V

Se întîmplă într-o duminică de februarie, într-o după-amiază cu ninsoare.

Plecaseră cu toţii, dl şi dna Bovary, Homais şi dl Léon, să vadă în vale, la o jumătate de leghe de Yonville, o filatură de in care se construia acolo. Spiţerul îi luase pe Napoléon şi pe Athalie, ca să facă mişcare, iar Justin îi însoţea, ducînd pe umăr umbrelele.

Totuşi nimic nu era mai banal decît minunăţia aceasta. Un teren pustiu, pe care se aflau, claie peste grămadă, printre mormane de nisip şi de pietriş, cîteva roţi dinţate deja ruginite, înconjura o clădire lungă şi dreptunghiulară, ciuruită de o grămadă de ferestruici. Nu era terminată, şi printre grinzile acoperişului se vedea cerul. Legat de căpriorii faţadei, un buchet de paie cu spice îşi plesnea în vînt panglicile tricolore.

Homais vorbea. Le explica persoanelor de faţă importanţa viitoare a acestei întreprinderi, evalua tăria planşeurilor, grosimea zidurilor, şi-i părea tare rău că nu are un baston metric, aşa cum avea dl Binet, pentru folosinţa personală.

Emma, care-l ţinea de braţ, se sprijinea un pic pe umărul lui şi privea discul soarelui strălucind departe, în negură, de o paloare orbitoare; întoarse capul: îl văzu pe Charles. Îşi trăsese şapca pînă pe sprîncene, iar buzele-i groase tremurau, ceea ce-i dădea feţei un aer prostesc; spinarea lui chiar, spinarea lui liniştită te enerva cînd o vedeai, şi pe redingotă Emma descoperea lăfăindu-se toată platitudinea personajului.

Pe cînd îl privea astfel, gustînd un soi de voluptate depravată în iritarea ei, Léon făcu un pas înainte. Gerul, care-l făcea palid, părea a-i aşterne peste chip o langoare mai gingaşă; între cravată şi gît, gulerul cămăşii, cam moale, descoperea pielea; de sub o şuviţă de păr i se vedea puţin urechea, iar ochii mari şi albaştri, ridicaţi spre nori, i se părură Emmei mai limpezi şi mai frumoşi decît lacurile de munte în care se oglindeşte cerul.

— Nenorocitule! strigă deodată spiţerul.

Şi alergă spre fecioru-său, care se vîrîse într-un morman de var ca să-şi vopsească pantofii în alb. Copleşit de ocări, Napoléon începu să urle, pe cînd Justin îi ştergea încălţămintea cu un şomoiog de paie. Însă ar fi avut nevoie de un cuţit; Charles îl oferi pe al lui.

— Aha! îşi spuse ea, umblă cu briceagul în buzunar, ca ţăranii!

Se scutura chiciura, şi se întoarseră la Yonville.

Seara, dna Bovary nu vru să meargă în vizită la vecini şi, după ce plecă Charles, cînd se simţi singură, îi apăru aceeaşi comparaţie dintre ei, cu limpezimea unei senzaţii aproape nemijlocite şi cu îndepărtarea de perspectivă pe care le-o dă obiectelor amintirea. Privind din pat focul luminos care ardea, îl vedea din nou, ca mai înainte, pe Léon în picioare, îndoindu-şi bastonul de trestie cu o mînă şi ţinînd-o cu cealaltă pe Athalie, care sugea liniştită un ţurţure. Îl găsea fermecător; nu se mai putea desprinde de el; şi îşi aminti alte atitudini ale lui din alte zile, vorbele pe care le spusese, sunetul vocii, toată fiinţa lui; şi repeta, ţuguindu-şi buzele ca pentru un sărut:

— Da, fermecător! fermecător!… Iubeşte oare pe cineva? se întrebă ea. Pe cine?… pe mine!

I se aşternură dinainte toate dovezile deodată, inima îi tresăltă. Flacăra din cămin făcea să tremure pe tavan o lumină voioasă; se întoarse pe spate, întinzîndu-se.

Atunci începu veşnica tînguire: „O, dacă cerul ar fi vrut! Dar de ce nu? Ce ne împiedică?…“.

