prolog

Până la opt ani, Mackensie Elliot fusese căsătorită cam de paisprezece ori. Câte o dată cu fiecare dintre cele trei prietene ale ei, când fusese fie mireasă, fie mire, apoi cu fratele celei mai bune prietene (în ciuda protestelor acesteia), cu doi căţei, cu trei pisici şi cu un iepure. Participase la nenumărate nunţi pe post de domnişoară de onoare, de cavaler de onoare şi de oficiant. Deşi despărţirile se realizaseră mereu pe cale amiabilă, nici un mariaj nu rezistase mai mult de o după-amiază. Acest caracter temporar al căsătoriilor nu era o surpriză pentru Mac, deoarece şi părinţii ei avuseseră parte de două căsnicii până atunci.

„Ziua Nunţii“ nu era jocul ei preferat, dar îi plăcea foarte mult să se dea drept preot, pastor sau ofiţer al stării civile. Ori rabin, după petrecerea de Bar Mitzvah a nepotului celei de-a doua soţii a tatălui ei.

În plus, îi plăceau brioşele, prăjiturile fine şi limonada acidulată, servite de fiecare dată în momentul sosirii.

Era jocul preferat al lui Parker, iar „Ziua Nunţii“ se desfăşura mereu pe domeniul Brown, cu grădinile sale întinse, crângurile sale frumoase şi iazul sclipitor. În timpul iernilor friguroase din Connecticut, ceremoniile puteau fi organizate în faţa unuia dintre şemineele călduroase aflate în casa cea mare.

Nunţile erau simple, dar puse la punct cu meticulozitate. Nunţi regale, răpiri spectaculoase, tematică din domeniul circului şi vase ale piraţilor. Toate ideile erau cântărite îndelung şi supuse la vot, şi nici o temă sau costum nu era prea extravagant.

Totuşi, după cele paisprezece căsătorii, Mac se cam săturase de „Ziua Nunţii“.

Până când a avut o revelaţie.

Cu ocazia celei de-a opta aniversări, tatăl cel fermecător, şi de cele mai multe ori absent, al lui Mackensie îi trimise un aparat de fotografiat Nikon. Ea nu îşi exprimase niciodată interesul pentru fotografie şi, la început, îl lăsase deoparte, alături de celelalte cadouri ciudate, primite de la el după divorţ. Însă mama lui Mac îl pârâse mamei sale, iar bunica îl bombănise şi se plânsese de „tâmpitul şi nefolositorul Geoffrey Elliot“ şi de aparatul de fotografiat pentru adulţi, un cadou nepotrivit pentru o fetiţă. Mai bine să-i fi trimis o păpuşă Barbie.

Deoarece, din principiu, îi plăcea să o contrazică pe bunica ei, interesul lui Mac pentru aparatul de fotografiat crescu dintr-odată. Pentru a-şi enerva bunica – oricum îşi petrecea vara în casa lor, în loc să meargă la căminul pentru pensionari din Scottsdale, unde Mac susţinea cu tărie că îi era locul –, Mac începu să poarte cu ea peste tot aparatul marca Nikon. Se juca şi experimenta. Făcea poze cu camera ei, cu propriile picioare, cu prietenii ei. Fotografiile erau ori înceţoşate şi întunecate, ori neclare şi spălăcite. Din cauza acestor insuccese şi a divorţului iminent dintre mama sa şi tatăl ei vitreg, interesul pentru Nikon începu din nou să scadă. Nici la câţiva ani după aceea nu reuşi să îşi dea seama ce anume o determinase să-şi ia aparatul cu ea la Parker, la un joc de „Ziua Nunţii“ organizat într-o duminică frumoasă de vară.

