IX

De multe ori, cînd Charles era plecat, se ducea să ia din dulap, dintre rufele împăturite, unde-o lăsase, tabachera îmbrăcată în mătase verde.

O privea, o deschidea şi chiar îi mirosea aroma căptuşelii, amestec de verbină şi tutun. A cui o fi?… A vicontelui. Era poate un cadou de la amantă. O brodase pe vreun gherghef de palisandru, obiect mic şi drăguţ ţinut ascuns de orişice privire, care-i umpluse multe ceasuri, şi asupra căruia se aplecaseră buclele moi ale lucrătoarei furate de gînduri. O răsuflare îndrăgostită trecuse printre ochiurile etaminei; fiecare împunsătură de ac fixase o nădejde sau o amintire, şi toate firele acestea de mătase întreţesute nu erau decît continuitatea aceleiaşi pasiuni fără glas. Apoi, într-o dimineaţă, vicontele o dusese cu el. Despre ce se va fi vorbit oare, cînd tabachera se odihnea pe şemineuri cu pilaştri laţi, între vaze cu flori şi pendule Pompadour? Ea era la Tostes. Iar el era acum la Paris; acolo! Cum era acest Paris? Ce nume nemărginit! Îl repeta în şoaptă, fiindcă-i făcea plăcere; îi răsuna în urechi ca un clopot de catedrală; i se învăpăia în faţa ochilor pînă şi de pe eticheta borcănaşelor cu pomadă.

Noaptea, cînd negustorii de peşte treceau cu căruţele pe sub ferestrele ei cîntînd La Marjolaine, se trezea; şi, ascultînd huruitul roţilor şinuite, care, la ieşirea din sat, se ostoia cum dădeau de pămînt, îşi spunea:

— Mîine au să fie acolo!

Şi-i urmărea cu gîndul, urcînd şi coborînd dealurile, străbătînd satele, trecînd pe drumul mare la lumina stelelor. După o distanţă oarecare, exista întotdeauna un loc nedesluşit, unde visul i se stingea.

Îşi procură un plan al Parisului şi, cu vîrful degetului pe hartă, făcea cumpărături prin capitală. Cobora bulevardele, oprindu-se la fiecare colţ, între liniile străzilor, în faţa pătratelor albe care închipuie casele. Cînd îi oboseau ochii, în cele din urmă, îşi închidea pleoapele şi vedea în tenebre răsucindu-se în vînt flacăra becurilor de gaz şi scările caleştilor, care se aliniau cu mare zarvă în faţa peristilului teatrelor.

Se abonă la Corbeille, jurnalul femeilor, şi la Sylphe des salons. Înfuleca pe nemestecate, fără să sară o iotă, toate cronicile premierelor, curselor şi seratelor, se interesa de debutul unei cîntăreţe, de deschiderea unui magazin. Ştia care sînt módele noi, adresele croitorilor buni, zilele cînd se ieşea în Bois de Boulogne sau se mergea la Operă. Studie, din cărţile lui Eugène Sue, descrieri de mobilier; îi citi pe Balzac şi pe George Sand, căutînd la ei satisfacţii imaginare pentru poftele personale. Venea cu cartea chiar la masă şi întorcea paginile, în timp ce Charles mînca vorbindu-i. Amintirea vicontelui revenea mereu în lecturile ei. Făcea apropieri între el şi personajele inventate. Însă cercul al cărui centru era el se lărgi încetul cu încetul, iar aureola pe care o avea, îndepărtîndu-se de chipul lui, se revărsă mai departe, ca să lumineze alte visuri.