Cînd Charles se întoarse, la miezul nopţii, se prefăcu a se trezi şi, fiindcă el făcu zgomot dezbrăcîndu-se, se plînse de migrenă; apoi îl întrebă nepăsătoare ce se mai întîmplase la serată.

— Dl Léon a urcat în camera lui devreme, zise el.

Ea nu-şi putu stăpîni un zîmbet şi adormi cu sufletul plin de o nouă încîntare.

A doua zi, la căderea nopţii, primi vizita dlui Lheureux, negustor de modă. Prăvăliaşul acesta era un om uns cu toate alifiile.

Născut gascon, dar devenit normand, adăuga limbariţei meridionale viclenia din ţinutul Caux. Faţa lui grasă, moale şi spînă părea unsă cu decoct de lemn-dulce1, iar părul alb făcea să pară şi mai aspră strălucirea brutală a ochişorilor negri. Nu se ştia ce fusese pe vremuri: coropcar, ziceau unii, bancher la Routot, după alţii. Oricum, era lucru sigur că putea face din cap nişte socoteli complicate, de l-ar fi speriat şi pe Binet. Politicos pînă la slugărnicie, stătea mereu cu şalele pe jumătate îndoite, în poziţia cuiva care salută sau invită.

După ce-şi lăsă la uşă pălăria cu panglică de doliu, puse pe masă o cutie de carton verde şi începu să i se plîngă doamnei, cu o grămadă de politeţuri, că pînă în acea zi nu izbutise să-i dobîndească încrederea. O prăvălie sărăcăcioasă ca a lui nu era în stare s-o ispitească pe o elegantă; şi apăsă pe acest cuvînt. Totuşi, n-avea decît să poruncească, iar el se obliga să-i furnizeze tot ce ar dori, ca mercerie sau lenjerie, tricotaje sau articole de modă; pentru că se ducea la oraş de patru ori pe lună negreşit. Avea relaţii cu casele cele mai solide. I se putea menţiona numele la Trei Fraţi, la Barba de aur sau la Sălbaticul vînjos; toţi aceşti domni îl cunoaşteau ca pe propriile lor buzunare! Astăzi deci venea ca să-i arate doamnei, în trecere, diferite articole pe care se întîmpla să le aibă, printr-o ocazie din cele mai rare. Îi scoase din cutie o jumătate de duzină de gulere brodate.

Dna Bovary le cercetă.

— N-am nevoie de nimic, zise ea.

Atunci dl Lheureux aşternu cu grijă trei eşarfe algeriene, mai multe testele de ace englezeşti, o pereche de papuci de pai şi, în sfîrşit, patru pahare pentru ouă, din nucă de cocos, ajurate, cioplite de ocnaşi. Apoi, cu amîndouă mîinile pe masă, cu gîtul întins, cu mijlocul îndoit, urmărea cu gura căscată privirea Emmei, care se plimba nehotărîtă printre toate mărfurile. Din cînd în cînd, ca pentru a lua o scamă, rîcîia cu unghia mătasea eşarfelor, despăturite complet; fîşîiau uşor scînteind, în lumina verzuie a amurgului, din toate paietele de aur cu care erau ţesute.

— Cît costă astea?

— Nimica toată, răspunse el, un fleac; dar nu e nici o grabă; cînd doriţi; nu sîntem jidani!

Ea se gîndi un pic, şi pînă la urmă îi mulţumi din nou dlui Lheureux, care, fără să se piardă cu firea, replică:

— Păi, nu-i nimic; o să ne înţelegem altă dată; eu cu doamnele m-am împăcat întotdeauna, numai cu a mea nu!

Emma zîmbi.

— Vreau să zic, reluă el cu o înfăţişare de om cumsecade, după gluma pe care o făcuse, că nu banii sînt grija mea… Vă dau eu bani, dacă vă trebuie.

Ea se arătă surprinsă.

— Ei! făcu el repede, scăzînd glasul, nici n-ar trebui să merg departe ca să-i găsesc; puteţi să contaţi pe mine!

Şi întrebă de sănătatea lui moş Tellier, stăpînul Cafenelei Franceze, pe care-l trata atunci dl Bovary.

— Ce sfîntul are moş Tellier?… Tuşeşte de se zguduie toată şandramaua şi mă tem că în curînd o să-l vedem mai degrabă în pardesiu de scînduri decît în halat de flanelă! Ce de chefuri a tras în tinereţea lui! Oamenii ăştia, doamnă, făceau din noapte zi! S-a pîrjolit cu rachiu! Însă e trist, cu toate astea, să vezi cum se prăpădeşte o cunoştinţă.

