I

Eram în sala de studiu, cînd intră directorul, urmat de un elev nou, care nu purta uniformă, şi de omul de serviciu, ducînd în braţe un pupitru mare. Cei care dormeau se treziră şi sărirăm cu toţii în picioare ca şi cum ne-ar fi surprins învăţînd.

Directorul ne făcu semn să ne aşezăm la loc; apoi, întorcîndu-se către pedagog, îi zise cu glas scăzut:

— Domnule Roger, ţi-l dau în grijă pe elevul ăsta; trece într-a şaptea. Dacă învăţătura şi purtarea or să-i fie meritorii, va trece la cei mari, unde i-ar cam fi locul, după vîrsta lui.

Rămas în colţ, după uşă, unde abia-l zăream, cel nou era un flăcău de la ţară, de vreo cincisprezece ani, şi mai înalt ca oricare dintre noi toţi. Avea părul retezat drept pe frunte, ca un cantor sătesc, părea cuminte şi foarte fîstîcit. Deşi nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strîmtora pesemne la subsuori şi lăsa să se vadă, prin deschizătura manşetelor răsfrînte, nişte încheieturi roşii, obişnuite cu aerul liber. Pulpele, în ciorapi albaştri, îi ieşeau dintr-un pantalon gălbui, pe care-l trăgeau grozav în sus bretelele. Era încălţat cu nişte ghete greoaie, prost văcsuite, cu ţinte pe pingele.

Începurăm să spunem lecţiile. El era numai urechi, atent ca la predică, neîndrăznind să stea picior peste picior, nici să se reazeme într-un cot, şi, la ora două, cînd sună clopoţelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenţia, ca să se încoloneze şi el cu noi.

La intrarea în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm şepcile pe duşumea ca să avem apoi mîinile libere; încă din prag, trebuia să le azvîrlim sub bancă, în aşa fel încît să se trîntească de perete şi să ridice un praf cumplit; aşa era obiceiul casei.

Însă, fie că el nu băgase de seamă mişcarea, fie că nu îndrăznise să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea şi ăla nou tot îşi mai ţinea şapca pe genunchii strînşi. Era un acoperămînt aparţinător ordinului compozit: arăta şi a căciulă de blană, şi a chipiu, şi a pălărie rotundă, şi a şapcă de vidră, şi a scufie de bumbac; ce mai, era unul dintre obiectele jalnice a căror urîţenie fără glas exprimă cîteodată lucruri tot atît de profunde ca mutra unui idiot. Avînd o formă ovoidă, îmbîrzoiată cu balene, începea cu trei caltaboşi făcuţi inel; deasupra alternau romburi din catifea şi din blană de iepure, despărţite cu panglică roşie; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, acoperit de o broderie complicată din sutaş şi de unde atîrna, la capătul unui şnur lung şi prea subţire, o împletitură din fire de aur, în chip de ciucure. Era nouă; îi lucea cozorocul.

— Ridică-te, zise profesorul.

Se sculă; şapca-i căzu. Toată clasa izbucni în rîs.

Se aplecă după ea. Colegul de-alături i-o dădu jos cu cotul şi el o mai ridică o dată.

— Descotoroseşte-te odată de şapca aia, zise profesorul, care era un om de spirit.

Elevii pufniră într-un rîs zgomotos, bietul băiat se zăpăci, încît nu mai ştia dacă trebuia să ţină şapca în mînă, s-o lase pe jos sau să şi-o pună pe cap. Se aşeză din nou, ţinînd-o pe genunchi.

— Ridică-te, reluă profesorul, şi spune-mi cum te numeşti.

Ăl nou rosti cu glas îngăimat un nume nedesluşit.

— Repetă!

Din nou se auzi aceeaşi boscorodeală de silabe, acoperită de huietul clasei.

— Mai tare! strigă profesorul, mai tare!

Luîndu-şi atunci inima-n dinţi, ăl nou deschise o gură cît toate zilele şi răcni din toţi bojocii, ca şi cum ar fi chemat pe cineva, un cuvînt: Charbovari.

Larma izbucni brusc, urcă în crescendo, cu acute (cu toţii urlam, lătram, tropăiam, repetînd: Charbovari! Charbovari!), apoi se prelungi în note răzleţe, potolindu-se cu chiu, cu vai, dar tot mai răbufnind pe neaşteptate din cîte un rînd de bănci, pe unde mai pufnea ici şi colo vreun hohot înăbuşit ca o petardă care nu s-a stins de tot1.

