III

A doua zi dimineaţa, cînd se trezi, îl zări pe secretar în piaţă. Ea era în halat. El ridică privirea şi salută. Ea se înclină repede şi închise fereastra.

Léon aşteptă toată ziua să se facă şase seara, dar, intrînd în han, nu-l zări decît pe dl Binet, la masă.

Cina din ajun era pentru el un eveniment considerabil; niciodată pînă atunci nu discutase vreme de două ceasuri la rînd cu o doamnă. Cum i-a putut deci împărtăşi, ba încă în asemenea limbaj, atîtea lucruri pe care înainte nu le-ar fi putut formula aşa de bine? Era de obicei timid şi păstra acea rezervă care ţine în acelaşi timp de pudoare şi de prefăcătorie. La Yonville se considera că avea maniere cum se cuvine. Îi asculta pe oamenii în vîrstă cînd îşi desfăşurau raţionamentele şi nu părea deloc exaltat în politică, lucru demn de luat aminte la un tînăr. Apoi avea talente, picta în acuarelă, citea notele în cheia sol şi se ocupa bucuros cu literatura după cină, atunci cînd nu juca cărţi. Dl Homais îl stima pentru că era instruit; dna Homais ţinea la el pentru că era serviabil; fiindcă îi plimba adeseori prin grădină pe tinerii Homais, nişte ţînci veşnic năclăiţi, foarte prost crescuţi şi cam limfatici, precum mama lor. Pe lîngă fata în casă, avea grijă de ei şi Justin, elevul farmacist, un văr îndepărtat al dlui Homais, luat de milă, care în acelaşi timp era şi slugă.

Spiţerul se arătă cel mai bun vecin. O informă pe dna Bovary care erau furnizorii, îl chemă special pe negustorul de la care lua el cidru, gustă băutura personal şi avu grijă ca butoiul să fie aşezat cum se cuvine în pivniţă; mai arătă cum se putea obţine o provizie de unt ieftin şi încheie o înţelegere cu Lestiboudois, paracliserul, care, pe lîngă funcţiile sale sacerdotale şi mortuare, avea grijă de principalele grădini din Yonville, cu ora sau cu anul, după dorinţa persoanelor.

Nu numai imboldul de a se ocupa de semeni îl împingea pe farmacist la atîta cordialitate slugarnică, fiindcă avea un plan.

Încălcase legea din 19 ventôse anul XI1, art. 1, care interzice practicarea medicinei oricărui individ care nu deţine o diplomă; astfel încît, urmare a unor denunţuri tenebroase, Homais fusese convocat la Rouen, la dl procuror regal, în cabinetul său privat. Magistratul îl primise în picioare, în robă, cu hermina pe umăr şi toca pe cap. Era dimineaţa, înainte de şedinţă. Pe coridor se auzeau trecînd cizmele jandarmilor şi ca un zgomot îndepărtat de zăvoare grele care se închideau. Farmacistului îi ţiuiră urechile, de crezu că o să aibă un atac de apoplexie; i se părea că vede hrube noroioase, familia înlăcrimată, farmacia vîndută, toate borcanele împrăştiate; şi fu nevoit să intre într-o cafenea să ia un pahar cu rom cu apă de Seltz, ca să-şi vină în fire.

Puţin cîte puţin, amintirea mustrării slăbi, şi el continuă să dea, ca şi altădată, consultaţii banale în odăiţa din spate. Dar primarul i-o cocea, unii confraţi erau geloşi, se putea întîmpla orice; dacă îi crea dlui Bovary obligaţii prin politeţurile lui, acesta i-ar fi fost recunoscător şi n-ar fi vorbit mai tîrziu, dacă şi-ar fi dat seama de ceva. De aceea, în fiecare dimineaţă, Homais îi aducea Le Journal, şi de multe ori după-amiaza îşi lăsa farmacia şi venea să converseze cu ofiţerul sanitar.