Şi, închizîndu-şi cutia, pălăvrăgea astfel despre clientela medicului.

— Din cauza vremii, probabil, sînt toate bolile astea! zise el privind spre geamuri cu o mutră posomorîtă. Nici eu nu mă simt prea în apele mele; ba chiar într-una din zile o să trebuiască să vin să-l consult pe domnul, fiindcă am un junghi în spate. În fine, la revedere, dnă Bovary; la dispoziţia dumneavoastră; preaplecată slugă!

Şi închise uşa încetişor.

Emma ceru să i se aducă cina în odaie, la colţul focului, pe o tavă; mîncă încet; toate i se păreau gustoase.

— Ce cuminte am fost! îşi zise ea, gîndindu-se la eşarfe.

Auzi paşi pe scară: era Léon. Se ridică şi luă de pe comodă, printre cîrpele de tivit, pe cea mai de deasupra. Atunci cînd intră el, părea cu totul absorbită.

Conversaţia lîncezi, fiindcă dna Bovary o lăsa să se stingă mereu, pe cînd el însuşi părea cam stînjenit. Aşezat pe un scăunel, lîngă cămin, învîrtea între degete tocul de fildeş pentru ace; ea împungea cu acul sau, din vreme-n vreme, încreţea cu unghia ţesătura. Nu vorbea; el tăcea, subjugat de tăcerea ei, cum ar fi fost dacă i-ar fi vorbit.

„Sărmanul băiat!“ gîndea ea.

„Ce nu i-a plăcut la mine?“ se întreba el.

În cele din urmă, Léon spuse că într-una din zile trebuia să se ducă la Rouen cu o treabă de la birou.

— Abonamentul dumneavoastră de muzică a expirat, să-l reînnoiesc?

— Nu, răspunse ea.

— De ce?

— De aceea…

Şi, făcînd gura pungă, trase încet un fir lung gri.

Cusutul ăsta îl enerva pe Léon. Degetele Emmei păreau că se jupoaie la vîrf; îi veni în minte o vorbă galantă, dar nu îndrăzni s-o spună.

— Atunci renunţaţi? reluă el.

— La ce? întrebă ea iute, la muzică? Ah, Doamne, sigur că da! Am o casă de ţinut, un bărbat de îngrijit, o mie de treburi, o mulţime de datorii care sînt mai importante.

Se uită la pendulă. Charles era în întîrziere. Atunci se prefăcu îngrijorată. Repetă de mai multe ori:

— E un om atît de bun!

Secretarului îi plăcea de dl Bovary. Însă tandreţea asta pentru el îi produse mirare şi neplăcere; totuşi reluă elogiul medicului, pe care-l făcea în faţa tuturor, spunea el, şi mai ales a farmacistului.

— A, e un om de treabă, încuviinţă Emma.

— Sigur că da, întări secretarul.

Şi începu să vorbească despre dna Homais, a cărei ţinută foarte neglijentă le era un veşnic pretext de glume.

— Şi ce-i cu asta? îl întrerupse Emma. O bună mamă de familie nu-şi bate capul cu toaletele.

Apoi recăzu în tăcere.

La fel se întîmplă şi în zilele următoare; felul ei de a vorbi, purtările, totul se schimbă. Fu văzută bătîndu-şi capul cu gospodăria, mergînd iarăşi regulat la biserică şi ţinîndu-şi mai din scurt servitoarea.

O scoase pe Berthe de la doică. Félicité o aducea cînd venea cineva în vizită, şi dna Bovary o dezbrăca pentru ca să arate cît e de bine făcută. Declara că adoră copiii; erau mîngîierea ei, bucuria ei, nebunia ei, şi-şi însoţea mîngîierile cu expansiuni lirice, care, altora decît locuitorilor din Yonville le-ar fi amintit de Sachette2 din Notre-Dame de Paris.