Totuşi, sub ploaia de teme suplimentare, încetul cu încetul se făcu ordine în clasă, iar profesorul, izbutind în sfîrşit să priceapă numele lui Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să i-l spună pe litere şi să-l recitească, îi porunci îndată nefericitului să ia loc în banca leneşilor, sub catedră. Cînd să se urnească din loc, şovăi.

— Ce cauţi? îl întrebă profesorul.

— Şap… zise timid cel nou, uitîndu-se cu nelinişte în jur.

— Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! Porunca, rostită cu glas mînios, ca un Quos ego2, opri o nouă vijelie. Potoliţi-vă odată! continuă el indignat, ştergîndu-şi fruntea cu o batistă pe care tocmai şi-o scosese din tocă. Iar dumneata, cel nou, o să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul ridiculus sum.

Apoi, cu un glas mai blînd, urmă:

— Ei, o să-ţi găseşti şapca; nu ţi-a furat-o nimeni!

Totul se linişti. Capetele se plecară peste caiete, iar cel nou păstră o purtare exemplară vreme de două ore, deşi se trezea, din cînd în cînd, cu cîte un cocoloş de hîrtie aruncat din vîrful peniţei, care i se turtea pe obraz. Însă el se ştergea cu mîna, rămînînd neclintit, cu ochii în jos.

Seara, în sala de studiu, îşi scoase din bancă mînecuţele, îşi puse în bună regulă lucruşoarele şi îşi linie cu grijă colile de hîrtie. Îl văzurăm muncind conştiincios, căutînd toate cuvintele în dicţionar şi dîndu-şi multă osteneală. Poate că numai datorită acestei bunăvoinţe de care dădu dovadă nu ajunse să fie trimis într-o clasă inferioară; căci, dacă ştia destul de bine regulile gramaticale, nu se pricepea deloc să dea frazelor o întorsătură elegantă. Latina începuse a o învăţa cu preotul din sat, fiindcă părinţii lui, din economie, nu-l trimiseseră la colegiu decît cînd nu se mai putea altfel.

Tatăl lui, dl Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte poveşti legate de recrutare şi silit, cam în aceeaşi vreme, să iasă din cadrele active, profitase atunci de farmecul său personal ca să agaţe din zbor o zestre de şaizeci de mii de franci ce i se oferea sub înfăţişarea fetei unui negustor de tricotaje, care se îndrăgostise de ţinuta lui. Băiat frumos, bun de gură, zornăindu-şi pintenii, purtînd mustăţi unite cu favoriţii, cu degetele pline de ghiuluri şi îmbrăcîndu-se în culori ţipătoare, avea o înfăţişare de filfizon, dimpreună cu voioşia facilă a unui comis-voiajor. După însurătoare trăi doi-trei ani din zestrea soţiei: lua cine îmbelşugate, se scula tîrziu, fuma din pipe mari de porţelan, se întorcea seara acasă doar după spectacol şi frecventa cafenelele. Socru-său muri fără să lase mare lucru; faptul îl indignă, se lansă în industrie, pierdu ceva bani, apoi se retrase la ţară, unde vru să-şi fructifice proprietăţile. Dar, fiindcă nu se pricepea la agricultură mai mult decît la stambă, folosea caii la călărie în loc să-i trimită la arat, bea cidrul pus în sticle în loc să-l vîndă, mînca cele mai frumoase orătănii din curte, iar cu slănina de porc îşi ungea cizmele de vînătoare, îşi dădu seama îndeajuns de repede că era mai profitabil să se lase de orice soi de afaceri.

Pentru două sute de franci pe an, găsi de închiriat într-un sat, la hotarul dintre ţinutul Caux şi Picardia, un fel de locuinţă jumătate fermă, jumătate conac; şi, plin de amărăciune, ros de regrete, dînd vina pe Cel-de-Sus şi invidios pe toată lumea, se retrase acolo, de la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani, scîrbit de oameni, după cum zicea el, şi hotărît să trăiască în pace.