Charles era trist: nu-i veneau clienţii. Şedea pe scaun ceasuri întregi, fără să scoată o vorbă, se ducea să doarmă în cabinet sau se uita la nevastă-sa cum coase. Ca să-şi treacă vremea, făcu diverse munci grele, ba chiar încercă să vopsească podul casei cu un rest de vopsea pe care-l lăsaseră zugravii. Însă lipsa de bani îl îngrijora. Cheltuise atît pentru reparaţiile de la Tostes, pentru toaletele doamnei şi pentru mutat, încît în doi ani se dusese toată zestrea, mai mult de trei mii de scuzi. Apoi, cîte lucruri nu se stricaseră sau se pierduseră în timpul transportului de la Tostes la Yonville, fără a pune la socoteală preotul de ghips, care căzuse din căruţă la un hop şi se făcuse mici fărîme pe caldarîmul din Quincampoix!

Avea însă acum şi o grijă mai plăcută, şi anume sarcina nevestei. Pe măsură ce se apropia sorocul, o îndrăgea şi mai tare. Era o altă legătură trupească ce se instala între ei, ca un simţămînt continuu al unei uniri mai complexe. Cînd îi vedea de departe mersul leneş şi talia răsucindu-se domol pe şoldurile fără corset, cînd, stînd amîndoi faţă în faţă, o privea pe săturate, iar ea, şezînd, lua atitudini obosite în fotoliu, atunci nu-şi mai putea stăpîni fericirea; se ridica, o săruta, o mîngîia pe obraz, îi zicea „mămico“, încerca să danseze cu ea şi rostea, rîzînd şi plîngînd în acelaşi timp, tot soiul de glume duioase, cum îi treceau prin cap. Ideea că zămislise îl desfăta. Acum nu-i mai lipsea nimic. Cunoştea existenţa umană în toate aspectele şi se înscăuna într-însa temeinic şi senin.

Mai întîi Emma simţi o mare uimire, apoi dori să nască pentru a afla ce înseamnă să fii mamă. Dar, neputînd face cheltuielile pe care le dorea, să aibă un leagăn în formă de bărcuţă, cu perdeluţe de mătase roz şi cu scufiţe brodate, renunţă la trusou într-o toană de necaz, şi-i comandă un set complet unei lucrătoare din sat, fără să aleagă nimic şi nici să se tocmească. Prin urmare, nu-şi trecu vremea cu pregătirile acelea în care duioşia mamelor îşi deschide pofta, şi poate de aceea, chiar de la început, afecţiunea ei fu un pic atenuată.

Totuşi, cum Charles vorbea la fiecare masă de bebeluşul lui, curînd începu şi ea să se gîndească mai statornic la copil.

Îşi dorea un fiu; avea să fie voinic, brunet; îl va boteza Georges şi ideea asta de a avea un băiat era ca speranţa unei revanşe împotriva tuturor neputinţelor de odinioară. Măcar un bărbat e liber; poate străbate pasiunile şi ţările, învinge obstacolele, gusta din fericirile cele mai îndepărtate. Însă o femeie e veşnic împiedicată de ceva. Inertă şi flexibilă în acelaşi timp, are împotrivă-i slăbiciunile trupului şi servituţile legii. Voinţa ei, precum voaleta de la pălărie prinsă cu un şiret, se zbate la orice boare; mereu cîte o dorinţă o poartă, cîte o convenienţă o reţine.

Născu într-o duminică, pe la ora şase, cînd răsărea soarele.

— E fată! zise Charles.

Ea întoarse capul şi leşină.

Aproape imediat veni în grabă dna Homais, care o sărută, ca şi coana Lefrançois de la Leul de Aur. Farmacistul, bărbat discret, îi adresă doar cîteva firitiseli provizorii, prin uşa crăpată. Ţinu să vadă copilul şi găsi că e bine conformat.