Fiecare detaliu al nunţii tradiţionale din grădină fusese atent planificat. Mireasa Emmaline şi mirele Laurel aveau să îşi rostească jurămintele sub un decor din trandafiri. Emma urma să poarte voalul şi trena din dantelă, făcute de mama lui Parker dintr-o faţă de masă veche, în timp ce Harold, golden retrieverul bătrân şi blând al lui Parker, urma să o conducă la altar, pe aleea din grădină. Oaspeţi de onoare erau păpuşile Barbie şi Ken, alături de alte personaje din desene animate şi de tot felul de animale din pluş.

– Este o ceremonie privată, spuse Parker, în timp ce îi aranja voalul Emmei. Va urma o mică recepţie pe terasă. Unde o fi cavalerul de onoare?

Laurel, cu genunchiul proaspăt julit, scoase capul dintre tufele de hortensii.

– A fugit şi s-a urcat în copac după o veveriţă. Nu reuşesc să îl conving să coboare.

Parker îşi dădu ochii peste cap.

– Lasă că îl aduc eu. Nu trebuie să vezi mireasa înainte de nuntă. Poartă ghinion. Mac, fixează-i voalul Emmei şi adu-i buchetul. Eu şi Laurel îl vom da jos din copac pe Mr. Fish.

– Mai degrabă aş merge să înot, spuse Mac, privind fără interes voalul Emmei.

– Putem merge după ce mă căsătoresc, răspunse mireasa.

– Probabil. Nu te-ai săturat să te tot căsătoreşti?

– Ah, nu mă deranjează. Iar afară miroase atât de bine. Totul este atât de frumos.

Mac îi dădu Emmei buchetul de păpădii şi violete, singurele flori pe care aveau voie să le culeagă, şi îi spuse:

– Eşti frumoasă.

Era adevărat. Părul închis la culoare şi lucios al Emmei cădea în valuri pe sub dantela albă. Ochii ei căprui-închis străluceau, în timp ce mirosea buruienile. „Are pielea bronzată, aurie“, se gândi Mac, uitându-se cu dispreţ la pielea ei albă ca laptele.

Blestemul părului roşcat, cum obişnuia mama ei să-i numească podoaba capilară de culoarea morcovului, era moştenire de la tatăl său. Pentru vârsta pe care o avea, Mac era înaltă şi slabă ca un băţ, cu dinţii deja captivi într-un aparat dentar. Se gândea că, în comparaţie cu ea, Emmaline arăta ca o prinţesă a ţiganilor.

Parker şi Laurel se întoarseră chicotind, cu cavalerul de onoare zbătându-se în braţele lui Parker.

– Toată lumea să-şi ocupe locurile.

Parker dădu drumul pisicii în braţele lui Laurel.

– Mac, trebuie să te îmbraci! Emma…

– Nu vreau să fiu domnişoară de onoare.

Mac se uită la rochia împopoţonată, de Cenuşăreasă, întinsă pe o bancă din grădină.

– Chestia aia îmi provoacă mâncărimi şi, în plus, e prea cald. De ce nu poate să fie Mr. Fish domnişoară de onoare, iar eu să fiu cavalerul?

– Pentru că planurile sunt deja făcute. Toată lumea are emoţii înainte de nuntă.

Parker îşi dădu pe spate codiţele lungi şi castanii, apoi îşi luă rochia şi căută urme de lacrimi sau pete. Satisfăcută, o împinse spre Mac.

– Totul este în regulă. Va fi o ceremonie frumoasă, cu iubire adevărată şi fericire până la adânci bătrâneţi.

– Mama zice că fericirea până la adânci bătrâneţi este o mare prostie.

După spusele lui Mac, urmă un moment de linişte. Cuvântul divorţ, nerostit, părea că atârnă în aer.

– Nu cred că trebuie să fie neapărat aşa.

Cu o privire binevoitoare, Parker se întinse către Mac şi îi mângâie braţul gol.

– Nu vreau să port rochia. Nu vreau să fiu domnişoară de onoare. Nu…

– Bine. E în regulă. Putem să ne prefacem că avem o domnişoară de onoare. Tu ai putea să faci poze.

Mac îşi privi aparatul de fotografiat. Uitase că şi-l atârnase de gât.

