VI

Într-o seară, cînd, aşezată în faţa ferestrei deschise, îl privea pe Lestiboudois, paracliserul, care tundea tufele de buxus1, auzi deodată clopotul pentru Angelus.

Era la începutul lui aprilie, cînd e-nflorită ciuboţica-cucului; un vînt călduţ se tăvăleşte peste răzoarele arate, iar grădinile, ca nişte femei, îşi fac parcă toaleta pentru sărbătorile verii. Printre stinghiile umbrarului şi dincolo de ele, de jur împrejur pe pajişte, se vedea rîul desenînd prin iarbă sinuozităţi hoinare. Aburul înserării trecea printre plopii fără frunze, estompîndu-le contururile cu o umbră violetă, mai palidă şi mai transparentă decît un văl subţire prins între ramurile lor. În depărtare treceau nişte vite; nu li se auzeau nici paşii, nici mugetele; iar clopotul, sunînd întruna, îşi prelungea în văzduh paşnica lamentaţie.

Ascultînd dangătul repetat, gîndul tinerei se rătăcea printre vechile ei amintiri din adolescenţă şi de la pension. Vedea iar înaintea ochilor sfeşnicele mari de pe altar, mai înalte decît vazele pline de flori şi tabernacolul cu colonete. Ar mai fi vrut să se piardă, ca altădată, în lungul şir de văluri albe, punctat din loc în loc de negrul glugilor ţepene ale surorilor aplecate pe scăunelele de rugăciune; la slujba de duminică, ridicînd ochii, zărea chipul blînd al Fecioarei, prin rotocoalele fumului albăstrui de tămîie ce se înălţa. Atunci o cuprinse o înduioşare; se simţi moale, lipsită de voinţă, ca un fulg de pasăre ce se roteşte dus de furtună; şi, fără să ştie ce face, porni spre biserică, gata de orice act de cucernicie, numai să-şi încovoaie sub el sufletul şi să-şi cufunde întreaga existenţă.

Îl întîlni în piaţă pe Lestiboudois care se şi întorcea la lucru; ca să nu-şi scurteze ziua de muncă, acesta prefera să-şi lase treburile baltă, reluîndu-le după o scurtă pauză, aşa că suna de Angelus cînd îi venea lui mai bine. De altfel, dangătul de adineauri îi chema pe copii la catehism.

Unii, care veniseră mai devreme, jucau bile pe lespezile cimitirului. Alţii, călare pe zid, dădeau din picioare retezînd cu saboţii urzicile înalte ce creşteau între zidul împrejmuitor şi ultimele morminte. Era singurul loc cu verdeaţă; restul era numai piatră, în permanenţă acoperită de un praf subţire, în ciuda măturii din sacristie.

Copiii alergau pe aici în pîslari ca pe un parchet făcut anume pentru ei, şi glasurile lor răzbăteau prin zumzăitul clopotului. Acesta se stingea pe măsură ce încetau oscilaţiile frînghiei groase, care, atîrnînd din înaltul clopotniţei, îşi tîra un capăt pe pămînt. Treceau rîndunele scoţînd ţipete scurte, despicînd aerul cu tăişul aripilor, şi se întorceau repede la cuiburile lor galbene, sub ţiglele streşinii. În fundul bisericii ardea o lampă, mai bine zis un fitil de candelă într-un pahar suspendat. De departe, lumina ei părea o pată albicioasă tremurînd peste ulei. O rază lungă de soare străbătea tot naosul, făcînd să pară şi mai întunecate navele laterale şi ungherele.

— Unde-i preotul? îl întrebă dna Bovary pe un băieţel care se distra zgîlţîind bariera turnantă în gaura care se lărgise.

— O să vină, răspunse el.

Într-adevăr, poarta prezbiteriului scîrţîi şi apăru abatele Bournisien; copiii fugiră buluc în biserică.

— Ştrengarii ăştia! bombăni preotul, tot ştrengari!

Şi, ridicînd de pe jos un manual de catehism făcut ferfeniţă, pe care-l lovise cu piciorul, zise:

— N-au respect pentru nimic!

Dar, imediat ce o zări pe dna Bovary, spuse:

— Iertaţi-mă, nu vă recunoşteam.

Vîrî catehismul în buzunar şi se opri, continuînd să legene între două degete cheia cea grea de la sacristie.