În timpul lehuziei, îşi bătu mult capul să găsească un nume pentru fetiţă. Le trecu în revistă mai întîi pe toate cele care aveau o terminaţie italiană, precum Clara, Louisa, Amanda, Atala; i se părea că Galsuinde merge, dar nu aşa ca Yseult sau Léocadie. Charles dorea să-i pună numele maică-sii; Emma se împotrivea. Cercetară calendarul de la cap la coadă, ba se sfătuiră şi cu străinii.

— Dl Léon, cu care vorbeam deunăzi, spuse farmacistul, se miră de ce nu alegeţi Madeleine, care e teribil de la modă acum.

Dar bătrîna Bovary protestă din răsputeri contra acestui nume de păcătoasă. Dl Homais avea o slăbiciune pentru toate numele care aduceau aminte de un om mare, o faptă ilustră sau o concepţie generoasă şi îşi botezase cei patru copii după acest sistem. Astfel Napoléon reprezenta gloria, şi Franklin libertatea; Irma era probabil o concesie în faţa romantismului; dar Athalie era un omagiu adus celei mai nemuritoare capodopere a scenei franceze. La el convingerile filozofice nu stînjeneau admiraţiile artistice; gînditorul nu înăbuşea într-însul omul simţitor; ştia să facă distincţii, să deosebească între imaginaţie şi fanatism. În tragedia cu pricina, de pildă, condamna ideile, dar admira stilul; deplora concepţia, dar aplauda toate detaliile şi îl enervau toate personajele, deşi felul lor de a vorbi îl entuziasma. Cînd citea pasajele cele mai măreţe, era în extaz; dar, cînd se gîndea că boaitele de popi trăgeau spuza pe turta lor, era profund mîhnit, şi în această vîltoare de sentimente în care se afla prins, ar fi vrut în acelaşi timp să-l încununeze pe Racine cu mîinile lui şi să-i tragă un perdaf zdravăn de vreun sfert de ceas.

În fine, Emmei îi veni în minte că la castelul de la Vaubyessard o auzise pe marchiză strigînd-o pe o tînără Berthe; din acea clipă numele fu ales şi, cum moş Rouault nu putea lipsi de acasă, îl rugară de dl Homais să fie naş. Drept daruri, el aduse tot produse de la prăvălia lui, adică: şase cutii de jujubă, un borcan întreg de racahut, trei cutioare cu pastă de nalbă şi, pe deasupra, şase sfori de zahăr candel pe care le descoperise într-un dulap. În seara ceremoniei, avu loc o cină festivă; venise şi preotul; spiritele se încinseră. La lichioruri, dl Homais intonă Dumnezeul oamenilor de treabă2, dl Léon cîntă o barcarolă, iar dna Bovary-mama, care era naşă, o romanţă de pe vremea Imperiului; în fine, dl Bovary-tatăl ceru să fie adus copilul din cameră, şi începu să-l boteze cu un pahar de şampanie din care-i turna pe cap. Această batjocorire a celei dintîi dintre sfintele taine îl indignă pe abatele Bournisien; moş Bovary răspunse cu un citat din Războiul zeilor3; preotul vru să plece; doamnele implorau; Homais interveni, şi izbutiră să-l facă pe cleric să stea jos, după care el îşi luă iarăşi, liniştit, farfurioara cu ceaşca de cafea băută doar pe jumătate.

Dl Bovary-tatăl rămase încă o lună la Yonville, pe ai cărui locuitori îi uimi purtînd dimineaţa o superbă bonetă soldăţească cu galoane de argint, cînd îşi fuma pipa în piaţă. Obişnuind să bea şi mult rachiu, o trimitea deseori pe servitoare la Leul de Aur ca să-i ia cîte o sticlă, cerînd să fie trecută în contul fiului; iar ca să-şi înmiresmeze fularele, întrebuinţă toată provizia de colonie a nurorii.

