I

Yonville-l’Abbaye (numit astfel după o veche abaţie de capucini ale cărei ruine nici măcar nu mai există) este un tîrg aşezat la opt leghe de Rouen, între şoseaua spre Abbeville şi cea spre Beauvais, pe fundul unei văi scăldate de Rieule, un rîuleţ ce se varsă în Andelle, după ce a învîrtit trei mori în apropierea confluenţei şi unde sînt cîţiva păstrăvi, pe care, duminica, băieţii încearcă să-i pescuiască la undiţă.

Laşi drumul mare la Boissière; apoi mergi pe loc şes pînă ajungi deasupra coastei de la Leux, de unde descoperi toată valea. Rîul care o străbate o taie în două regiuni cu fizionomie distinctă: tot ce e la stînga este păşune, tot ce e la dreapta e ogor. Pajiştile se întind pe sub un brîu de dealuri joase, unindu-se îndărăt cu imaşurile din ţinutul Bray, în timp ce, pe partea dinspre răsărit, cîmpia, urcînd uşor, merge lărgindu-se şi îşi aşterne cît cuprinzi cu ochii blondele lanuri de grîu. Apa ce curge la marginea ierburilor desparte cu o cărare albă culoarea fîneţelor de cea a brazdelor, iar cîmpul seamănă astfel cu o mantie mare despăturită, avînd un guler de catifea tivit cu găitan de argint.

Departe în zare, cînd ajungi, ai în faţă stejarii din pădurea Argueil, cu povîrnişurile coastei Saint-Jean, dungate de sus pînă jos cu lungi dîre roşii, inegale; sînt urme lăsate de ploi, iar tonurile cărămizii, contrastînd în fîşii înguste pe cenuşiul stîncii, vin din mulţimea izvoarelor feruginoase care curg pe partea cealaltă, în împrejurimi.

Aici te afli la hotarele dintre Normandia, Picardia şi Île-de-France, ţinut corcit unde graiul n-are accent, după cum peisajul e lipsit de caracter. Aici se face cea mai proastă brînză de Neufchâtel din tot arondismentul şi, pe de altă parte, cultivarea pămîntului e costisitoare, deoarece trebuie mult gunoi ca să îngraşi pămînturile astea fărîmicioase, pline de nisip şi pietriş.

Pînă în 1835 nu exista nici un drum pe care să se poată ajunge la Yonville; dar cam pe vremea aceea se făcu un drum secundar-local, între şoseaua spre Abbeville şi cea spre Amiens, folosit cîteodată de cărăuşii care merg de la Rouen în Flandra. Totuşi, Yonville-l’Abbaye a rămas neschimbat, deşi avea acum debuşeuri noi. În loc să amelioreze culturile, oamenii se încăpăţînează să-şi menţină păşunile, deşi sînt depreciate, iar tîrguşorul leneş, îndepărtîndu-se de şes, a continuat să se întindă de la sine în direcţia rîului. Îl poţi vedea de departe, lungit pe mal, ca un văcar făcîndu-şi siesta lîngă marginea apei.

La poalele coastei, după pod, începe o şosea mărginită de plopi tineri, care te duce drept la primele case din sat. Sînt îngrădite cu garduri-vii, în mijlocul unor ogrăzi pline de clădiri răzleţe, teascuri, rotării, velniţe, răspîndite pe sub copaci stufoşi care au scări, prăjini sau coase atîrnate prin crengi. Acoperişurile de paie, asemenea unor căciuli de blană trase pe ochi, acoperă aproape o treime din ferestrele scunde, ale căror ochiuri groase şi bombate au cîte un gurgui la mijloc, ca fundurile de sticle. Pe peretele tencuit, traversat în diagonală de bîrne negre, se agaţă uneori vreun păr pipernicit, iar uşile de la parter au o mică barieră turnantă, ca să nu intre în casă puii care vin să ciugulească de pe prag bucăţele de pîine neagră înmuiate în cidru. Mai departe, curţile se fac din ce în ce mai înguste, casele mai apropiate unele de altele, gardurile-vii dispar; sub o fereastră se leagănă un braţ de ferigi în vîrful unei cozi de mătură; vine fierăria unui potcovar, apoi un rotar cu două-trei căruţe noi, trase afară, să încurce drumul. Mai încolo, printr-un grilaj, se iveşte o casă albă după un rond de iarbă împodobit cu un Amor ţinînd degetul pe buze; la ambele capete ale peronului e cîte un vas de fontă; la poartă strălucesc nişte tăbliţe: este casa notarului, cea mai frumoasă din sat.