Lumina asfinţitului, care-i bătea în faţă, făcea să pălească lasticul sutanei lustruite la coate şi destrămate la poale. Pete de grăsime şi de tutun se înşirau, pe pieptul său larg, de-a lungul rîndului de nasturi şi deveneau mai numeroase pe măsură ce se depărtau de guler, pe care se revărsau cutele îmbelşugate ale pielii stacojii, presărate cu pete galbene ce dispăreau printre perii aspri ai bărbii cărunte. Tocmai luase masa şi respira zgomotos.

— Cum vă mai simţiţi? întrebă el.

— Rău, răspunse Emma; sufăr.

— Păi, şi eu la fel, continuă preotul. Căldura asta de la începutul verii vă moleşeşte grozav, nu-i aşa? În sfîrşit, ce să-i faci! Ne-am născut întru suferinţă, după cum zice sfîntul Pavel. Dar dl Bovary ce părere are?

— A, el…! exclamă Emma cu un gest de dispreţ.

— Cum! făcu bietul om uimit, nu vă prescrie nimic?

— Ah! făcu Emma, nu de leacuri pămînteşti am eu nevoie.

Însă, din cînd în cînd, preotul tot trăgea cu ochiul în biserică, unde copiii, îngenuncheaţi la şir, îşi dădeau cîte un brînci cu umărul şi cădeau ca popicele.

— Aş vrea să ştiu…, reluă ea.

— Aşteaptă tu, Riboudet, strigă clericul cu glas mînios, că-ţi rup eu urechile, puşlama nemernică!

Apoi, către Emma:

— E băiatul lui Boudet, dulgherul; părinţii lui sînt oameni înstăriţi şi-l lasă să-şi facă de cap. Dar, dacă ar vrea, ar învăţa uşor, că-l duce mintea. Uneori îi zic, în glumă, Riboudet (ca dealul pe care-l urci pe drumul spre Maromme) şi-i zic chiar „Riboudet al meu“, ha, ha! Muntele Riboudet2! Deunăzi i-am povestit gluma asta şi monseniorului, care a rîs… A binevoit să rîdă. Şi dl Bovary ce mai face?

Ea părea că nu-l aude. El continuă:

— E tot timpul foarte ocupat, nu-i aşa? Căci noi doi, el şi cu mine, sîntem cu siguranţă oamenii care au cel mai mult de lucru în toată parohia. Numai că el e medicul trupurilor, adăugă el cu un rîs nătîng, iar eu al sufletelor!

Emma îl ţintui pe preot cu o privire imploratoare:

— Da…, spuse ea, dumneavoastră mîngîiaţi toate suferinţele.

— Ah! Nu-mi mai amintiţi de asta, doamnă! Chiar în dimineaţa asta a trebuit să mă duc la Bas-Diauville, la o vacă ce se umflase; ei credeau că-i deocheată. Nu ştiu cum, dar toate vacile lor… Iertaţi-mă! Longuemarre şi Boudet! Derbedeilor! Terminaţi odată!

Şi dintr-o mişcare se năpusti în biserică.

Copiii se tot înghesuiau în jurul tetrapodului, se căţărau pe scăunelul cantorului, deschideau liturghierul; iar alţii, pe furiş, voiau să se încumete chiar în confesional. Dar preotul, deodată, împărţi asupra tuturor o ploaie de palme. Îi ridica de jos apucîndu-i de gulerul hăinuţei şi îi trîntea în genunchi pe lespezile corului, cu putere, de parcă ar fi vrut să-i planteze acolo.

— Ei, zise el cînd se întoarse lîngă Emma, şi-şi desfăcu batista mare de indiană apucînd un colţ cu dinţii, plugarii sînt tare de plîns!

— Mai sînt şi alţii, răspunse ea.

— Desigur! Muncitorii de la oraşe, de pildă.

— Nu ei…

— Iertaţi-mă, dar am cunoscut printre ei mame sărmane, femei virtuoase, vă asigur, adevărate sfinte, care n-aveau nici măcar o bucată de pîine.

— Dar acelea, începu Emma (şi colţurile gurii i se strîmbau în timp ce vorbea), acelea, dle paroh, care au pîine, dar n-au…

— Căldură iarna, spuse preotul.

— Ei, ce contează asta?

— Cum, ce contează? Mie mi se pare că, atunci cînd ai căldură destulă, mîncare bună…, pentru că, în sfîrşit…

— O, Doamne! O, Doamne! suspina ea.