Soţia fusese odinioară nebună după el; îl iubise cu o slugărnicie care-l îndepărtase şi mai mult de ea. Voioasă altădată, expansivă şi plină de dragoste, odată cu trecerea anilor – ca vinul trezit care se oţeteşte – ajunsese arţăgoasă, plîngăcioasă, nevricoasă. Atît de mult suferise, fără să se plîngă, la început, cînd îl vedea alergînd după toate tălaniţele de ţară şi cînd venea seara acasă după ce făcuse turul stabilimentelor, lehămetit şi duhnind ca beţivii! Mai apoi, mîndria i se răzvrătise. Atunci începu să tacă, înghiţindu-şi furia cu un stoicism mut, pe care-l păstră pînă la moarte. Era tot timpul pe drumuri, cu treburi. Mergea la avocaţi, la preşedintele tribunalului, ţinea minte cînd sînt scadenţele poliţelor, se ruga de păsuire; iar acasă călca, spăla, cosea, îi supraveghea pe lucrători, plătea facturile, în timp ce conaşul, fără nici să-i pese, veşnic toropit, într-o moţăială îmbufnată din care nu se trezea decît ca să-i facă observaţii, îşi vedea de fumat la colţul vetrei, scuipînd în spuză.

Cînd avură un copil, trebui dat la doică. Adus acasă, plodul fu răsfăţat ca un prinţ. Mama îl îndopa cu dulceţuri; tata îl lăsa să alerge desculţ şi, ca să facă pe filozoful, zicea chiar că ar putea foarte bine să umble gol-puşcă, la fel ca puii animalelor. Contrar tendinţelor materne, el avea despre copilărie un anumit ideal viril, în conformitate cu care încerca să-şi educe feciorul, cerînd să fie crescut aspru, spartan, ca să dobîndească o constituţie zdravănă. Îl trimitea la culcare fără foc în cameră, îl învăţa să tragă cîte o duşcă de rom şi să batjocorească procesiunile religioase. Însă, fiind o fire liniştită, copilul nu prea răspundea acestor strădanii. Maică-sa îl tîra tot timpul după ea; îi decupa figurine din carton, îi spunea basme, vorbea cu el ţinîndu-i monologuri interminabile, pline de ghiduşii melancolice şi de gîngureli drăgăstoase. Avînd o viaţă atît de însingurată, îşi proiectă asupra copilului toate vanităţile destrămate, sfărîmate. Visa pentru el situaţii sus-puse, îl şi vedea înalt, frumos, spiritual, căpătuit la poduri şi şosele ori în magistratură. Îl învăţă să citească, ba chiar să cînte două-trei romanţe scurte, acompaniindu-l pe un pian vechi de-al ei. Însă, la toate astea, dl Bovary, prea puţin sinchisindu-se de carte, zicea că nu merită să-ţi baţi capul! Păi or să aibă ei vreodată cu ce să-l ţină la şcolile guvernului, să-i cumpere o funcţie sau un capital de comerţ? De altfel, cu tupeu, un bărbat răzbeşte întotdeauna în lume. Dna Bovary îşi muşca buzele, iar copilul hoinărea prin sat.

Se lua după oamenii care arau şi azvîrlea cu bulgări de pămînt în corbi, care zburau. Mînca mure de pe marginea şanţului, păzea curcile cu o joardă, întorcea fînul la coasă, alerga prin pădure, cînd ploua juca şotron în pridvorul bisericii, iar de sărbătorile mari se milogea de paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spînzure cît era de mare de funia cea groasă şi să se simtă luat pe sus în zborul ei.

De aceea crescu voinic ca un stejar. Căpătă mîini puternice, obraji rumeni.

Cînd împlini doisprezece ani, maică-sa primi învoire să-l dea la învăţătură. Misiunea îi fu încredinţată preotului. Însă lecţiile erau atît de scurte şi de neatent urmărite, încît nu puteau fi de mare folos. Aveau loc în momentele de răgaz, în sacristie, din picioare, pe furate, între un botez şi o înmormîntare; alteori, preotul îşi chema elevul după Angelus, dacă nu mai trebuia să iasă din casă. Urcau în odaie, se instalau; musculiţele şi fluturii de noapte dădeau roată în jurul lumînării. Era cald, copilul adormea; iar bătrînelul, aţipind cu mîinile pe burtă, începea curînd să sforăie cu gura căscată. Alteori, cînd dl paroh se întorcea de la maslul vreunui bolnav din împrejurimi şi-l zărea pe Charles umblînd teleleu pe cîmp, îl chema, îi ţinea o predică de-un sfert de ceas şi profita de ocazie ca să-l pună să-şi conjuge verbele la umbra unui copac. Îi întrerupea ba ploaia, ba vreo cunoştinţă care trecea pe acolo. De altminteri, era întotdeauna mulţumit de elev; zicea chiar că tînărul are o memorie foarte bună.