Cînd Charles se întorcea acasă, găsea lîngă spuză papucii puşi la încălzit. Acum nici jiletcilor lui nu le mai lipsea căptuşeala, nici cămăşilor nasturii, ba chiar era o plăcere să priveşti în dulap toate scufiile de bumbac ordonate în teancuri egale. Ea nu se mai strîmba ca altădată cînd îi propunea să se plimbe prin grădină; nu ieşea din cuvîntul lui, deşi nu ghicea căror porniri li se supunea astfel fără murmur; şi cînd Léon îl vedea la colţul vetrei, după cină, cu mîinile împreunate pe burtă, cu picioarele pe fiarele căminului, cu obrazul înroşit de digestie, cu ochii umezi de fericire, cu copila umblînd în patru labe pe covor şi femeia aceasta mlădioasă venind în spatele fotoliului să-l sărute pe frunte, îşi spunea:

— Ce nebunie! Cum să ajung pînă la ea?

I se păru prin urmare atît de virtuoasă şi de inaccesibilă încît îl părăsi orice nădejde, chiar şi cea mai vagă.

Dar, prin această renunţare, o punea pe o treaptă extraordinară. În ochii lui, ea se desprinse de calităţile trupeşti, de la care el nu putea căpăta nimic; şi în inima lui, ea se ridică tot mai sus, desprinzîndu-se magnific din văpaia unei apoteoze plutitoare. Era unul din acele sentimente pure care nu stînjenesc activităţile vieţii, simţiri pe care le cultivăm fiindcă sînt rare şi a căror pierdere ne-ar întrista mai mult decît ne bucură posesia.

Emma slăbi, obrajii îi păliră, chipul i se lungi. Cu bandourile ei negre, ochii mari, nasul drept, mersul de păsărică şi fiind acum mereu tăcută, nu părea a trece prin viaţă abia atingînd-o, purtînd pe frunte întipărirea vagă a vreunei predestinări sublime? Era atît de tristă şi de calmă, atît de blîndă şi de rezervată în acelaşi timp, încît lîngă ea te subjuga un farmec glacial, aşa cum te înfiori într-o biserică de parfumul florilor amestecat cu răceala marmurei. Nici măcar ceilalţi nu scăpau acestei seducţii. Farmacistul zicea:

— E o femeie foarte capabilă şi care n-ar fi nelalocul ei într-o subprefectură.

Tîrgoveţele o admirau cît e de econoamă, clienţii cît e de amabilă, săracii cît e de miloasă.

Însă era de fapt plină de pofte, de turbare, de ură. Sub rochia cu cute drepte se ascundea o inimă răvăşită, al cărei chin nu-l povesteau buzele atît de pudice. Se îndrăgostise de Léon şi căuta singurătatea, ca să se poată desfăta în voie cu imaginea lui. Vederea omului tulbura voluptatea acestei meditaţii. Emmei îi bătea inima cînd îi auzea paşii, dar cînd era de faţă, emoţia dispărea, şi nu-i mai rămînea pe urmă decît o mirare imensă care se sfîrşea în tristeţe.

Léon nu ştia, cînd ieşea deznădăjduit, că ea se ridica să-l mai vadă o dată trecînd pe stradă. Îşi făcea gînduri pentru toate mişcările lui; îi pîndea expresia feţei; născoci o întreagă poveste ca să aibă pretext să-i viziteze camera. O invidia pe nevasta farmacistului pentru fericirea de a dormi sub acelaşi acoperiş cu el; şi gîndurile i se întorceau fără încetare asupra acestei case, ca şi porumbeii de la Leul de Aur, care veneau să-şi scalde în streşini gheruţele trandafirii şi aripile albe. Dar, cu cît îşi dădea seama mai deplin de iubirea ei, cu atît o înăbuşea, ca să nu se vadă şi ca s-o scadă. Ar fi vrut ca Léon să bănuiască singur; îşi imagina întîmplări, catastrofe care ar fi uşurat descoperirea. Ceea ce o reţinea era desigur lenea sau spaima, dar şi pudoarea. Se gîndea că-l respinsese prea tare, că momentul trecuse, că totul fusese pierdut. Apoi, mîndria, bucuria de a-şi putea spune: „Sînt virtuoasă“, de a se privi în oglindă luînd atitudini resemnate, o mai mîngîiau un pic de sacrificiul pe care credea că l-a făcut.