Biserica se află pe partea cealaltă a străzii, douăzeci de paşi mai departe, la intrarea în piaţă. Micul cimitir ce o înconjoară, închis de un zid înalt pînă la brîu, este atît de plin de morminte, încît vechile pietre, una cu pămîntul, fac un pavaj neîntrerupt, pe care iarba a desenat singură pătrate verzi şi regulate. Biserica a fost complet reconstruită în ultimii ani de domnie ai lui Carol al X-lea. Bolta de lemn a început să putrezească în partea de sus şi, din loc în loc, culoarea ei albastră e întreruptă de adîncituri negre. Deasupra uşii, unde ar trebui să fie orga, se află o strană pentru bărbaţi, cu o scară în spirală ce răsună sub saboţi.

Pătrunzînd prin vitraliile albe, lumina zilei cade oblic pe băncile aşezate de-a curmezişul zidului, tapiţat din loc în loc cu cîte o rogojină bătută în cuie, deasupra căreia stă scris cu litere groase: „Banca dlui Cutare“. Mai departe, în locul unde nava se îngustează, se află de o parte confesionalul, iar de cealaltă o statuetă a Fecioarei, îmbrăcată într-o rochie de satin, avînd pe cap un văl de tul presărat cu stele de argint, şi cu pomeţii împurpuraţi ca idolii din insulele Sandwich; în sfîrşit, o copie după Sfînta Familie, donaţie din partea Ministrului de Interne, aplecată deasupra altarului între patru sfeşnice, încheie perspectiva. Stranele corului, din lemn de brad, au rămas nevopsite.

Halele, adică un acoperiş de ţiglă susţinut de vreo douăzeci de stîlpi, ocupă ele singure aproape jumătate din piaţa mare din Yonville. Primăria, construită după desenele unui arhitect din Paris, este un fel de templu grec, construit pe colţ, alături de casa farmacistului. La parter, are trei coloane ionice, iar la primul etaj, o galerie cu boltă cilindrică, la al cărei capăt este un timpan decorat un cocoş galic, cu o gheară aşezată pe Cartă1 şi ţinînd în cealaltă balanţa justiţiei.

Dar ceea ce atrage cel mai mult privirile este, vizavi de hanul Leul de Aur, farmacia dlui Homais! Mai ales seara, cînd e aprinsă lampa cu ulei, iar borcanele roşii şi verzi, care-i înfrumuseţează vitrina, aruncă pînă departe, pe caldarîm, dîre de lumini colorate, atunci, printre ele, ca printre nişte focuri bengale, se întrezăreşte umbra farmacistului, rezemat în coate de pupitru. Casa lui e acoperită de sus şi pînă jos cu inscripţii scrise în caractere englezeşti, ronde, de tipar: „Apă de Vichy, de Seltz şi de Barèges, rob depurativ, doctorie Raspail, racahut din Arabia, pastile Darcet, pastă Regnault2, bandaje, băi, ciocolată tonică etc.“ Iar pe firma ce se întinde pe toată lăţimea prăvăliei, stă scris cu litere de aur: Homais, farmacist. Apoi, în fundul prăvăliei, în spatele balanţelor mari, prinse cu şuruburi de tejghea, cuvîntul Laborator se desfăşoară deasupra unei uşi cu geamuri, care, pe la jumătatea înălţimii, ne repetă: Homais, cu litere de aur pe fond negru.

Nu mai e nimic altceva de văzut în Yonville. Strada (singura), lungă cît o bătaie de puşcă, cu vreo cîteva prăvălii de-o parte şi de alta, se opreşte pe neaşteptate la cotitura drumului. Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub coasta Saint-Jean, ajungi imediat la cimitir.