Însă Charles nu putea rămîne numai cu atît. Doamna se arătă energică. De ruşine sau mai degrabă de oboseală, domnul cedă fără vreo rezistenţă, dar mai aşteptară încă un an, pentru ca băiatul să capete prima împărtăşanie.

După aceea trecură alte şase luni; şi, în anul care urmă, Charles fu trimis de-adevărat la colegiul din Rouen, unde-l aduse chiar tatăl lui, către sfîrşitul lui octombrie, la vremea tîrgului de la Saint-Romain.

Ne-ar fi cu neputinţă acum să ne mai amintim vreunul ceva despre el. Era un băiat cu temperament moderat, care se juca în recreaţii, învăţa în sala de studiu, atent în clasă, dormind bine în dormitor şi mîncînd zdravăn în sala de mese. Avea drept corespondent un grosist de fierărie de pe strada Ganterie, care îl scotea o dată pe lună, duminica, după ce-şi închidea prăvălia; îl trimitea să se plimbe prin port, să se uite la corăbii, apoi îl aducea îndărăt la colegiu încă de la şapte, înainte de cină. În fiecare joi seara îi scria mamei o scrisoare lungă cu cerneală roşie, sigilînd-o cu trei peceţi; apoi mai repeta din caietele de istorie sau citea un exemplar vechi din Anacharsis3, care zăcea prin sala de studiu. Cînd ieşea la plimbare, pălăvrăgea cu servitorul, care era de la ţară ca şi el.

Străduindu-se din greu, izbuti să rămînă mereu printre cei mijlocii din clasă; ba chiar o dată căpătă o primă menţiune la ştiinţele naturii. Dar, la sfîrşitul clasei a treia, părinţii îl retraseră din colegiu4 pentru a-l trimite la medicină5, convinşi că va fi în stare să se descurce singur pînă la bacalaureat6.

Maică-sa îi alese o cameră, la etajul patru, pe strada Eau-de-Robec7, la un boiangiu pe care-l cunoştea. Se înţelese cu el pentru casă şi mîncare, făcu rost de mobilă, o masă şi două scaune, puse să i se aducă de acasă un pat vechi din cireş şi mai cumpără şi o sobiţă de tuci, cu o provizie de lemne ca să se încălzească sărmanul copil. Apoi plecă, la sfîrşitul săptămînii, după ce-l povăţui de o mie de ori să se comporte bine, acum, că avea să fie lăsat de capul lui.

Programul cursurilor, pe care-l citi pe un afiş, îi dădu un fel de ameţeală: curs de anatomie, curs de patologie, curs de fiziologie, curs de farmacie, curs de chimie, şi de botanică, şi de clinică, şi de terapeutică, başca igiena şi materia medica8, nume de ale căror etimologii habar n-avea şi care i se păreau uşile unor sanctuare cufundate în tenebre auguste.

Nu înţelegea o iotă; degeaba asculta, nu se lumina deloc. Cu toate acestea era muncitor, îşi dădea caietele la legat. Se ducea la toate cursurile şi nu scăpa nici o vizită în saloanele spitalului. Îşi îndeplinea măruntele treburi zilnice aidoma unui cal de manej, care se tot învîrte pe loc cu ochii legaţi, neştiind pentru ce se canoneşte.

Ca să-i mai scutească băiatului cheltuiala, maică-sa îi trimitea în fiecare săptămînă, cu poştalionul, o bucată de friptură de viţel la cuptor, din care mînca dimineaţa, după ce se întorcea de la spital, bătînd talpa de zid ca să-şi dezmorţească picioarele. Pe urmă trebuia să alerge la prelegeri, la disecţii, la azil9, iar apoi o pornea spre casă luînd oraşul în curmeziş. Seara, după cina zgîrcită pe care i-o dădea gazda, urca în camera lui şi se punea din nou pe treabă, cu hainele ude din care ieşeau aburi, în faţa sobei încinse.

În serile frumoase de vară, la ceasul cînd străzile călduţe sînt pustii, cînd servitoarele joacă volanul10 în faţa uşilor, el deschidea fereastra şi-şi rezema coatele pe pervaz. Rîul, care face din acest cartier al Rouen-ului un fel de mică Veneţie infectă, curgea dedesubt, galben, violet sau albastru, printre poduri şi grilaje. Pe mal, cîţiva muncitori şedeau pe vine aplecîndu-se să-şi spele braţele în apă. Pe prăjinile scoase în afară la gura podurilor caselor atîrnau la uscat sculuri de bumbac. În faţă, dincolo de acoperişuri, se întindea cerul mare şi curat, cu soarele roşu la apus. Ce bine trebuie să fie acasă! Şi ce răcoare sub făget! Îşi umfla nările ca să tragă în piept miresmele cîmpului, care nu ajungeau pînă la el.