Acesteia nu-i displăcea deloc tovărăşia lui. Era om umblat: vorbea de Berlin, de Viena, de Strasbourg, de vremea cînd era ofiţer, de amantele pe care le avusese, de marile ospăţuri la care luase parte; apoi se arăta amabil, ba chiar uneori, pe scară sau în grădină, o prindea de talie, strigînd:

— Charles, atenţiune!

Drept care coana mare se temu pentru fericirea fiului, şi, ca nu cumva soţul ei să aibă cu timpul o influenţă imorală asupra ideilor tinerei, se grăbi să hotărască plecarea. Poate că avea şi motive mai serioase de nelinişte. Din fire, dl Bovary nu respecta nimic.

Într-o zi, pe Emma o apucă dintr-odată dorul să-şi vadă fetiţa, care era la doică, la nevasta tîmplarului; şi, fără să se mai uite în calendar să vadă dacă era încă în cele şase săptămîni ale Fecioarei4, o porni către locuinţa lui Rollet, aflată în capul satului, la poalele coastei, între şosea şi fîneţe.

Era la amiază: casele aveau obloanele închise, iar acoperişurile de ardezie, care luceau sub lumina aspră a unui cer siniliu, păreau a scăpăra scîntei din muchia faţadelor triunghiulare. Bătea un vînt înăbuşitor. Emma, mergînd, se simţea slăbită; bolovanii din trotuar îi vătămau tălpile; şovăi dacă să se întoarcă acasă ori să intre undeva ca să şadă jos.

În clipa aceea ieşi dl Léon pe o uşă din vecinătate, cu un teanc de hîrtii sub braţ. Se apropie s-o salute şi o duse la umbră în faţa prăvăliei lui Lheureux, sub prelata cenuşie.

Dna Bovary spuse că se ducea să-şi vadă copilul, dar că începea să se simtă obosită.

— Dar dacă… reluă Léon, fără a îndrăzni să continue.

— Aveţi treabă undeva? întrebă ea.

Şi, la răspunsul secretarului, îl rugă s-o însoţească. În aceeaşi seară, faptul fu cunoscut în Yonville, şi dna Tuvache, soţia primarului, îi declară servitoarei că dna Bovary se compromite.

Ca să ajungă la doică, trebuiau s-o ia la stînga din stradă, pe drumul spre cimitir, iar apoi să urmeze, printre curţi şi căsuţe, o cărăruie mărginită cu arbuşti de lemn-cîinesc. Erau în floare, la fel ca şopîrliţa, măceşii, urzicile şi rugii care ţîşneau uşori din tufişuri. Prin golurile din gardurile-vii, se vedeau, în gospodăriile oamenilor, cîte un purcel pe mormanul de gunoi sau nişte vaci înhămate cu pieptare şi frecîndu-şi coarnele de trunchiurile copacilor. Amîndoi, alături, mergeau cătinel, ea rezemîndu-se de el, el măsurîndu-şi paşii după ai ei; în faţa lor se învîrtea un nor de muşte, bîzîind în aerul cald.

Recunoscură casa după un nuc bătrîn ce-i purta umbră. Scundă, acoperită cu ţigle înnegrite, era împodobită, sub ferestruica de la pod, cu o sfoară de cepe. Nişte legături de nuiele, puse în picioare lîngă gardul de porumbe, înconjurau un pătrat de salată, cîteva fire de levănţică şi nişte mazăre înflorită urcată pe rame. Prin iarbă curgeau zoaie şi erau împrăştiate zdrenţe de nerecunoscut, ciorapi de bumbac, un camizol de indiană roşie şi un cearşaf mare de pînză groasă întins pe gardul-viu. La scîrţîitul barierei, apăru în prag doica, ţinînd un prunc la sîn. Cu mîna cealaltă trăgea după ea un biet ţînc pirpiriu, plin de scrofule pe faţă, fiul unui negustor de tricotaje din Rouen, pe care părinţii, fiind prea ocupaţi cu negoţul, îl lăsau la ţară.

— Intraţi, spuse ea; fetiţa dumneavoastră e acolo, doarme.