Parisul, mai vast decît oceanul, scînteia deci în ochii Emmei într-o lumină împurpurată. Viaţa multiplă care forfotea în această larmă era totuşi despărţită în compartimente, clasificată în tablouri deosebite. Pentru Emma nu existau decît două-trei, care i le ascundeau pe toate celelalte şi care, ele singure, reprezentau omenirea întreagă. Lumea ambasadorilor călca pe parchete lucioase, în saloane cu pereţii acoperiţi de oglinzi, în jurul unor mese ovale, acoperite cu un covor de catifea cu ciucuri de aur. Mai erau acolo rochii cu trenă, taine mari, nelinişti mascate sub surîsuri. Venea apoi societatea duceselor: toată lumea era palidă; se trezeau la ora patru; femeile – nişte îngeri – purtau dantelă englezească la poalele juponului, iar bărbaţii – care erau nişte capacităţi, în ciuda aparenţelor uşuratice – se întreceau pînă crăpau caii sub ei, se duceau la Baden să-şi petreacă sezonul de vară, iar pe la vreo patruzeci de ani se căsătoreau în cele din urmă cu moştenitoarele unor mari averi. În separeurile restaurantelor, unde se supează după miezul nopţii, rîdea în lumina lumînărilor o mulţime pestriţă de literaţi şi de actriţe. Ăştia erau risipitori ca nişte regi, plini de ambiţii ideale şi de deliruri fantastice. Existenţa lor era mai presus de celelalte, între cer şi pămînt, în miezul furtunilor, ceva sublim. Cît despre restul lumii, se pierduse, fără vreun loc precis, ca şi cum n-ar fi existat. De altfel, cu cît lucrurile îi erau mai apropiate, cu atît gîndul i se îndepărta de ele. Tot ce o înconjura nemijlocit – satul plicticos, mic-burghezii imbecili, mediocritatea existenţei – i se părea a fi o excepţie în lume, o întîmplare anume în care fusese prinsă, pe cînd mai încolo se întindea, cît vezi cu ochii, nemărginita ţară a fericirii şi a pasiunilor. În dorinţa ei, confunda senzualităţile luxului cu bucuriile inimii, cu eleganţa obiceiurilor şi gingăşiile simţirii. Oare iubirii nu-i trebuiau, ca şi plantelor indiene, pămînturi special pregătite, o temperatură anume? Suspinele sub clar de lună, îndelungile îmbrăţişări, lacrimile ce se preling pe mîinile lăsate în voia celuilalt, toate fierbinţelile trupului ori lîncezirile tandreţii nu se puteau despărţi deci de balconul marilor castele pline de desfătări, de un budoar cu storuri de mătase şi covor gros de tot, cu ghivece pline de flori, cu un pat urcat pe o estradă, şi nici de scînteierea pietrelor preţioase sau de eghileţii livrelelor.

Băiatul de la staţia de poştă, care venea în fiecare dimineaţă să îngrijească iapa, străbătea coridorul cu saboţii lui mari; bluza-i era găurită, picioarele goale în cipici. Acesta era groom-ul în pantaloni scurţi cu care trebuia ea să se mulţumească! După ce-şi isprăvea treaba, nu mai dădea pe acolo în restul zilei; fiindcă Charles, cînd se întorcea, îşi ducea singur calul în grajd, îi scotea şaua şi-i punea căpăstrul, în timp ce servitoarea aducea un braţ de paie şi-l arunca, aşa cum putea, în iesle.

În locul Nastasiei (care plecă în cele din urmă din Tostes, vărsînd şiroaie de lacrimi), Emma luă în serviciu o fetiţă de paisprezece ani, orfană şi cu o înfăţişare blîndă. Nu-i dădu voie să poarte bonete de bumbac, o învăţă că trebuia să ţi se adreseze la persoana a treia, să aducă paharul cu apă pe o farfurioară, să bată la uşă înainte de a intra, să calce, să scrobească, s-o îmbrace, într-un cuvînt, vru să facă din ea camerista ei. Noua fată în casă se supunea fără crîcnire, ca nu cumva s-o dea afară; şi cum de obicei doamna lăsa cheia în uşa bufetului, Félicité lua în fiecare seară o mică provizie de zahăr, pe care o mînca singură, în pat, după ce-şi făcuse rugăciunea.

După-amiaza, cîteodată, se ducea vizavi să stea de vorbă cu surugiii. Doamna rămînea sus, în camera ei.

