II

Emma coborî prima, apoi Félicité, dl Lheureux, o doică, iar pe Charles fură nevoiţi să-l trezească din colţul lui, unde adormise adînc de îndată ce se înnoptase.

Homais se prezentă; exprimă omagiile sale doamnei, respectele sale domnului, spuse că era încîntat că le putuse fi de oarece folos şi adăugă cu un aer cordial că îndrăznise să se invite singur, soţia sa fiind de altfel plecată.

Cum ajunse în bucătărie, dna Bovary se apropie de cămin. Cu două degete îşi prinse rochia în dreptul genunchilor, ridicînd-o pînă la glezne şi, pe deasupra pulpei de berbec pusă la frigare, îşi întinse către flacără piciorul încălţat într-o botină neagră. Focul o lumina toată, cercetînd cu raze crude urzeala rochiei, porii egali ai pielii albe şi chiar pleoapele care clipeau din vreme în vreme. O văpaie roşiatică o învăluia de fiecare dată cînd se făcea curent prin uşa întredeschisă.

De cealaltă parte a şemineului, un tînăr cu plete blonde o privea tăcut.

Cum se plictisea mult în Yonville, unde lucra ca secretar al maestrului Guillaumin, dl Léon Dupuis (el era al doilea client obişnuit al Leului de Aur) amîna deseori ora mesei, în speranţa că va sosi la han vreun călător cu care să stea de vorbă în seara aceea. În zilele cînd termina repede lucrul, neavînd nimic de făcut, trebuia să ajungă la masă la ora fixată şi să suporte compania lui Binet, de la supă şi pînă la brînzeturi. Aşa că primi cu bucurie propunerea hangiţei de a lua cina cu nou-veniţii, şi trecură cu toţii în sala mare, unde ceruse dna Lefrançois să fie aşezate cele patru tacîmuri, pentru mai multă ceremonie.

Homais ceru permisiunea de a-şi păstra pe cap fesul grecesc, de teama guturaiului.

Apoi, întorcîndu-se către vecina sa:

— Doamna este cu siguranţă puţin obosită? Rîndunica noastră hurducă atît de groaznic!

— Aşa este, răspunse Emma, dar mutarea mă distrează totdeauna; îmi place să schimb locul.

— E un lucru atît de nesuferit, suspină secretarul, să trăieşti ţintuit în acelaşi loc!

— Dacă aţi fi nevoit, ca mine, spuse Charles, să fiţi mereu călare…

— Dar, reluă Léon, adresîndu-se dnei Bovary, mi se pare că nu există ceva mai plăcut; atunci cînd se poate, adăugă el.

— În plus, spuse farmacistul, exerciţiul medicinei nu e chiar aşa de penibil pe meleagurile noastre; căci starea drumurilor permite folosirea cabrioletei şi, în general, se plăteşte şi bine, agricultorii noştri fiind înstăriţi. Din punct de vedere medical, în afară de cazurile obişnuite de enterită, bronşită, afecţiuni biliare etc., avem din cînd în cînd ceva friguri intermitente în timpul secerişului; dar, una peste alta, puţine situaţii grave, nimic deosebit de semnalat, dacă nu ţinem cont de multe scrofule, care sînt fără îndoială rezultatul condiţiilor igienice deplorabile din locuinţele ţărăneşti. Oho! veţi avea de combătut multe prejudecăţi, dle Bovary; toate eforturile făcute de ştiinţa dumneavoastră se vor lovi de încăpăţînări din deprindere, căci oamenii încă mai apelează la novene, la moaşte sau se duc mai degrabă la preot decît la doctor sau la farmacist. Clima însă, ca să fim drepţi, nu e deloc rea, chiar avem în comună cîţiva nonagenari. Termometrul (după observaţiile mele) coboară iarna pînă la patru grade, iar în anotimpul cald atinge douăzeci şi cinci, treizeci de grade, cel mult, ceea ce ne dă douăzeci şi patru de grade Réaumur maximum sau altminteri cincizeci şi patru de grade Fahrenheit (unitate englezească), nu mai mult! – şi, într-adevăr, ne adăposteşte de vînturile de la nord pădurea Argueil, pe de o parte; de vînturile de la apus, coasta Saint-Jean, pe de altă parte; iar căldura aceasta, totuşi, care din cauza vaporilor de apă degajaţi de rîu şi a prezenţei unui număr mare de vite pe imaşuri, animale care exală, după cum ştiţi, mult amoniac, adică azot, hidrogen şi oxigen (ba nu, doar azot şi hidrogen, de fapt), căldura aceasta care, pompînd în sus humusul din pămînt, amestecînd toate aceste emanaţii diferite, unindu-le într-un fascicul, ca să spun aşa, şi combinîndu-se de la sine cu electricitatea răspîndită în atmosferă, atunci cînd există, ar putea, cu timpul, ca în ţările tropicale, să genereze miasme insalubre; această căldură, cum ziceam, e temperată atît cît este nevoie dinspre partea de unde vine sau mai degrabă de unde ar urma să vie, adică dinspre sud, de către vînturile de sud-est, care, răcorindu-se la trecerea pe deasupra Senei, se abat uneori asupra noastră dintr-odată, ca nişte adieri dinspre Rusia!