În timpul holerei, pentru extindere, s-a demolat o latură a zidului de incintă şi s-au cumpărat încă trei acri de pămînt alături; dar toată această parte nouă a rămas aproape neocupată, fiindcă mormintele continuă, ca mai înainte, să se înghesuie înspre poartă. Paznicul, care este în acelaşi timp şi gropar, şi paracliser (obţinînd astfel un cîştig îndoit de pe urma cadavrelor din parohie), a profitat de terenul liber ca să pună cartofi. Din an în an, totuşi, peticul de ogor se tot îngustează, astfel încît, cînd izbucneşte vreo epidemie, nu ştie dacă să se bucure că-s atîtea înmormîntări sau să se necăjească pentru că gropile ocupă loc.

— Mănînci cartofi îngrăşaţi de morţi, Lestiboudois! îi spuse pînă la urmă, într-o bună zi, dl paroh.

Vorbele astea sumbre îi dădură de gîndit; lăsă totul baltă pentru o vreme; dar pînă în ziua de azi continuă să-şi lucreze tuberculele, ba chiar susţine cu aplomb că răsar de la sine.

După evenimentele pe care le vom povesti mai jos, într-adevăr, nimic nu s-a schimbat în Yonville. Tricolorul de tinichea se învîrteşte la fel în vîrful clopotniţei; la prăvălia negustorului de galanterie tot mai flutură în vînt cele două banderole de indiană; fetuşii farmacistului, ca nişte legături de iască albă, putrezesc mai departe în alcoolul lor mîlos, iar deasupra porţii celei mari a hanului, bătrînul leu de aur, spălăcit de ploi, îşi mai arată încă trecătorilor moaţele de caniş.

În seara în care soţii Bovary trebuiau să sosească în Yonville, dna văduvă Lefrançois, stăpîna acestui han, avea atîtea treburi, încît năduşea din belşug amestecînd prin cratiţe. A doua zi era iarmaroc. Aşa că trebuia dinainte să tranşeze carnea, să cureţe puii, să facă supă şi cafea. Pe deasupra, trebuia să se îngrijească şi de masa abonaţilor, a medicului, a soţiei şi a servitoarei lor; sala de biliard răsuna de hohote de rîs; trei morari, din săliţă, strigau după rachiu; lemnele ardeau, jăraticul trosnea şi, pe masa lungă din bucătărie, printre sferturi de oaie crudă, se înălţau teancuri de farfurii, ce tremurau la zguduiturile butucului pe care se toca spanacul. Iar din poiată se auzeau chirăind orătăniile pe care le fugărea servitoarea ca să le taie gîtul.

Un bărbat în papuci de piele verde, puţin ciupit de vărsat şi purtînd pe cap un fes de catifea cu ciucure de aur, îşi încălzea spinarea în faţa căminului. Chipul lui nu exprima nimic altceva decît mulţumire de sine şi arăta la fel de liniştit ca sticletele din colivia de răchită ce-i atîrna deasupra capului: era farmacistul.

— Artémise! striga stăpîna hanului, fă surcele, umple garafele, adu rachiu, hai fuguţa! Măcar de-aş şti ce desert să le dau persoanelor pe care le aşteptaţi! Milostive Hristoase! Iar încep hamalii să facă tărăboi în sala de biliard! Iar camionul lor a rămas chiar sub poarta mare. Rîndunica o să-l buşească la intrare! Cheamă-l pe Polyte să-l vîre în şopron!… Cînd te gîndeşti că de azi dimineaţă, dle Homais, cred că au jucat vreo cincisprezece partide şi-au băut opt oale de cidru!… Ăştia o să-mi rupă şi postavul de pe biliard, continuă ea, privindu-i de departe, cu lingura de spumă în mînă.

— Mare pagubă n-ar fi, răspunse dl Homais, cumpăraţi altul.

— Alt biliard! exclamă văduva.