Purta un capot foarte deschis, care lăsa să se vadă între reverele late ale corsajului o şemizetă plisată, cu trei nasturi de aur. Mijlocul îi era încins cu un şnur gros, cu ciucuri mari, iar papucii mititei de culoare grena aveau o floare de panglici late, care se înfoia peste gleznă. Îşi cumpărase sugativă, o trusă de scrisori, un toc şi plicuri, cu toate că n-avea cui să-i scrie; ştergea praful de pe etajeră, se privea în oglindă, lua o carte, apoi, visînd printre rînduri, o lăsa să-i cadă pe genunchi. Avea poftă să plece în călătorii sau să se întoarcă să trăiască la mănăstire. Dorea în acelaşi timp şi să moară, şi să locuiască la Paris.

Charles, fie ploaie sau ninsoare, călărea pe şleauri. Mînca omletă pe masa cîte unei ferme, îşi vîra mîna prin aşternuturi jilave, primea în obraz ţîşnitura călduţă a sîngelui luat din vînă, asculta horcăituri, cerceta lighene, sufleca multă lenjerie murdară; dar în fiecare seară găsea acasă un foc aprins, o masă pusă, ustensile comode şi o femeie în toaletă fină, fermecătoare şi mirosind a proaspăt, că nici nu ştiai de unde vine acea mireasmă, dacă nu chiar pielea ei parfuma şi cămaşa.

Îl încînta printr-o mulţime de drăgălăşenii: cînd cu un soi nou de rondele de hîrtie pe care să se scurgă ceara lumînărilor, cînd cu un volan schimbat la rochie sau dînd un nume extraordinar unui fel de mîncare foarte simplu, pe care fata în casă nu-l nimerise, dar pe care Charles îl înghiţea, pînă la ultima îmbucătură, cu plăcere. Văzu la Rouen nişte doamne care purtau la ceas un ciorchine de brelocuri; îşi cumpără brelocuri. Vru să aibă pe şemineu două vaze mari de sticlă albastră, şi puţin timp după aceea, o trusă de cusut din fildeş, cu un degetar din argint aurit. Cu cît Charles înţelegea mai puţin aceste eleganţe, cu atît îl subjugau mai tare. Adăugau ceva la plăcerea simţurilor lui şi la dulceaţa căminului. Erau ca o pulbere de aur presărată pretutindeni pe cărăruia vieţii lui.

Era sănătos, arăta bine; reputaţia lui era acum pe deplin consolidată. Ţăranilor le era drag fiindcă nu era fudul. Îi mîngîia pe copii, nu intra niciodată în cîrciumă şi, pe de altă parte, inspira încredere prin ţinuta morală. Avea succes îndeosebi cu guturaiurile şi bolile de piept. Într-adevăr, temîndu-se foarte mult să nu-şi omoare clientela, Charles nu prea recomanda decît poţiuni calmante, din cînd în cînd un vomitiv, o baie de picioare sau lipitori. Şi nu că l-ar fi speriat chirurgia; mi ţi-i sîngera straşnic, ca pe cai, iar la scos măsele avea mînă de fier.

În sfîrşit, ca să fie la curent cu noutăţile, se abonă la Ruche médicale, un ziar nou, pentru care primise un prospect. Citea puţin din el, după cină, dar căldura din odaie, la care se adăuga digestia, îl adormeau după cinci minute; şi rămînea acolo, cu bărbia pe amîndouă mîinile, cu părul revărsat ca o coamă pînă la piciorul lămpii. Emma se uita la el, ridicînd din umeri. De ce măcar n-avea şi ea ca soţ unul dintre bărbaţii aceia a căror văpaie taciturnă îi face să lucreze noaptea-n terfeloage şi care la şaizeci de ani, cînd vine vîrsta reumatismelor, poartă în cele din urmă o broşă de aur cu mai multe decoraţii pe fracul negru, prost croit! Ar fi vrut ca numele acesta de Bovary, pe care-l purta, să fie ilustru, să-l vadă lăfăindu-se în librării, repetat în ziare, cunoscut de toată Franţa. Însă Charles n-avea deloc ambiţie! Un medic din Yvetot, împreună cu care se aflase nu demult la o consultaţie, îl cam umilise, chiar lîngă patul bolnavului, în faţa rudelor adunate. Seara, cînd Charles îi povesti păţania, Emma se făcu foc şi pară împotriva confratelui. Charles fu înduioşat. O sărută pe frunte cu lacrimi în ochi. Dar ea era exasperată de ruşine; îi venea să-l bată, se duse pe coridor să deschidă fereastra şi trase în piept aerul rece ca să se liniştească.