— Nu vă simţiţi bine? făcu el apropiindu-se cu un aer îngrijorat; e din cauza digestiei, cu siguranţă. Trebuie să vă întoarceţi acasă, dnă Bovary, şi să beţi puţin ceai; asta o să vă întremeze; sau un pahar cu apă proaspătă cu zahăr.

— De ce?

Arăta ca o fiinţă care tocmai s-a trezit dintr-un vis.

— Pentru că duceaţi mîna la frunte. Am crezut că vă ia ameţeala.

Apoi, răzgîndindu-se:

— Dar parcă aţi venit să-mi spuneţi ceva. Despre ce era vorba? Nu mai ştiu.

— Eu? Nimic…, nimic…, repetă Emma.

Şi privirea ei, după ce se plimbă de jur împrejur, coborî încet asupra bătrînului în sutană. Se cercetau amîndoi, faţă în faţă, fără să-şi vorbească.

— Atunci, dnă Bovary, spuse el într-un tîrziu, cer iertare, dar ştiţi, datoria înainte de toate; trebuie să le zoresc pe haimanalele astea ale mele. Se apropie primele împărtăşanii. Mi-e teamă că iar n-o să fim gata la timp! De aceea, de la Înălţare îi ţin în fiecare miercuri o oră în plus, scurt pe doi. Bieţii copii! Nu e niciodată prea devreme să-i îndreptăm pe căile Domnului, cum ne-a povăţuit, de altfel, el însuşi, prin cuvîntul Fiului său ceresc. Sănătate, doamnă, respectele mele soţului dumneavoastră!

Şi intră în biserică, făcînd chiar la uşă o genuflexiune.

Emma îl privi dispărînd între cele două şiruri de bănci, mergînd cu paşi grei, cu capul puţin aplecat pe umăr şi cu palmele întoarse uşor în afară.

Apoi se răsuci pe călcîie cu totul, ca o statuie pe un pivot, şi se îndreptă spre casă. Însă vocea răsunătoare a preotului şi cea limpede a puştilor tot mai ajungeau pînă la ea, continuau în spatele ei.

— Eşti creştin?

— Da, sînt creştin.

— Ce este acela un creştin?

— Este acela care, fiind botezat…, botezat…, botezat…

Urcă treptele scării ţinîndu-se de balustradă şi, cînd ajunse în odaia ei, se prăbuşi într-un fotoliu.

Lumina albicioasă a geamurilor scădea încet, cu unduiri. Mobilele, la locurile lor, păreau mai nemişcate decît de obicei şi se pierdeau în umbră ca într-un ocean tenebros. Focul din cămin era stins, pendula continua să bată, şi pe Emma o cuprinse o uimire vagă faţă de acest calm al lucrurilor, în timp ce în ea se petreceau atîtea prăbuşiri. Dar, între fereastră şi măsuţa de lucru, iat-o şi pe micuţa Berthe, ce se împleticea cu botoşeii ei tricotaţi şi încerca să se apropie de maică-sa ca să-i apuce capătul panglicilor de la şorţ.

— Lasă-mă! zise aceasta, dînd-o la o parte cu mîna.

Însă peste puţin fetiţa veni iar, şi mai aproape, lîngă genunchii ei; şi, sprijinindu-se în mîini, ridică spre ea ochii mari, albaştri, în timp ce un fir de salivă cristalină i se prelingea de pe buze pe mătasea şorţului.

— Lasă-mă! repetă tînăra scoasă din sărite.

Chipul ei o înspăimîntă pe fetiţă, care începu să ţipe.

— Da’ lasă-mă odată! făcu ea împingînd-o cu cotul.

Berthe căzu la picioarele scrinului, lovindu-se de butonul de aramă; se tăie la obraz, şi sîngele începu să curgă. Dna Bovary se repezi s-o ridice, rupse cordonul clopoţelului, strigă din răsputeri după servitoare şi era gata să se blesteme, cînd apăru Charles. Era ora cinei, se întorcea acasă.

— Uite, dragul meu, îi spuse Emma cu o voce liniştită: asta mică, jucîndu-se, a căzut şi s-a rănit.

Charles o linişti, cazul nu era deloc grav, şi se duse să caute un diachylum3.