— Din moment ce ăsta nu mai rezistă, dnă Lefrançois; v-am mai spus, vă faceţi singură rău, mult rău. Şi pe urmă, astăzi amatorii vor găuri mici şi tacuri grele. Nu se mai joacă carambolaj; totul s-a schimbat! Trebuie să ţineţi pasul cu secolul! Uitaţi-vă la Tellier, mai degrabă…

Hangiţa se făcu roşie de ciudă. Farmacistul adăugă:

— Orice aţi spune, biliardul lui e mai drăguţ ca al dumneavoastră; şi dacă i-ar veni ideea să organizeze, de exemplu, un concurs patriotic în folosul Poloniei sau al victimelor inundaţiilor din Lyon…

— Nu ne este nouă frică de un coate-goale ca dumnealui! îl întrerupse hangiţa, ridicînd din umerii zdraveni. Lasă, lasă, dle Homais, cît timp o să trăiască Leul de Aur, lumea o să vină. Noi, ăştia, avem aici tot ce ne trebuie! În schimb, mîine-poimîine o să vedeţi Cafeneaua Franceză închisă şi cu ditamai anunţul pe obloane!… Auzi colo, continuă ea ca pentru sine, să-mi schimb masa de biliard, cînd îmi împart aşa de bine rufele de spălat pe ea, iar în sezon de vînătoare pot pune să doarmă chiar şi şase călători!… Şi încurcă-lume ăsta de Hivert, ce face de nu mai vine odată?

— Îl aşteptaţi pe el cu cina abonaţilor? întrebă farmacistul.

— Cum să-l aştept? Nu l-aţi văzut pe dl Binet! La şase fix o să ne pomenim cu el intrînd pe uşă, fiindcă în privinţa punctualităţii nu mai există altul ca el pe pămînt! Nu-i trebuie altceva decît locul lui din săliţă. Nu mănîncă la altă masă decît la a lui, să-l tai! şi ce pretenţios este! şi ce mofturi face la cidru! Nu seamănă deloc cu dl Léon, care vine uneori la ora şapte, chiar la şapte şi jumătate, şi nici măcar nu se uită la ce mănîncă. Ce tînăr cumsecade! Niciodată nu ridică glasul!

— Păi e mare diferenţă, vezi bine, între cineva care a primit o educaţie şi o fostă cătană care a ajuns perceptor!

Sună de ora şase. Intră Binet.

Era îmbrăcat într-o redingotă albastră care-i cădea drept în jurul trupului slab, iar şapca de piele, cu două clape legate cu şiret în creştet, lăsa să se vadă, pe sub cozorocul ridicat, o frunte cheală, turtită din pricina îndelungii purtări a coifului. Purta o jiletcă de postav negru, cu guler întărit cu păr de cal, pantaloni gri şi, pe orice vreme, cizme bine lustruite, care aveau două umflături paralele în dreptul degetelor mari de la picioare. Nici un fir de păr nu depăşea linia bărbii blonde în colier3, care, urmărind conturul fălcii, îi încadra, ca o bordură de gazon în jurul unui răzor, faţa lungă şi ştearsă, cu ochi mici şi nas coroiat. Tare la toate jocurile de cărţi, bun vînător şi dăruit cu scris frumos, avea acasă un strung la care îi plăcea să lucreze inele pentru şervete, de care-şi umpluse casa, cu orgoliul unui artist şi egoismul unui burghez.

Se îndreptă spre sala cea mică; dar trebui ca mai întîi să fie scoşi cei trei morari; şi, tot timpul pînă i se puse masa, Binet rămase tăcut lîngă sobă; apoi închise uşa şi-şi scoase şapca, după obicei.

— Ăsta n-o să-şi tocească limba cu politeţuri! spuse farmacistul de îndată ce rămase singur cu hangiţa.

— Nu e niciodată mai vorbăreţ de-atît, răspunse ea; săptămîna trecută au venit pe-aici doi voiajori cu stofe, băieţi plini de haz, care povesteau seara o mulţime de năzbîtii, că-mi curgeau lacrimile de rîs; ei bine, el şedea acolo ca o caracudă, fără să zică nici cîrc.

— Da, spuse farmacistul, nici pic de imaginaţie, nici o vorbă de duh, nimic din ce înseamnă un om de lume.

— Se spune totuşi că-l duce capul, obiectă hangiţa.