— Ce mototol! Ce mototol! murmura ea, muşcîndu-şi buzele.

De altfel, o enerva şi mai tare acum. Cu vîrsta, căpăta obiceiuri stupide; la desert, tăia dopul de la sticlele goale; după ce mînca, îşi curăţa dinţii cu limba; la supă, scotea un cloncănit la fiecare înghiţitură şi, cum începuse să se îngraşe, ochii lui, şi aşa mititei, păreau a urca spre tîmple din pricina buhăielii pomeţilor.

Cîteodată, Emma îi îndesa la loc sub jiletcă marginea roşie a tricourilor, îi îndrepta cravata sau îi azvîrlea mănuşile decolorate pe care se pregătea să şi le pună; şi asta nu pentru dînsul, cum îşi închipuia el; o făcea pentru ea, printr-o extindere a egoismului, simţindu-se călcată pe nervi. Uneori, îi mai vorbea şi despre lucruri pe care le citise, de pildă un pasaj dintr-un roman, despre o piesă nouă ori o anecdotă din lumea mare povestită într-un foileton; căci, oricum, Charles era totuşi un om, o ureche mereu dispusă să asculte, o aprobare dinainte pregătită. Doar şi ogarcei îi făcea confidenţe! Le-ar fi făcut de fapt şi butucilor din cămin, şi pendulului din cutia ornicului.

În adîncul sufletului, cu toate astea, Emma aştepta un eveniment. Ca marinarii în ceasul de restrişte, îşi plimba privirile disperate peste singurătatea vieţii, căutînd în depărtare vreo pînză albă în negurile orizontului. Nu ştia prin ce întîmplare, ce vînt îl va împinge pînă la ea, spre ce ţărm o va purta, dacă va fi şalupă sau corabie cu trei punţi, încărcată cu nelinişti sau plină de fericire pînă la saborduri. Dar, în fiecare dimineaţă, cînd se trezea, spera că va veni chiar în ziua aceea şi pîndea toate zgomotele, sărea din pat, se mira că nu venea; apoi, la amurg, din ce în ce mai tristă, îşi dorea să fie deja mîine.

Se întoarse primăvara. Avu nişte sufocări în primele zile de căldură, cînd înfloriră perii.

Chiar de la începutul lui iulie, numără pe degete cîte săptămîni rămîneau pînă în octombrie, crezînd că poate marchizul d’Andervilliers va da iar un bal la Vaubyessard. Însă toată luna septembrie se scurse fără nici o scrisoare şi fără vizite.

După supărarea acestei dezamăgiri, inima-i rămase din nou pustie, şi atunci reîncepu colanul mereu aceloraşi zile.

De acum încolo aveau să urmeze tot aşa, în şir, mereu aidoma, nenumărate, fără să aducă nimic! Celelalte existenţe, oricît de serbede ar fi fost, aveau cel puţin şansa unui eveniment. O aventură aducea cîteodată peripeţii fără sfîrşit, şi decorul se schimba. Dar ei nu i se întîmpla nimic, era voinţa lui Dumnezeu! Viitorul era un coridor întunecos, iar uşa din capăt era bine zăvorîtă.