Atunci, dorinţele cărnii, pofta de bani şi melancoliile patimii, toate se contopiră într-o singură suferinţă; şi, în loc să-şi mute gîndul, insista mai mult, aţîţîndu-şi durerea şi căutînd pretutindeni prilejuri. Se necăjea că un fel de mîncare nu fusese servit cum trebuie, că o uşă rămăsese întredeschisă, se văita că n-avea catifea, că-i lipsea fericirea, că visurile-i erau prea înalte, iar casa prea neîncăpătoare.

Ceea ce o scotea din sărite era că Charles nu părea deloc a bănui prin ce chinuri trecea ea. El era convins că-i satisface toate trebuinţele, fapt care ei i se părea o insultă prostească, iar siguranţa lui, o lipsă de recunoştinţă. Atunci pentru cine se ţinea cuminte? Nu el era piedica din calea oricărei încîntări, cauza tuturor suferinţelor, şi precum cuiul ascuţit de la catarama curelei acesteia complexe care o strîngea din toate părţile?

Atunci, azvîrli asupra lui singur ura multiplă născută din necazuri, şi fiecare efort de-a o micşora nu izbutea decît s-o sporească; fiindcă străduinţa asta zadarnică se adăuga la celelalte motive de deznădejde şi contribuia şi mai mult la îndepărtarea dintre ei. Se răzvrătea împotriva propriei ei blîndeţi. Mediocritatea vieţii casnice o împingea la fantezii luxoase, tandreţea matrimonială, la dorinţe adultere. Ar fi vrut ca Charles s-o bată, ca să-l poată detesta pe bună dreptate, să se răzbune. Cîteodată se mira şi ea ce presupuneri cumplite îi treceau prin minte; şi veşnic oare trebuia să zîmbească, să audă repetîndu-i-se că era fericită, să se prefacă a fi, să lase să se creadă?

Totuşi, era uneori dezgustată de această ipocrizie. O ispitea gîndul să fugă cu Léon, undeva, departe, ca să încerce un nou destin; dar îndată în sufletul ei se deschidea o prăpastie nedesluşită, plină de întuneric.

— De altfel, nu mă mai iubeşte, gîndea ea; ce să mă fac? de unde să aştept un ajutor, o mîngîiere, o uşurare?

Rămînea zdrobită, gîfîind, neputincioasă, hohotind înăbuşit, cu chipul plin de lacrimi.

— De ce să nu-i spun domnului? o întreba servitoarea, cînd se întîmpla să deschidă uşa în timpul unor asemenea crize.

— Nervii sînt de vină, răspundea Emma; nu-i spune nimic, o să se necăjească.

— Aoleu, făcea Félicité, sînteţi tocmai ca fata lui moş Guérin, pescarul de la Pollet, pe care-am cunoscut-o la Dieppe, înainte de a fi la dumneavoastră. Era aşa de tristă, aşa de tristă, încît, dac-o vedeai stînd în pragul casei, credeai că vezi doliul la poartă. Boala ei, după cum se pare, era un soi de ceaţă pe care-o avea în cap, şi doctorii nu erau în stare de nimic, nici preotul. Cînd o apuca prea tare, se ducea de una singură pe malul mării, aşa că locotenentul de la vamă, cînd îşi făcea rondul, o găsea plîngînd întinsă pe pietre. Pe urmă, după nuntă, cică i-a trecut.

— Mie după nuntă mi-a venit, răspundea Emma.

 

1. Lemnul-dulce (Glycyrrhiza officinalis) este o leguminoasă scundă, cu rădăcini cilindrice, gălbui în interior, care conţin o substanţă dulce. În Franţa, era întrebuinţată pentru îndulcirea multor băuturi şi poţiuni medicamentoase; aveau căutare în special nişte bastonaşe preparate din sucul scăzut şi concentrat, de culoare brună. La noi, sub numele de lemn-dulce se cunoaşte în flora spontană specia echinata.

2. Personaj din romanul lui Victor Hugo. Prostituată, are o fetiţă pe care i-o fură ţiganii; ea crede că au mîncat-o, şi se face pustnică, cerînd să fie zidită într-o hrubă care dădea spre Place de Grève. Însufleţită de o ură teribilă împotriva ţiganilor, o reţine prizonieră pe ţiganca Esmeralda, căutată de poliţie pentru omor, pînă în clipa cînd recunoaşte în ea, graţie unui pantofior brodat, pe propria ei fiică.