— Măcar aveţi cîteva locuri de plimbare prin împrejurimi? continuă dna Bovary, adresîndu-i-se tînărului.

— A, prea puţine, răspunse el. Există un loc zis Izlazul, sus pe coastă, la liziera pădurii. Cîteodată, duminica, mă duc acolo şi rămîn aşa, cu o carte în mînă, privind apusul soarelui.

— Găsesc că nu există ceva mai admirabil decît apusurile de soare, reluă ea, dar mai cu seamă la malul mării.

— O, ador marea, spuse dl Léon.

— Şi apoi, adăugă dna Bovary, nu vi se pare că spiritul poate cutreiera mai liber pe această întindere nemărginită, a cărei contemplare îţi înalţă sufletul şi îţi dă ideea de infinit, de ideal?

— La fel se întîmplă şi cu peisajele din munţi, reluă Léon. Am un văr care a călătorit prin Elveţia anul trecut şi care îmi spunea că nici nu-ţi poţi imagina poezia lacurilor, farmecul cascadelor, efectul grandios pe care-l fac gheţarii. Poţi vedea pini de o mărime incredibilă, slujind drept punţi peste şuvoaie, cabane agăţate deasupra prăpăstiilor şi, la o mie de picioare sub tine, văi întregi, atunci cînd norii se întredeschid. Desigur că asemenea spectacole te entuziasmează, te îndeamnă la rugăciune, la extaz! De aceea nu mă mai mir că un muzician celebru avea obiceiul, pentru a-şi excita mai tare imaginaţia, să cînte la pian în faţa unei privelişti impresionante.

— Vă ocupaţi cu muzica? întrebă ea.

— Nu, dar îmi place mult, răspunse el.

— Ah, nu-l ascultaţi, dnă Bovary, interveni Homais, aplecîndu-se deasupra farfuriei, este curată modestie. – Cum, dragul meu?! Mai deunăzi cîntai în camera dumitale Îngerul păzitor, era fermecător. Te auzeam din laboratorul meu; frazai ca un actor.

Într-adevăr, Léon stătea cu chirie la farmacist, unde ocupa, la etajul al doilea, o cameră micuţă cu vedere spre piaţă. Roşi auzind acest compliment venit din partea proprietarului, care se întorsese deja spre doctor şi începuse să-i enumere unul cîte unul pe cei mai de seamă locuitori din Yonville. Îi povestea anecdote, îi dădea informaţii. Nu se ştia exact ce avere are notarul, şi apoi mai era şi casa Tuvache, care făcea destule încurcături:

Emma reluă:

— Şi ce muzică vă place mai mult?

— Oh! muzica germană, care te face să visezi…

— Teatrul Italian îl cunoaşteţi?