Se lăsă de muzică. De ce să cînte? Cine s-o asculte? De vreme ce nu va putea niciodată ca, într-o rochie de catifea cu mîneci scurte, lovind cu degete uşoare clapele de fildeş ale unui pian Érard, într-un concert, să simtă ca pe o adiere plutind în jurul ei un murmur de extaz, nu merita plictisul să studieze. Uită în dulap mapele de desen şi tapiseria. Ce folos? Ce folos? Cusutul o enerva.

— Am citit tot, îşi spunea.

Îşi petrecea timpul înroşind cleştele în foc sau uitîndu-se cum plouă.

Ce tristă era, în zilele de duminică, la ceasul cînd sună de vecernie! Asculta, cu o atenţie nătîngă, una cîte una, bătăile dogite ale clopotului. Cîte o pisică, păşind încet pe acoperişuri, îşi încovoia spinarea către razele palide ale soarelui. Vîntul, pe şosea, ridica pale de praf. Departe, cîteodată, urla un cîine; iar clopotul, în răstimpuri egale, îşi continua dangătul monoton care se risipea pe cîmpie.

Apoi lumea ieşea de la biserică. Femeile în saboţi lustruiţi, ţăranii cu bluze noi, ţîncii cu capul gol, ţopăind înaintea lor, toţi se întorceau acasă. Cinci-şase oameni, mereu aceiaşi, rămîneau pînă noaptea să joace dopul în faţa porţii celei mari de la han.

Iarna fu geroasă. În fiecare dimineaţă geamurile erau înflorite de gheaţă, şi lumina alburie ce străbătea prin ele ca printr-o sticlă mată rămînea uneori neschimbată toată ziua. Trebuia aprinsă lampa de pe la patru după-masă.

În zilele cînd era frumos, cobora în grădină. Roua lăsase pe verze dantele de argint, cu aţe lungi strălucitoare care se întindeau de la una la alta. Nu se auzeau păsărelele, totul părea că doarme, spalierul învelit în paie şi viţa ca un mare şarpe bolnav sub scufia zidului, pe care, dacă te-apropiai, vedeai tîrîndu-se cîrcîiaci cu picioare nenumărate. În brădet, lîngă gardul-viu, preotul cu tricorn care-şi citea cartea de rugăciuni îşi pierduse piciorul drept, ba chiar, ghipsul cojindu-se de ger, căpătase nişte pecingini albe pe obraz.

Pe urmă, Emma se urca din nou în odaie, închidea uşa, netezea jăraticul şi, moleşită de căldura vetrei, simţea căzînd asupră-i o plictiseală şi mai grea. Ar fi coborît bucuroasă să stea de vorbă cu fata în casă, dar o anume pudoare o reţinea.

În fiecare zi, la aceeaşi oră, învăţătorul, cu o scufie de mătase neagră pe cap, dădea în lături obloanele casei şi trecea jitarul, cu sabia încinsă peste bluză. Seara şi dimineaţa, caii de poştă, trei cîte trei, traversau strada ca să se adape la baltă. Din vreme-n vreme, clinchetea clopoţelul de la uşa vreunei cîrciumi; şi cînd bătea vîntul, se auzeau scîrţîind pe cele două vergele lighenaşele de aramă ale frizerului, care slujeau drept firmă la prăvălie. Aceasta mai avea ca podoabă o veche gravură de modă, lipită de geam, şi un bust de femeie din ceară, cu părul galben. Frizerul se plîngea şi el că vocaţia i s-a împotmolit aici, că şi-a nenorocit viitorul şi, visînd la o prăvălioară într-un oraş mare, ca Rouen de pildă, către port, lîngă teatru, se plimba toată ziua în sus şi-n jos, între primărie şi biserică, mohorît, aşteptîndu-şi clientela. Cînd dna Bovary îşi ridica privirile, îl vedea mereu acolo, ca o santinelă în post, cu fesul grecesc pe o ureche, în vesta de lastic.

