu plin de adrenalină. A trebuit să mă întâlnesc cu Parker şi cu Emma între a cincea şi a şasea oră, ca să le povestesc toate detaliile, în toaleta fetelor.

– Te-am văzut sărutându-te cu el într-o după-amiază. Eraţi pe scări. Mi-ai făcut inima ţăndări.

– Dacă aş fi ştiut atunci. Va trebui să îmi iau revanşa faţă de tine, spuse ea şi se întoarse spre el, îşi puse mâinile în jurul gâtului său şi îşi lipi buzele de ale lui.

Îl sărută în umbra liceului, cu toate fantomele de pe coridoarele sale şi cu toate visele vechi dispărute.

– Marfă, doctore Maguire, se auzi strigătul cuiva, urmat de câteva chiote de aprobare.

Pe faţa ei se citea amuzamentul şi îi mai dădu un pupic.

– Acum ţi-am stricat reputaţia.

– Sau ai îmbunătăţit-o substanţial.

Când ajunseră la maşină, el spuse:

– Presupun că o să fii ocupată toată săptămâna cu proiectul ăla mare.

– Ocupată, dar… aprobă ea când Carter îi deschise portiera. Dar o să mai am nevoie de nişte pauze.

– Aş putea să îţi gătesc o cină, poate joi. Dacă ai putea să iei o pauză atunci.

– Găteşti?

– Nu sunt foarte sigur. E ca la ruleta rusească.

– Îmi place ruleta rusească, mai ales dacă e vorba despre mâncare. La şapte, la tine?

– E perfect. O să îţi dau adresa mea.

– Te găsesc eu, spuse Mac şi urcă în maşină. Aduc eu desertul, completă ea şi apoi râse până la lacrimi văzând reacţia lui. Nu era o metaforă pentru sex, Carter. Mă refeream la un desert adevărat. O să o rog pe Laurel să pregătească ceva.

– Am înţeles, dar îmi plac metaforele bune.

Mac plecă, dând aprobator din cap. Bile albe pentru profesor. Acum, avea timp până joi să se decidă dacă voia o bucată din tortul cu cremă italienească al lui Laurel sau o să rămână la metaforă.