— Îl duce capul? replică dl Homais; pe ăsta îl duce capul?! La treaba lui, poate, adăugă el pe un ton mai calm.

Apoi reluă:

— Ei, înţeleg ca un negociant cu relaţii considerabile, un jurisconsult, un medic sau un farmacist să fie atît de preocupaţi, încît să ajungă suciţi sau chiar urîcioşi, înţeleg! Istoria citează o mulţime de anecdote de acest fel! Dar măcar se gîndesc la ceva. Mie, de pildă, de cîte ori nu mi s-a întîmplat să-mi caut pana pe birou ca să scriu o etichetă, şi pînă la urmă să constat că mi-o pusesem după ureche!

În vremea asta, dna Lefrançois ieşi în prag să vadă dacă nu soseşte Rîndunica. Tresări. Un om îmbrăcat în negru intră pe neaşteptate în bucătărie. La lumina ultimelor licăriri ale amurgului, i se puteau distinge faţa rubicondă şi trupul atletic.

— Cu ce vă pot servi, dle paroh? întrebă stăpîna hanului, întinzînd mîna spre unul dintre sfeşnicele de aramă aşezate în rînd pe şemineu, cu lumînările în ele. Doriţi să beţi ceva? Puţin lichior de coacăze sau poate un pahar cu vin?

Clericul refuză foarte cuviincios. Venise după umbrela pe care o uitase deunăzi la mănăstirea Ernemont; şi, după ce o rugă pe dna Lefrançois să i-o trimită în cursul serii la casa parohială, porni spre biserică, unde suna de Angelus.

Cînd farmacistul nu-i mai auzi pantofii bocănind prin piaţă, judecă drept tare necioplită purtarea de adineauri a preotului. Refuzul de a bea o băutură răcoritoare i se părea o ipocrizie dintre cele mai odioase; toată popimea le trăgea la măsea cînd nu-i vedea nimeni, şi umblau să ne întoarcă iarăşi pe vremea zeciuielii.

Hangiţa sări să-şi apere parohul:

— D-apoi, să ştiţi că pune la pămînt patru ca dumneavoastră cu o singură mînă. Anul trecut i-a ajutat pe oamenii noştri să strîngă paiele: ducea cîte şase legături deodată, atîta-i de zdravăn!

— Bravo! zise farmacistul. Şi mai trimiteţi-vă fetele să se spovedească la nişte vlăjgani cu aşa temperament! Eu unul, dacă aş fi în locul guvernului, aş cere să li se ia sînge preoţilor o dată pe lună. Da, dnă Lefrançois, în fiecare lună, o flebotomie straşnică, în interesul civilizaţiei şi al bunelor moravuri!

— Tăceţi, dle Homais, sînteţi un necredincios! N-aveţi religie!

Farmacistul răspunse:

— Ba am o religie, religia mea, sînt chiar mai religios decît ei toţi, cu maimuţărelile şi cu jongleriile lor! Tocmai că-l slăvesc pe Dumnezeu. Cred în Fiinţa supremă, într-un Creator, oricare ar fi el, puţin îmi pasă, care ne-a lăsat aici pe pămînt ca să ne ducem la bun sfîrşit datoria de cetăţean şi de cap de familie; dar n-am nevoie să intru într-o biserică, să sărut talgere de argint şi să îngraş din buzunarul meu o adunătură de pişicheri care mănîncă mai îndestulat ca noi! Fiindcă îl poţi cinsti la fel de bine şi într-o pădure, pe cîmp sau chiar contemplînd tăriile, aşa cum făceau anticii. Dumnezeul meu este Dumnezeul lui Socrate, al lui Franklin, al lui Voltaire şi al lui Béranger! Eu sînt pentru Profesiunea de credinţă a vicarului savoyard4 şi pentru nemuritoarele principii de la ’89! De aceea nu accept un moşulică Doamne-Doamne, care se plimbă prin grădina lui cu toiagul în mînă, care-şi găzduieşte prietenii în burţile balenelor, moare ţipînd şi învie după trei zile: lucruri absurde în sine şi care, de altminteri, contrazic toate legile fizicii; ceea ce ne dovedeşte, în treacăt, că popii s-au bălăcit întotdeauna într-o ignoranţă abjectă, în care se străduiesc să cufunde şi populaţiile.