Dna Bovary nu coborî la masă; ţinu să rămînă singură ca să-şi supravegheze fetiţa. Atunci, privind-o cum doarme, îi dispăru treptat orice urmă de îngrijorare şi se socoti prea proastă şi prea bună că s-a agitat adineauri pentru atîta lucru. Într-adevăr, Berthe nu mai plîngea. Acum, răsuflarea ei ridica abia simţit plapuma de bumbac. Lacrimi mari se opreau în colţul pleoapelor pe jumătate închise, care lăsau să se vadă, printre gene, două pupile palide, adîncite; plasturele lipit pe obraz îi trăgea oblic pielea întinsă.

— Lucru ciudat, se gîndea Emma, cît e de urîtă copila asta!

La unsprezece seara, cînd Charles se întoarse de la farmacie (unde se dusese după cină să dea înapoi ce-i mai rămăsese din diachylum), îşi găsi soţia în picioare lîngă leagăn.

— Dacă-ţi spun eu că n-o să fie nimic, îi zise sărutînd-o pe frunte; nu-ţi mai face griji, sărmănico, o să te îmbolnăveşti!

Charles stătuse mult la spiţer. Deşi nu se arătase foarte mişcat, dl Homais se străduise totuşi să-l îmbărbăteze, să-i ridice moralul. Vorbiseră cu ocazia asta despre diversele primejdii care-i pîndesc pe copii şi despre cît de zăpăciţi sînt servitorii. Dna Homais ştia ce înseamnă asta, căci mai avea şi acum pe piept semne de la blid de jăratic pe care, odată, o bucătăreasă i-l scăpase în şorţuleţ. De aceea, aceşti părinţi grijulii luau tot felul de măsuri. Cuţitele nu erau niciodată ascuţite, nici podelele ceruite. La ferestre erau gratii de fier, iar la pervazuri bare groase. Copiii lui Homais, cu toată firea lor independentă, nu puteau să se mişte fără cineva după ei, să-i supravegheze; la cea mai mică răceală, tatăl îi îndopa cu siropuri pectorale, şi pînă după patru ani purtau toţi, fără discuţie, bentiţe matlasate4. Drept e că asta era o manie a dnei Homais; soţul era mîhnit în forul său interior, temîndu-se de rezultatele posibile ale unei asemenea compresiuni asupra organelor intelectului, şi-i scăpa cîte un comentariu:

— Ce, vrei să faci din ei nişte caraibi sau nişte botocuzi?

În tot acest timp, Charles încercase de mai multe ori să întrerupă conversaţia.

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră, şoptise la urechea secretarului, care o luă înaintea lui pe scări.

„O fi bănuind ceva?“ se întreba Léon. Îi bătea inima şi se pierdea în tot felul de presupuneri.

În sfîrşit, după ce închise uşa, Charles îl rugă să se intereseze personal la Rouen la ce preţuri se putea obţine un dagherotip frumos; era vorba de o surpriză sentimentală pentru soţia lui, o atenţie delicată: portretul lui în frac. Dar voia să ştie dinainte cam la cît să se aştepte; comisionul n-avea cum să-l încurce pe dl Léon, de vreme ce mergea la oraş aproape în fiecare săptămînă.

De ce se ducea? Homais bănuia că aici se ascundea vreo poveste de flăcău, vreo intrigă. Dar se înşela; Léon nu avea nici un amor. Era mai trist ca niciodată, şi dna Lefrançois îşi dădea bine seama de asta, după cîtă mîncare lăsa acum în farfurie. Vrînd să ştie mai multe, îl descusu pe perceptor; Binet răspunse pe un ton băţos că nu e în solda poliţiei.

Tovarăşul lui i se părea totuşi foarte ciudat; căci adesea Léon se lăsa pe spătarul scaunului, desfăcînd braţele, şi se plîngea în termeni vagi de existenţă.

— Asta-i pentru că nu vă distraţi destul, spunea perceptorul.

— Şi cum să mă distrez?

— Eu, în locul dumneavoastră, mi-aş lua un strung!

— Păi nu ştiu să strunjesc, răspunse secretarul.

— Ah, aşa-i! zicea celălalt, mîngîindu-şi bărbia cu un aer de dispreţ amestecat cu satisfacţie.