— Nu încă, dar o să am ocazia anul viitor, cînd voi merge să locuiesc la Paris, să-mi termin studiile de drept.

— Şi după cum am avut onoarea să-i spun şi domnului, soţul dumneavoastră, continuă farmacistul, despre sărmanul Yanoda, care a fugit: mulţumită nebuniilor făcute de el, vă veţi putea bucura de una dintre cele mai confortabile case din Yonville. Ce e mai cu seamă practic pentru un medic e o poartă care dă în Alee şi care permite să intri şi să ieşi fără a fi văzut. De altfel, este dotată cu toate cele necesare unei gospodării: spălătorie, bucătărie cu anexă, salon de zi, cămară pentru fructe etc. Flăcăul nu se uita la cheltuială! A pus chiar să i se ridice, în fundul grădinii, lîngă apă, un umbrar, special ca să aibă unde bea bere vara, iar dacă doamnei îi place grădinăritul, va putea să…

— Soţia mea nu se prea ocupă cu asta, spuse Charles; deşi i se recomandă să facă mişcare, preferă să stea mereu în odaia ei, să citească.

— Ca şi mine, replică Léon; într-adevăr, ce e mai bine decît să stai seara lîngă foc, cu o carte, la lumina lămpii, în timp ce vîntul bate în geamuri?

— Nu-i aşa? spuse ea, aţintindu-şi asupra lui ochii mari şi negri, larg deschişi.

— Nu te mai gîndeşti la nimic, continuă el, iar ceasurile trec. Te plimbi, fără să te urneşti din loc, prin ţări pe care ţi se pare că le vezi aievea, iar gîndul tău, împletindu-se cu închipuirile, se joacă printre amănunte sau urmărind firul aventurii. Se amestecă printre personaje; parcă eşti tu cel care palpită de emoţie sub acele costume.

— Adevărat! Adevărat! spunea ea.

— Vi s-a întîmplat vreodată, reîncepu Léon, să întîlniţi într-o carte o idee vagă care v-a venit mai demult, vreo imagine nedesluşită de care parcă vă aduceţi aminte şi un fel de descriere completă a simţămintelor dumneavoastră celor mai subtile?

— Mi s-a întîmplat asta, răspunse ea.

— Iată de ce, zise el, îmi plac mai mult poeţii. Găsesc că versurile sînt mai gingaşe decît proza, că aduc mai uşor lacrimi în ochi.

— Şi totuşi te obosesc cu vremea, replică Emma; eu acum, dimpotrivă, ador istoriile care se citesc cu răsuflarea tăiată, în care te cuprinde spaima. Îi detest pe eroii obişnuiţi şi sentimentele moderate, cum sînt în natură.

— Într-adevăr, observă secretarul, asemenea opere ce nu izbutesc să atingă inima se îndepărtează, cred eu, de adevăratul scop al Artei. Este atît de mîngîietor ca, printre dezamăgirile vieţii, să te poţi duce cu gîndul la caractere nobile, la afecţiuni pure, la privelişti de fericire! În ce mă priveşte, trăind aici, departe de lume, asta-i singura mea distracţie; aici, în Yonville, posibilităţile sînt atît de limitate!

— Ca şi la Tostes, de bună seamă, reluă Emma; de aceea aveam un abonament permanent la o bibliotecă publică.

— Dacă doamna binevoieşte să-mi facă onoarea s-o folosească, interveni farmacistul, care tocmai auzise ultimele cuvinte, îi pun eu însumi la dispoziţie o bibliotecă alcătuită din cei mai buni autori: Voltaire, Rousseau, Delille1, Walter Scott, L’Écho des feuilletons etc. şi, pe deasupra, primesc şi diferite foi periodice printre care, zilnic, Le Fanal de Rouen, la care am avantajul a fi corespondent pentru circumscripţiile Buchy, Forges, Neufchâtel, Yonville şi împrejurimi.

Stăteau la masă de două ore şi jumătate; fiindcă Artémise, servitoarea, tîrîndu-şi neglijent pe dale papucii împletiţi din cîrpe, aducea farfuriile una cîte una, uita tot, n-asculta ce i se spune şi lăsa mereu deschisă uşa de la sala de biliard, care se izbea cu clanţa de zid.