Slăbi, se lungi, şi chipul îi căpătă o expresie îndurerată care-i dădea un aer aproape interesant.

În mod firesc, din nepăsare, o lăsă mai moale cu respectarea hotărîrilor luate. O dată lipsi la vizită, a doua zi de la curs şi, savurînd astfel plăcerile lenii, cu vremea nici nu mai călcă pe-acolo.

Căpătă obiceiul de a merge la cîrciumă şi patima pentru jocul de domino. Să se închidă în fiecare seară într-un local public jegos, ca să plesnească pe mesele de marmură cu nişte oscioare de oaie însemnate cu puncte negre, i se părea a fi un act de libertate, preţios, care-l înălţa în propria-i stimă. Era ca o iniţiere în lume, calea spre plăcerile oprite; şi, cînd se întorcea acasă, punea mîna pe clanţa uşii cu o bucurie aproape senzuală. Atunci, multe lucruri pe care le înăbuşise în el ieşiră la iveală; învăţă pe de rost cîntecéle, pe care le cînta la petreceri11, se entuziasmă de Béranger, învăţă să facă punch şi cunoscu, în cele din urmă, dragostea.

Mulţumită acestor activităţi pregătitoare, pică răsunător la examenul de ofiţer sanitar12. Chiar în acea seară era aşteptat acasă, ca să i se sărbătorească succesul!

Plecă pe jos, se opri la marginea satului, trimise după maică-sa şi-i povesti totul. Ea îl scuză, dînd toată vina pe o nedreptate a examinatorilor, şi-l mai îmbărbătă puţin, luînd asupră-şi sarcina de a aranja lucrurile.

Abia după cinci ani află adevărul dl Bovary, cînd totul era de domeniul trecutului; şi-l acceptă, nefiind, de altminteri, în stare să-şi închipuie că un flăcău ieşit din osul lui ar putea fi prostovan.

Charles se puse aşadar din nou pe treabă şi-şi pregăti fără întrerupere materiile pentru examen, învăţînd întrebările pe de rost. Trecu, obţinînd o notă destul de bună. Ce zi frumoasă pentru maică-sa! Se dădu o masă de sărbătoare.

Unde avea să-şi exercite meşteşugul? La Tostes. Acolo nu era decît un medic bătrîn. De multă vreme îl pîndea să moară dna Bovary; nici n-apucase să dea bietul om ortul popii, că Charles se şi instală vizavi, în calitate de urmaş.

Dar nu ajunge să-ţi creşti feciorul, să-l treci prin medicină şi să descoperi Tostes ca să aibă unde practica. Îi mai trebuia şi o nevastă. I-o găsi: era văduva unui portărel din Dieppe, care avea patruzeci şi cinci de ani şi o rentă de o mie două sute de livre13.

Cu toate că era urîtă, uscată ca o surcică şi cu o faţă plină de coşuri ca via la cules, dna Dubuc avea, de bună seamă, destule partide dintre care să aleagă. Ca să-şi atingă scopul, coana Bovary fu nevoită să-i înlăture pe toţi concurenţii, ba chiar zădărnici cu multă pricepere intrigile unui cîrnăţar, care era susţinut de preoţime.

Charles întrezărise, prin această căsătorie, ajungerea într-o situaţie mai bună, închipuindu-şi că o să fie mai liber şi o să poată dispune de persoana şi de banii lui. Însă nevastă-sa se făcu stăpînă; el trebuia să zică asta de faţă cu lumea, să nu zică aia, să postească vinerea, să se îmbrace după gustul ei şi să-i hărţuiască la poruncă pe clienţii care nu plăteau. Îi desfăcea scrisorile, îi pîndea orice mişcare şi asculta prin peretele cabinetului, ori de cîte ori era la consultaţie vreo femeie.