Léon se săturase să iubească fără nici un rezultat; şi apoi, începea să simtă apăsarea pe care ţi-o dă repetarea aceleiaşi vieţi atunci cînd nu e călăuzită de nici un interes şi nu se sprijină pe nici o speranţă. Era atît de plictisit de Yonville şi de yonvillezi, încît numai cînd vedea anumiţi oameni sau anumite case, nu-şi mai putea stăpîni nervii; iar farmacistul, cît era el de cumsecade, îi devenise de-a dreptul insuportabil. Cu toate astea, perspectiva unei situaţii noi îl speria în aceaşi măsură în care-l atrăgea.

Teama i se prefăcu repede în nerăbdare şi atunci Parisul începu să agite din depărtare, pentru el, fanfara balurilor mascate şi rîsetele grizetelor. Şi de ce nu pleca, de vreme ce trebuia să-şi termine acolo studiile de drept? Cine-l împiedica? şi începu să facă preparative interioare: îşi hotărî ocupaţiile dinainte. Îşi mobilă, în minte, un apartament. O să ducă o viaţă de artist! O să ia lecţii de chitară! O să poarte un halat de casă, o beretă, nişte papuci de catifea albastră! şi admira de pe acum, deasupra căminului, două florete încrucişate, cu un cap de mort şi cu chitara deasupra.

Cel mai greu lucru era să obţină consimţămîntul maică-sii; totuşi părea a fi lucrul cel mai rezonabil. Chiar patronul lui îl îndemna să lucreze şi într-un alt birou notarial, unde ar putea să se dezvolte mai departe. Alegînd deci o cale de mijloc, Léon căută un loc de ajutor de secretar la Rouen, nu găsi; şi-i scrise în sfîrşit maică-sii o lungă scrisoare amănunţită, în care-i arăta motivele pentru care trebuia să plece imediat să locuiască la Paris. Ea se învoi.

Nu se grăbi deloc. În fiecare zi, timp de o lună întreagă, Hivert îi cără de la Yonville la Rouen şi, de la Rouen la Yonville cufere, valize şi pachete; şi, după ce Léon îşi refăcu garderoba, tapiţă din nou cele trei fotolii, îşi cumpără o provizie de fulare, într-un cuvînt îşi luă mai multe măsuri decît pentru o călătorie în jurul lumii, începu să amîne plecarea de pe o săptămînă pe alta, pînă cînd primi de la mama lui o a doua scrisoare, prin care-l zorea să plece, de vreme ce intenţiona să-şi dea examenul înainte de vacanţă.

Cînd sosi clipa îmbrăţişărilor, dna Homais începu să plîngă, Justin hohotea; Homais, ca bărbat dur, îşi ascunse emoţia; ţinu să-i ducă el însuşi pardesiul prietenului pînă la grilajul notarului, care-l conducea pe Léon la Rouen cu trăsura. Tînărului îi mai rămăsese puţin timp ca să-şi ia rămas-bun de la dl Bovary.

După ce urcă scările, se opri, simţind că-şi pierduse răsuflarea. Cînd intră pe uşă, dna Bovary se ridică iute.

— Tot eu sînt! zise Léon.

— Eram sigură.

Emma îşi muşcă buzele, şi un val de sînge i se răspîndi sub piele, care deveni trandafirie, de la rădăcina părului pînă la marginea coleretei. Stătea în picioare, rezemată cu umărul de lambriuri.

— Domnul nu e aici? continuă el.

— E plecat.

Şi repetă:

— E plecat.

Apoi se lăsă tăcere. Se priviră; şi gîndurile lor, contopite în aceeaşi spaimă, se îmbrăţişau strîns, ca două piepturi ce palpită.

— Aş vrea s-o sărut pe Berthe, spuse Léon.

Emma coborî cîteva trepte şi o strigă pe Félicité.

El aruncă în jur o privire cuprinzătoare, pe pereţi, pe etajere, pe cămin, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă tot, să ia totul cu el.

Emma intră înapoi, şi servitoarea o aduse pe Berthe, care scutura pe o sfoară o moară de vînt atîrnată cu susul în jos.

Léon o sărută pe gît de mai multe ori.

— Adio, sărmană copilă! Adio, micuţa mea dragă, adio!

Şi i-o înapoie mamei.

— Du-o de aici, zise aceasta.

Rămaseră singuri.

Dna Bovary stătea cu spatele şi cu obrazul sprijinit de geam; Léon îşi ţinea şapca în mînă, bătîndu-se uşor cu ea peste coapsă.

— O să plouă, spuse Emma.

— Am manta, răspunse el.

— Ah!