Odaia, la parter, singura de altfel din locuinţă, avea în fund, lîngă zid, un pat larg fără perdele, pe cînd în latura ferestrei, cîrpită cu un soare de hîrtie albastră, se afla covata de frămîntat. În ungher, după uşă, nişte bocanci cu ţinte lucitoare erau înşiraţi sub placa lavoarului, lîngă o sticlă plină cu ulei în gura căreia era pusă o pană; un Mathieu Laensberg5 zăcea pe căminul prăfuit, printre pietre de cremene, căpeţele de lumînare şi bucăţi de iască. În sfîrşit, ultima podoabă a acestui apartament era o Faimă suflînd în două trîmbiţe, o poză tăiată din vreo reclamă de parfumerie, prinsă pe zid cu şase cuişoare de saboţi.

Copilul Emmei dormea într-un leagăn de răchită. Îl luă împreună cu cuvertura în care era înfăşurat, şi începu să-i cînte încetişor, legănîndu-se.

Léon se plimba prin odaie; i se părea ciudat s-o vadă pe această frumoasă doamnă cu rochie de nankin în mijlocul unei asemenea mizerii. Dna Bovary se înroşi; el se întoarse, crezînd că privirea lui păruse impertinentă. Apoi ea o culcă la loc pe micuţă, care tocmai îi vărsase pe gulerul de dantelă. Doica veni numaidecît cu o cîrpă, asigurînd-o că nu se va mai cunoaşte.

— Cîte nu-mi face mie, zicea ea, toată ziua numai o spăl! Dacă aţi avea bunătatea să-i porunciţi lui Camus, băcanul, să mă lase să iau un pic de săpun cînd am nevoie ar fi chiar mai comod pentru dumneavoastră, nu v-aş mai deranja.

— Bine, bine! zise Emma. La revedere, coană Rollet!

Şi ieşi ştergîndu-şi picioarele în prag.

Femeia o însoţi pînă în capătul curţii, povestind ce greu îi venea să se tot trezească noaptea.

— Mă simt aşa de zdrobită, că uneori adorm pe scaun; de aceea, ar trebui să-mi daţi măcar o livră de cafea măcinată, care mi-ar ajunge o lună şi aş bea-o dimineaţa cu lapte.

După ce îndură şi mulţumirile ei, dna Bovary plecă; şi ajunsese destul de departe pe cărare, cînd auzi un zgomot de saboţi; întoarse capul: era doica.

— Ce-i?

Atunci ţăranca, trăgînd-o la o parte după un ulm, începu să-i vorbească de bărbatu-său, care, cu meseria lui şi cu cei şase franci pe an pe care căpitanul…

— Zi odată, spuse Emma.

— Păi bine, reluă doica suspinînd la fiece vorbuliţă, mă tem să nu i se facă nu ştiu cum dacă mă vede bînd cafea numai eu singură; ştiţi cum sînt bărbaţii…

— Dacă-ţi spun că o să ai, repeta Emma, o să-ţi dau!… Nu mă bate la cap!

— Vai, doamnă dragă şi scumpă, are nişte crampe grozave în piept, din cauza rănii. Zice că cidrul îl înmoaie.

— Hai odată, coană Rollet!

— Deci, începu cealaltă făcînd o reverenţă, dacă nu vă cer prea mult… – mai făcu o reverenţă – cînd o să vreţi (privire rugătoare), o cărăfioară de rachiu, zise ea în cele din urmă, şi o să-i fac frecţie cu el la picioare fetiţei dumneavoastră, că are nişte tălpi gingaşe ca limba.

Scăpînd de doică, Emma luă din nou braţul dlui Léon. Păşi iute cîtăva vreme; apoi merse mai încet, iar privirea, întorcîndu-se, întîlni umărul tînărului, a cărui redingotă avea un guler de catifea neagră. Peste el cădea părul lui castaniu, neted şi bine pieptănat. Îi remarcă şi unghiile, care erau mai lungi decît se purtau la Yonville. Întreţinerea lor era una dintre marile griji ale secretarului; şi ţinea în acest scop un briceag special în birou.