Se opri, căutînd din priviri un public în jurul lui, căci, în înfierbîntarea lui, farmacistul se crezuse un moment în plin consiliu municipal. Însă stăpîna hanului nu-l mai asculta; era cu urechea ciulită la un huruit îndepărtat. Se desluşi zgomotul unei trăsuri, amestecat cu un clămpănit de potcoave slăbite care băteau pămîntul, şi Rîndunica, în sfîrşit, se opri în faţa porţii.

Era o ladă galbenă pusă pe două roţi mari care, urcînd pînă în dreptul coviltirului, îi împiedicau pe călători să vadă drumul şi-i stropeau cu noroi pe umeri. Ochiurile mici ale ferestrelor strîmte tremurau în cercevele cînd erau închise şi păstrau ici-colo pete de noroi, peste un străvechi strat de praf pe care nici măcar o rupere de nori nu-l mai putea curăţa în întregime. Era trasă de trei cai, dintre care primul era înaintaş, şi, cînd cobora pe cîte o coastă, diligenţa dădea cu fundul de pămînt la hîrtoape.

Cîţiva tîrgoveţi din Yonville sosiră în piaţă; vorbeau toţi deodată, cerînd veşti, explicaţii şi sarsanale; Hivert nu mai ştia cui să răspundă. El făcea comisioane la oraş pentru tot ţinutul. Mergea prin magazine, aducînd baloturi de piele pentru cizmar, fierotenii pentru potcovar, un butoiaş de heringi pentru stăpîna lui, bonete de la modistă, meşe de păr de la coafor; şi, pe tot drumul de întoarcere, distribuia pachetele aruncîndu-le peste gard, stînd în picioare pe capră şi zbierînd din toţi bojocii, în timp ce caii ţineau drumul mai departe.

Întîrziase din cauza unui accident: ogarca dnei Bovary o tulise pe cîmp. Au fluierat după ea mai bine de un sfert de oră. Hivert se întorsese chiar preţ de o jumătate de leghe, tot părîndu-i-se c-o zăreşte; dar a trebuit să-şi vadă de drum. Emma plînsese, se înfuriase; dădu vina pe Charles pentru nenorocire. Dl Lheureux, negustor de stofe, care se afla şi el în trăsură, încercase s-o consoleze dîndu-i o mulţime de exemple cu cîini pierduţi care-şi recunoscuseră stăpînii după ani de zile. Se spunea chiar că unul, zicea el, se întorsese la Paris tocmai din Constantinopol. Altul alergase cincizeci de leghe în linie dreaptă şi trecuse patru rîuri înot; şi chiar tatăl lui avusese un caniş care, după ce lipsise doisprezece ani de acasă, îi sărise deodată în spate, într-o seară, în plină stradă, cînd se ducea să cineze în oraş.

 

1. Carta constituţională, acordată de Ludovic al XVIII-lea în 1814, în vigoare pînă în 1830.

2. Apele de Vichy şi de Seltz sînt medicinale, au dioxid de carbon şi se beau la masă. Apa de Barèges, sulfuroasă-sodică, e folosită mai degrabă pentru băi. Rob este numele unui sirop de fructe, îngroşat prin evaporare şi amestecat cu miere. Doctoria lui Raspail este probabil un preparat antiparazitar pe bază de camfor. Racahut se numeşte un amestec de amidon din cartofi şi făină de ghindă dulce, aromatizat cu vanilie.

3. Barba în colier este aceea lăsată să crească numai pe gît; împrejurul gurii şi obrajii se rad.

4. Pasaj din cartea a IV-a a romanului Emile de Rousseau, în care un preot din Savoia îşi expune, în zorii zilei, pe o colină de lîngă Torino de unde se dezvăluie priveliştea Alpilor, crezul într-o religie „naturală“, întemeiată pe sentiment mai degrabă decît pe raţiune. Concepţia se opune atît dogmelor catolice, cît şi raţionalismului filozofilor Luminilor.