Ea se întoarse iar spre fereastră, cu bărbia plecată şi cu creştetul înainte. Lumina îi luneca pe frunte ca pe o bucată de marmură, pînă la arcul sprîncenelor, fără să se poată ghici ce privea în depărtare, nici ce gîndea în sinea ei.

— Haidem, adio! suspină el.

Ea ridică atunci capul cu o mişcare bruscă.

— Da, adio…, pleacă!

Înaintară unul spre altul; el întinse mîna, ea ezită.

— Deci englezeşte, făcu ea, lăsîndu-şi mîna într-a lui şi străduindu-se să rîdă.

Léon i-o simţi între degete, şi i se părea că toată esenţa fiinţei ei coboară în această palmă umedă.

Apoi el desfăcu mîna; privirile li se mai întîlniră o dată, şi Léon dispăru.

Cînd ajunse în hale, se opri şi se ascunse în spatele unui stîlp ca să privească pentru ultima oară casa aceasta albă cu cele patru jaluzele verzi. I se păru că vede o umbră la fereastră, în cameră; dar perdeaua, desprinzîndu-se din cordonul ei de parcă nimeni n-ar fi atins-o, îşi undui încet lungile falduri oblice, care se desfăşurară toate deodată, şi rămase dreaptă, mai nemişcată ca un zid. Léon o luă la fugă.

Zări de departe, pe şosea, cabrioleta patronului, şi lîngă ea un om într-un şorţ de pînză groasă, care ţinea calul. Homais şi dl Guillaumin stăteau de vorbă. Îl aşteptau.

— Îmbrăţişează-mă, zise spiţerul cu ochii în lacrimi. Uite-ţi pardesiul, dragă prietene, vezi să nu răceşti! Îngrijeşte-te! Fereşte-te!

— Hai, Léon, urcă! zise notarul.

Homais se aplecă peste aripa trăsurii şi, cu o voce întretăiată de suspine, rosti aceste două cuvinte triste:

— Drum bun!

— Bună seara, răspunse dl Guillaumin. Dă-i drumul!

Plecară, şi Homais se întoarse acasă.

Dna Bovary deschisese fereastra dinspre grădină şi privea norii.

Se adunau la apus, înspre Rouen, şi-şi rostogoleau iute volutele negre, de după care ieşeau razele lungi ale soarelui, ca săgeţile de aur ale unui trofeu suspendat, în timp ce restul cerului gol avea albeaţa unui porţelan. Dar o rafală de vînt încovoie plopii şi dintr-odată începu să plouă; picurii răpăiau pe frunzele verzi. Apoi soarele se ivi din nou, găinile începură să cotcodăcească, vrăbiile îşi scuturau aripile în tufişurile umede, iar băltoacele de pe nisip duceau cu ele, scurgîndu-se, florile roze ale unui salcîm.

— Ah, ce departe trebuie să fie acum! gîndi ea.

Dl Homais veni, ca de obicei, la ora şase şi jumătate, în timpul cinei.

— Ei bine, zise el aşezîndu-se, îl expediarăm adineauri pe tînărul nostru?

— Aşa se pare! răspunse medicul.

Apoi, răsucindu-se pe scaun:

— Şi ce mai e nou pe la dumneavoastră?

— Mai nimic. Doar că soţia mea a fost, în după amiaza asta, puţin emoţionată. Ştiţi, femeile se tulbură aşa, din nimic! Mai ales a mea! şi am greşi dacă ne-am revolta din cauza asta, fiindcă organizarea lor nervoasă este mult mai maleabilă decît a noastră.

— Săracul Léon! zise Charles, cum o să trăiască el la Paris?… Oare o să se obişnuiască?

Dna Bovary suspină.

— Lăsaţi, lăsaţi! zise farmacistul plescăind din limbă. Chefuri cu femei prin birturi! Baluri mascate, şampanie, o să-i meargă din plin, credeţi-mă.

— Nu cred c-o s-apuce pe o cale greşită, obiectă Bovary.

— Nici eu! se grăbi să adauge dl Homais, deşi va fi nevoit totuşi să se ia după ceilalţi, ca să nu-l creadă iezuit. Nici nu ştiţi ce fel de viaţă duc şmecherii ăia, în Cartierul Latin, cu actriţele! De altfel, studenţii sînt foarte bine văzuţi la Paris. Dacă au cît de cît vreun talent de a se face plăcuţi, sînt primiţi în cele mai bune saloane, şi sînt chiar doamne din cartierul Saint-Germain care se îndrăgostesc de ei, ceea ce le oferă, mai tîrziu, prilejul unor căsătorii grozave.