Se întoarseră la Yonville pe malul apei. În anotimpul cald, prundişul mai lat dezvelea pînă la temelie zidurile grădinilor, care aveau o scară cu cîteva trepte ducînd la rîu. Acesta curgea fără zgomot, iute şi părea rece; ierburi lungi şi subţiri se încovoiau împreună, după curentul care le trăgea, şi în limpezimea apei se răsfirau ca nişte plete verzi, lăsate în voie. Cîteodată, pe vîrful trestiilor sau pe frunzele de nufăr, se aşeza ori se plimba vreo insectă cu lăbuţe fine. Soarele înţepa cu o rază globurile albastre ale undelor, care plesneau urmîndu-se fără odihnă; cioturile sălciilor bătrîne îşi oglindeau în apă scoarţa căruntă; mai departe, de jur împrejur, pajiştea părea pustie. În gospodării era ora cinei, iar tînăra şi tovarăşul ei n-auzeau, mergînd, decît cadenţa paşilor pe pămîntul potecii, cuvintele pe care le schimbau şi fîşîitul rochiei Emmei care foşnea împrejurul ei.

Zidurile grădinilor, înzestrate cu cioburi de sticle pe creastă, erau calde ca geamurile unei sere. Printre cărămizi crescuse ridiche sălbatică, şi trecînd, dna Bovary scutura cu marginea umbreluţei desfăcute cîteva flori ofilite, ca pe o pulbere aurie; sau cîte un vrej de caprifoi ori clematite, atîrnînd, întîrzia o clipă pe mătase, agăţîndu-se de franjuri.

Vorbeau despre o trupă de dansatori spanioli, aşteptată în curînd la teatrul din Rouen.

— O să mergeţi? întrebă ea.

— Dacă pot, răspunse el.

Nu mai aveau oare nimic altceva să-şi spună? Ochii lor erau totuşi plini de conversaţii mai serioase; şi, pe cînd se străduiau să găsească fraze banale, simţeau cum îi cuprinde pe amîndoi aceeaşi tînjire; era ca un murmur al sufletului, profund, continuu, care-l domina pe cel al glasurilor. Luaţi prin surprindere de această suavitate nouă pentru ei, nu se gîndeau să-şi împărtăşească senzaţia sau să-i descopere pricina. Fericirile ce vor veni, precum ţărmurile de la tropice, împrăştie asupra imensităţilor din jur, care precedă moliciunile lor natale, o adiere parfumată, şi aţipim sub acest farmec, fără măcar să ne întrebăm de ce nu zărim orizontul.

Într-un loc, pămîntul se surpase sub paşii vitelor; trebuiră să treacă folosind nişte pietroaie mari şi verzi, puse ici şi colo în noroi. Cîteodată, ea se oprea o clipă ca să se uite unde pune botina – şi, clătinîndu-se pe bolovanul care se mişca, cu coatele ridicate, cu mijlocul aplecat, cu privirea nehotărîtă, rîdea atunci, de frică să nu cadă în băltoace.

Cînd ajunseră în dreptul grădinii ei, dna Bovary împinse portiţa, urcă treptele alergînd şi dispăru.

Léon se întoarse la birou. Şeful lipsea; aruncă o privire prin dosare, îşi ascuţi o pană, în fine îşi luă pălăria şi plecă.

Se duse la Izlaz, în susul coastei de la Argueil, sub streaşina pădurii; se întinse pe jos sub brazi şi privi cerul printre degete.

— Ce tare mă plictisesc! îşi spunea el, ce tare mă plictisesc!