Cîteodată, după-amiaza, apărea la geamul sălii un cap de bărbat, un cap ars de soare, cu favoriţi negri, care surîdea alene, cu un zîmbet larg şi blînd, arătîndu-şi dinţii albi. Îndată începea un vals şi, deasupra flaşnetei, într-un salonaş, cîţiva dansatori înalţi cît degetul, femei cu turban roz, tirolezi în jachete, maimuţe în fracuri, domni în pantaloni scurţi se învîrteau, se învîrteau printre fotolii, canapele şi console, repetîndu-se în bucăţile de oglindă lipite la colţuri cu o fîşie de hîrtie aurită. Bărbatul învîrtea de manivelă, privind în dreapta, în stînga şi spre ferestre. La răstimpuri, trimiţînd un lung jet de salivă neagră asupra bornei de încălecat, îşi sălta cu genunchiul instrumentul, a cărui curea îl tăia pe umeri; iar muzica, ba duioasă şi tărăgănată, ba veselă şi grăbită, ieşea din cutie zdrăngănind printr-o perdea de tafta trandafirie, de sub o gheară de aramă cu arabescuri. Erau melodii de altundeva, interpretate de orchestrele teatrelor, cîntate prin saloane sau pe care se dansa seara sub lustrele aprinse, ecouri din lumea largă care ajungeau pînă la Emma. În capul ei se desfăşurau sarabande interminabile şi, ca o baiaderă pe florile unui covor, gîndul îi sălta odată cu notele, se legăna trecînd din vis în vis, din tristeţe în tristeţe. După ce omul îşi primea pomana în şapcă, învelea flaşneta cu o pătură veche de lînă albastră, o punea în spinare şi se îndepărta cu pas greoi. Emma îl privea plecînd.

Dar mai ales la ora mesei nu mai putea să rabde, în sala aceea mică de la parter, cu soba care scotea fum, uşa care scîrţîia, pereţii igrasioşi, lespezile jilave; i se părea că i se serveşte în farfurie toată amărăciunea existenţei şi, prin aburii rasolului, i se înălţau parcă din fundul sufletului ca nişte învolburări de greaţă. Charles era încet la mîncare; ea ronţăia cîteva alune sau, rezemată în cot, omora timpul trăgînd linii pe muşama cu vîrful cuţitului.

Acum lăsa totul în gospodărie la voia întîmplării, iar cînd dna Bovary-mama veni să petreacă la Tostes o parte din postul Paştelui, se miră foarte mult de această schimbare. Într-adevăr, Emma, atît de îngrijită altădată şi de mofturoasă, rămînea acum zile întregi fără să se îmbrace, purta ciorapi gri de bumbac, folosea lumînări de seu. Spunea întruna că trebuia să facă economii, fiindcă nu erau bogaţi, adăugînd că era foarte mulţumită, foarte fericită, că-i plăcea mult la Tostes şi alte fraze noi, care-i închideau gura soacrei. De altminteri, Emma nu părea mai dispusă ca altădată să-i urmeze sfaturile; ba chiar odată, cînd dnei Bovary i se năzări să pretindă că stăpînii ar trebui să supravegheze dacă servitorii îşi îndeplinesc îndatoririle creştine, îi răspunse cu o privire atît de mînioasă şi cu un zîmbet atît de rece, încît coana mare nu-şi mai vîrî nasul.

Emma devenea dificilă, capricioasă. Îşi comanda feluri de mîncare numai pentru ea, nu se atingea de ele, azi nu bea decît lapte fără nimic, iar a doua zi ceşti de ceai cu duzina. Adesea se încăpăţîna să nu iasă din casă, apoi simţea că se înăbuşă, deschidea ferestrele, îşi punea o rochie uşoară. Dacă-i trăgea o săpuneală zdravănă servitoarei, îi făcea după aceea cadouri sau o trimitea să se plimbe pe la vecine, după cum uneori arunca săracilor toate monedele de argint din pungă, cu toate că nu era prea miloasă de felul ei, nici nu se lăsa uşor înduioşată de emoţiile altuia, asemenea celor mai mulţi oameni născuţi din ţărani, al căror suflet rămîne mereu cumva bătătorit, ca palmele părinţilor.