— Dar, zise doctorul, mi-e cam teamă pentru el că…, acolo…

— Aveţi dreptate, îl întrerupse spiţerul, acesta e reversul medaliei! şi trebuie să fii mereu cu mîna-n pungă. Să presupunem că eşti într-o grădină publică, de pildă; vine la tine un individ, bine îmbrăcat, chiar cu decoraţie, pe care l-ai putea lua drept diplomat; ţi se adresează: stai de vorbă cu el; ţi se bagă sub piele, îţi oferă o priză de tutun sau îţi ridică pălăria de pe jos. Apoi vă apropiaţi mai mult unul de altul; te duce la cafenea, te invită în casa lui de la ţară, între două pahare cu vin îţi dă prilejul să cunoşti tot felul de oameni, şi asta, în trei sferturi dintre cazuri, numai ca să-ţi sustragă punga sau să te atragă în tot felul de afaceri pernicioase.

— Aşa e, răspunse Charles; dar eu mă gîndeam mai mult la boli, de exemplu la febra tifoidă, care-i atacă pe studenţii din provincie.

Emma tresări.

— Din cauza schimbării de regim, continuă farmacistul, şi a perturbării pe care o provoacă în economia generală. Şi apoi, apa din Paris, sigur că da! mîncarea de la restaurant şi toate alimentele acelea condimentate ajung să-ţi înfierbînte sîngele, şi orice s-ar spune, nu fac cît un rasol bun. În ce mă priveşte, am preferat întotdeauna bucătăria tradiţională: e mai sănătoasă! De aceea, pe cînd eram student în farmacie la Rouen, am stat într-o pensiune; mîncam cu profesorii.

Şi continuă să-şi expună concepţiile generale şi preferinţele personale, pînă veni Justin să-i spună că trebuia să prepare un lapte de pasăre.

— N-ai nici o clipă de linişte! exclamă el; mereu la treabă! Nu pot să lipsesc nici măcar un minut! Trebuie să muncesc ca un cal de plug, pînă curge apa de pe mine! Ce jug nenorocit!

Apoi, cînd ajunse la uşă:

— Apropo, aţi aflat vestea?

— Ce veste?

— E foarte probabil, reluă Homais înălţînd sprîncenele şi luînd o înfăţişare cît mai serioasă cu putinţă, că anul acesta comiţiile agricole5 ale Senei Inferioare se vor ţine la Yonville-l’Abbaye. Cel puţin ăsta-i zvonul care circulă. Ziarul de azi dimineaţă pomenea ceva. Pentru arondismentul nostru ar fi ceva de maximă importanţă! Mai vorbim noi despre asta. Văd foarte bine, mulţumesc; Justin e cu felinarul.

 

1. Buxus (fr. buis) sau cimişir, arbust plantat adesea în grădini şi al cărui lemn, foarte tare, e folosit în sculptură. În Franţa există obiceiul de a binecuvînta o ramură de buxus în ziua de Florii.

2. Joc de cuvinte greoi în limba franceză; „mon Riboudet“ (Riboudet al meu) are aceeaşi pronunţie ca şi „Mont Riboudet“ (Muntele Riboudet, colină de la Rouen).

3. Plasture pe pînză, cu grăsime, ulei de măsline, ceară, terebentină etc.

4. Un fel de colăcei umpluţi cu cîlţi, pe care copiii îi purtau pe cap pentru a nu se lovi atunci cînd cădeau.

5. Asociaţii fondate în 1785 de Berthier de Sauvigny, intendent-general al Parisului, apoi suspendate în 1789 şi reînfiinţate de guvern în 1820, cu scopul de a îmbunătăţi procedeele agricole şi cele mai productive rase de animale domestice. La serbarea comiţiilor se decernau premii agricultorului care a obţinut cel mai mare succes într-un anumit gen de cultură, celui care are cele mai frumoase turme etc. În Antichitatea romană, comiţiile erau adunări la care poporul roman era convocat în formaţii militare, după curie, trib sau centurie, pentru a-şi alege magistraţii sau pentru a hotărî în treburi publice. În text, termenul trezeşte un ecou ironic, deoarece guvernul din vremea aceea urmărea să reînvie tradiţii romane (şi pre-revoluţionare).