Se considera de plîns, pentru că trăia în satul ăsta, avîndu-i doar pe Homais drept prieten şi pe dl Guillaumin drept maestru. Acesta din urmă, mereu ocupat cu afaceri, purtînd ochelari cu hulube de aur şi favoriţi roşii pe o cravată albă, nu pricepea deloc delicateţurile spiritului, deşi afecta un gen ţeapăn şi englezesc, care-l impresionase pe secretar la început. Cît despre soţia farmacistului, era cea mai bună dintre soţiile normande, blîndă ca o oaie, iubindu-şi copiii, tatăl, mama, verii, plîngînd la durerile altora, lăsînd totul în plata Domnului în gospodărie şi detestînd corsetele; dar atît de greu de urnit, atît de plicticos de ascultat, cu o înfăţişare aşa de banală şi cu o conversaţie aşa de sărăcăcioasă, încît nu-i trecuse niciodată prin cap, deşi ea avea treizeci de ani, iar el douăzeci, deşi dormeau uşă-n uşă şi deşi vorbeau în fiecare zi, că ea ar fi putut fi privită ca femeie de cineva sau că ar fi avut din zestrea sexului ei altceva decît rochia.

Şi apoi, cine mai era? Binet, cîţiva negustori, doi-trei cîrciumari, preotul, în sfîrşit dl Tuvache, primarul, cu cei doi fii ai lui, oameni chiaburi, ciufuţi, tîmpiţi, lucrîndu-şi singuri pămînturile, chefuind în familie, bisericoşi de altfel şi cu totul insuportabili în societate.

Dar pe fondul comun al tuturor acestor feţe omeneşti, figura Emmei se desprindea izolată şi în acelaşi timp mai îndepărtată; fiindcă între ea şi el se simţeau nedesluşite prăpăstii.

La început, venise pe la ea de mai multe ori în tovărăşia farmacistului. Charles nu păruse din cale-afară de dornic să-l primească; iar Léon nu ştia cum să procedeze, între teama de a fi indiscret şi dorinţa unei intimităţi pe care o considera aproape imposibilă.

 

1. Noul calendar republican intrase în vigoare în 1793, retroactiv, începînd cu echinocţiul de toamnă precedent, adică 22 septembrie 1792, care devenea 1 vendémiaire, prima zi a anului I (întîmplător în acea zi fusese proclamată republica). Lunile aveau fiecare cîte 30 de zile şi erau urmate, înaintea Anului Nou, de cinci zile libere. Lunile se numeau, în ordine, vendémiaire, brumaire, frimaire, nivôse, pluviôse, ventôse, germinal, floréal, prairial, messidor, thermidor, fructidor. Calendarul republican, căzut repede în desuetudine, a fost abolit oficial începînd cu 1 ianuarie 1806 (11 nivôse anul XIV).

2. Cîntec de Béranger (1780-1857), versificator liberal, anticlerical şi bonapartist; Flaubert îl dispreţuia profund. Béranger a atins o mare popularitate în timpul monarhiei din iulie, cînd a şi executat o pedeapsă cu închisoarea pentru cîntecele lui, transmise din gură în gură. El a propagat mitul poporului eroic şi virtuos, ce nu aşteaptă decît un conducător genial să-l poarte spre glorie; prin aceasta, a pregătit într-un fel drumul spre putere al lui Napoleon al III-lea, ceea ce a făcut ca în ultimii ani ai vieţii să aibă amărăciunea de a se vedea detestat de oamenii simpli.

3. Poem antireligios publicat în 1799 de Parny (1753-1814). Celebru cu un volum de Poezii erotice, Parny a intrat la Academie în 1803.

4. Perioada de lehuzie de patruzeci de zile, în care femeia n-are voie să meargă la biserică. Modelul acestui obicei creştin este regula evreiască, respectată şi de Fecioara Maria (Levitic, 12, 1-2; Luca, 2, 22).

5. Almanah popular, publicat prima dată la Liège în 1636, sub numele unui canonic Mathieu Laensberg, care însă n-a existat. Împreună cu calendarul pe anul în curs, aici se găseau profeţii meteorologice şi altele, indicaţii despre zilele norocoase etc.