– Nu-mi ies niciodată bine.

– Poate că acum vor ieşi. Va fi amuzant. Poţi să fii fotograful oficial al nunţii.

– Fă una cu mine şi cu Mr. Fish, insistă Laurel, venind în faţa aparatului. Fă una, Mac!

Fără prea mult entuziasm, Mac ridică aparatul şi apăsă pe buton.

– Ar fi trebuit să ne gândim la asta dinainte! Poţi să faci portrete cu mireasa şi mirele şi multe alte poze în timpul ceremoniei.

Preocupată de noua ei idee, Parker agăţă rochia Cenuşăresei în tufişul de hortensii.

– Va fi bine, va fi distractiv. Trebuie să mergi spre altar cu mireasa şi cu Harold. Încearcă să prinzi câteva poze bune. Eu aştept, şi apoi voi porni muzica. Haideţi!

„Vor fi brioşe şi limonadă“, se încurajă Mac. „Iar mai târziu vom merge la înot şi ne vom distra.“ Nu conta dacă pozele erau o prostie, nu conta că bunica ei avea dreptate, iar ea era prea mică pentru aparatul de fotografiat.

Nu conta că mama ei divorţa din nou sau că tatăl ei vitreg, un om bun, se mutase deja din casă. Nu conta că fericirea până la adânci bătrâneţi era o prostie, pentru că totul era oricum doar un joc de roluri.

Încercă să facă poze cu Emma şi cu binevoitorul Harold, imaginându-şi cât de neclare vor ieşi iarăşi pozele cu degetele ei imprimate pe ele ca întotdeauna.

Când începu muzica, se simţi prost că nu îşi pusese acea rochie enervantă de domnişoară de onoare, doar pentru că lăsase gândurile despre mama şi bunica ei să îi strice dispoziţia. Se aşeză aşadar într-o parte şi îşi dădu toată silinţa să facă o fotografie bună cu Harold în timp ce o ducea pe Emma spre altar, pe aleea din grădină. Totul arăta diferit prin lentila aparatului, se gândi ea – felul în care putea să focalizeze pe chipul Emmei, felul în care voalul cădea peste părul ei. Şi modul în care soarele trecea prin dantelă era frumos.

Mai făcu nişte fotografii, în timp ce Parker spunea: „Ne-am adunat aici“, precum pastorul Whistledown, Emma şi Laurel se ţineau de mâini, iar Harold se încolăcise la picioarele lor, dormind şi sforăind.

Observă ce strălucitor părea părul lui Laurel în lumina soarelui care cădea peste vârfurile ieşite pe sub pălăria de mire, şi felul în care mustăţile lui Mr. Fish tremurau, în timp ce căsca.

Ceea ce se petrecu în clipele care urmară reverberă atât în interiorul lui Mac, cât şi în exterior. Cele trei prietene ale sale se adunaseră sub florile albe de trandafiri, formând un triunghi de fete drăguţe. Instinctul o făcu pe Mac să îşi schimbe poziţia, nu mult, înclinând uşor aparatul. Nu ştia ce va ieşi la final, ci doar că ceea ce vedea prin lentilă arăta bine.

Brusc, fluturele albastru zbură prin cadrul aparatului şi se aşeză pe o buruiană galbenă din buchetul Emmei. Uimirea şi plăcerea se citiră pentru un moment pe cele trei feţe care alcătuiau triunghiul de sub trandafirii albi.

Mac apăsă pe buton.

Ştia, ştia că fotografia nu va fi înceţoşată şi întunecată, sau neclară şi spălăcită. Degetul ei nu bloca lentila. Ştia exact cum va arăta poza şi ştia că bunica ei se înşelase în tot acest timp.

Poate că fericirea până la adânci bătrâneţi era o prostie, dar acum ştia că voia să facă mai multe fotografii care să surprindă momente cu adevărat fericite. Pentru că acestea vor dura până la adânci bătrâneţi.