Era musai să-i aducă el personal ciocolata în fiecare dimineaţă, s-o înconjoare cu interminabile atenţii. Se plîngea mereu de nervi, de piept, de indispoziţii. Zgomotul paşilor îi făcea rău; dacă plecai de lîngă ea, singurătatea i se părea apăsătoare; dacă veneai îndărăt, însemna că voiai s-o vezi moartă, cu siguranţă. Seara, cînd se întorcea Charles, îşi scotea braţele lungi şi osoase de sub aşternut, i le petrecea pe după gît şi, punîndu-l să se aşeze pe marginea patului, începea să-i vorbească de supărările ei: ba că a uitat-o, ba că el iubeşte pe alta. Bine îi spusese cineva că o să fie nenorocită; şi pînă la urmă îi cerea un sirop pentru sănătate şi ceva mai multă dragoste.

 

1. Forma aceasta, bolborosită, a numelui lui Charles Bovary evocă, în limba franceză, numele unui obicei popular, charivari, tărăboi făcut de tineri sub ferestrele unor proaspeţi însurăţei nepotriviţi prin vîrstă sau prin avere.

2. Cuvinte ameninţătoare pronunţate de Neptun împotriva vînturilor dezlănţuite fără ştirea lui, în Eneida, Cartea I, v. 135: „(Voi,) pe care eu (v-aş putea zdrobi atît de uşor…)“. Se folosesc pentru a exprima o autoritate absolută.

3. Călătoria tînărului Anacharsis în Grecia (1787), roman educativ de abatele Jean-Jacques Barthélemy (1716-1795). Folosind pentru personajul principal numele unui filozof scit, care a trăit însă în epoca arhaică, lucrarea presupune că Anacharsis călătoreşte în Grecia pe timpul lui Platon, Aristotel şi Demostene; aceasta îi permite autorului, care era un erudit (specialist în limbi semitice vechi şi numismat), să-i comunice cititorului multe cunoştinţe despre Grecia clasică. Cartea a avut un succes răsunător, i-a adus abatelui un fotoliu la Academie şi a fost larg difuzată vreme de aproape o sută de ani, deoarece, pe de o parte, interesul pentru democraţia ateniană era o constantă a sensibilităţii revoluţionare, iar pe de altă parte informaţia oferită sprijinea învăţămîntul, foarte dezvoltat pe atunci, al limbilor clasice.

4. Învăţămîntul secundar francez avea loc pe vremea aceea în colegii, finanţate de consiliile comunale ale localităţilor, şi în licee, administrate de autoritatea centrală. Durata şcolarizării putea merge pînă la şase ani, dar nu exista o normă. Liceul în sens actual se instituie abia în 1891, cînd se schimbă şi modul de a denumi clasele (primul an de studii devine clasa a şasea, al doilea devine clasa a cincea etc.).

5. La Rouen exista o şcoală pregătitoare de medicină, care însă nu putea conferi doctoratul.

6. Primul titlu universitar, care la vremea aceea era conferit de unele facultăţi, şi doar excepţional de licee. Bacalaureatul a fost creat în 1808. La început, candidatul, în vîrstă de cel puţin 16 ani, trebuia să aducă un certificat de la un profesor, de la tatăl său sau de la un frate, prin care să se ateste că a studiat; examenul propriu-zis consta dintr-o conversaţie. În perioada cînd se presupune că au loc studiile lui Charles Bovary se introduseseră deja lucrările scrise, o compoziţie franceză şi o traducere din latină. Medicina nu conferea un bacalaureat propriu, ci solicita un certificat provenit de la litere şi un altul de la ştiinţe. Bacalaureatul modern va apărea abia în 1891.

7. Robec este un rîuleţ care se varsă în Sena, chiar în oraşul Rouen.

8. Studiul substanţelor din care se fac medicamente.

9. În original hospice, instituţie în care, spre deosebire de spital, erau adăpostiţi bătrîni, infirmi, incurabili, orfani şi copii abandonaţi.

10. Joc la modă începînd de prin secolul al XVII-lea; volanul este o minge făcută din plută, în care sînt înfipte pene, şi care se loveşte cu o rachetă (asemănător badmintonului de azi).

11. În original, bienvenues, mese festive care se ofereau membrilor unei asociaţii la care tocmai se alătura un nou-venit.

12. Cadru sanitar autorizat odinioară în Franţa să trateze bolnavii, fără să aibă titlul de doctor; instituit prin legea din 1803, ofiţerul sanitar (officier de santé) a persistat vreme de aproape un veac. Nu putea practica în afara departamentului pentru care dăduse concurs şi nici nu putea efectua operaţii de mare chirurgie decît în prezenţa unui doctor.

13. Livra este numele vechi al unităţii monetare instituite de Republică, francul.