Tot vorbind, fără să-şi dea seama, Léon îşi pusese piciorul pe una dintre stinghiile scaunului pe care şedea dna Bovary. Ea purta o cravată mică de mătase albastră, care ţinea drept, ca pe o coleretă, un guler de batist ondulat; şi, după cum îşi întorcea capul, partea de jos a feţei se ascundea în pînzeturi ori se înălţa molcom dintre ele. Şi astfel, unul lîngă altul, în timp ce Charles şi farmacistul tăifăsuiau, cei doi se angajară într-una din acele conversaţii vagi, în care înşiruirea întîmplătoare a frazelor se întoarce mereu la centrul fix al unei simpatii comune. Spectacole de la Paris, titluri de romane, cadriluri noi şi lumea pe care n-o cunoşteau, Tostes, unde locuise ea, Yonville, unde se aflau acum, dezbătură tot, vorbiră despre toate, pînă la sfîrşitul cinei.

După ce a fost servită cafeaua, Félicité plecă să aranjeze camera în casa cea nouă şi în curînd comesenii sunară retragerea. Dna Lefrançois dormea lîngă spuză, în timp ce băiatul de la grajd, cu un felinar în mînă, îi aştepta pe dl şi dna Bovary ca să-i conducă acasă. Chica roşcovană îi era plină de paie şi şchiopăta de piciorul stîng. Luă în cealaltă mînă umbrela dlui paroh, şi convoiul se urni.

Tîrgul era adormit. Stîlpii halei aruncau umbre lungi. Pămîntul era cenuşiu, ca într-o noapte de vară.

Dar, casa medicului aflîndu-se la cincizeci de paşi de han, fură nevoiţi să-şi spună aproape imediat bună seara, şi tovărăşia se despărţi.

Încă din vestibul, Emma simţi căzîndu-i pe umeri, ca o cămaşă umedă, răceala tencuielii proaspete. Pereţii erau noi; treptele scării de lemn trosneau. În odaie, la primul etaj, o lumină albicioasă pătrundea prin ferestrele fără perdele. Se întrevedeau culmile copacilor şi, mai departe, păşunea, pe jumătate înecată în ceaţa din care, sub lumina lunii, se ridicau aburi acolo unde curgea rîul. În mijlocul camerei, claie peste grămadă, se aflau sertare de scrin, sticle, galerii, bastoane aurite, laolaltă cu saltele pe scaune şi lighene pe parchet – cei doi oameni care aduseseră mobila trîntiseră totul la întîmplare.

Era pentru a patra oară cînd se culca într-un loc necunoscut. Prima oară fusese în ziua intrării la mănăstire, a doua – cînd sosise la Tostes, a treia oară la Vaubyessard, iar a patra, acum; şi fiecare dintre ele reprezentase ca inaugurarea unei noi faze. Nu credea că lucrurile se pot înfăţişa la fel în locuri diferite şi, cum felia de viaţă pe care o trăise fusese rea, fără îndoială că ceea ce rămînea de consumat avea să fie mai bun.

 

1. Jacques Delille (1738-1813) era profesor de liceu cînd a publicat o traducere a Georgicelor lui Virgiliu care s-a bucurat de un mare succes. Voltaire a cerut într-o scrisoare deschisă alegerea neîntîrziată a tînărului la Academie, deşi pînă atunci nu mai produsese decît versuri despre o proteză, despre folosul artelor etc. Favorit al Mariei-Antoinette, a emigrat în Anglia, apoi s-a întors şi a fost reintegrat de Napoleon în Institut. În ultimii ani de viaţă, a scris mari poeme didactice despre Milă, despre agricultură (L’Homme des champs ou les Géorgiques françaises), despre Imaginaţie. Cel mai caracteristic este poemul în trei cînturi Conversaţia, culegere de locuri comune, aluzii şi anecdote folosite în relaţiile mondene.