Spre sfîrşitul lui februarie, moş Rouault, în amintirea vindecării, îi aduse chiar el ginerelui o curcă grozavă şi rămase trei zile la Tostes. Charles fiind dus la bolnavii lui, Emma îi ţinu tovărăşie. Bătrînul fumă în odaie, scuipă pe fiarele căminului, vorbi despre agricultură, viţei, vaci, orătănii şi despre consiliul municipal; aşa încît, atunci cînd plecă, Emma închise uşa după el cu un sentiment de satisfacţie, care-o surprinse şi pe ea. De altfel, nu-şi mai ascundea dispreţul pentru toţi şi toate; iar uneori se apuca să exprime păreri ciudate, condamnînd ceea ce aproba lumea şi aprobînd lucruri perverse sau imorale, ceea ce-l făcea pe soţ să holbeze ochii.

Nefericirea asta va dura în veci? Oare n-o să mai scape niciodată de ea? Totuşi, nu era cu nimic mai prejos de toate celelalte, care duceau o viaţă fericită! Văzuse la Vaubyessard unele care erau ducese, cu talia mai groasă şi cu apucături mai de rînd decît avea ea, şi blestemă nedreptatea lui Dumnezeu; se rezema plîngînd cu capul de pereţi; invidia existenţele tumultuoase, nopţile mascate, plăcerile neruşinate, cu toate extazele pe care le ofereau probabil, iar ei îi rămîneau necunoscute.

Era tot mai palidă şi avea palpitaţii. Charles îi administră valeriană şi băi cu camfor. Însă tot ce încerca părea că-i creşte iritarea.

În unele zile, pălăvrăgea febril şi fără încetare; după aceste exaltări urmau stări de toropeală cînd rămînea fără să scoată o vorbă, fără să se mişte. Atunci îşi revenea numai dacă-şi turna un flacon de apă de colonie pe braţe.

Cum se plîngea fără încetare de Tostes, Charles îşi imagină că pricina bolii era desigur legată de vreo influenţă locală şi, fixîndu-se pe ideea asta, se gîndi serios să se mute în altă parte.

De atunci, Emma începu să bea oţet ca să slăbească, se alese cu o tuse uscată şi-şi pierdu complet pofta de mîncare.

Lui Charles îi venea greu să plece din Tostes după patru ani de şedere şi tocmai în momentul în care începea să se împămîntenească. Dar dacă trebuia! O duse la Rouen, s-o vadă fostul lui profesor. Era o boală nervoasă: trebuia să schimbe aerul.

După ce căută în dreapta şi-n stînga, Charles află că în arondismentul Neufchâtel era un tîrg mai mare, numit Yonville-l’Abbaye, al cărui medic, un refugiat polonez, tocmai plecase cu o săptămînă înainte. Atunci îi scrise farmacistului de acolo ca să afle cîţi locuitori erau, la ce depărtare se găsea cel mai apropiat confrate, cît cîştiga pe an predecesorul său etc.; iar răspunsurile fiind mulţumitoare, se hotărî să se mute către primăvară, dacă sănătatea Emmei nu se îmbunătăţea.

Într-o zi, pe cînd Emma făcea, în vederea plecării, ordine într-un sertar, se înţepă la deget în ceva. Era o sîrmuliţă de la buchetul ei de mireasă. Bobocii de portocal se îngălbeniseră de praf, iar panglicile de satin tivite cu fir de argint se destrămau pe margini. Îl aruncă în foc. Se aprinse mai repede ca paiele uscate. Apoi se făcu un fel de tufiş roşu deasupra cenuşii, mistuindu-se încet. Îl privi arzînd. Bobiţele de carton pocneau, sîrmele de alamă se răsuceau, ceaprazul se topea; şi corolele de hîrtie, scorojite, legănîndu-se ca nişte fluturi negri în susul plăcii căminului, îşi luară în sfîrşit zborul pe horn.

Cînd plecară din Tostes, în luna martie, dna Bovary era însărcinată.