IX

Trecură şase săptămîni. Rodolphe nu mai veni. Într-o seară, în cele din urmă, apăru.

— Să nu ne întoarcem prea curînd, ar fi o greşeală, îşi spusese el a doua zi după comiţii.

Şi la sfîrşitul săptămînii plecă la vînătoare. După vînătoare, se gîndi că era prea tîrziu, apoi îşi făcu următoarea socoteală:

— Dar, dacă m-a iubit din prima zi, atunci, nerăbdătoare fiind să mă revadă, trebuie să mă iubească şi mai mult. Să continuăm aşadar!

Constată că judecata sa fusese corectă în momentul cînd, intrînd în sală, o văzu pe Emma pălind.

Era singură. Lumina scădea. Perdeluţele de muselină de-a lungul geamurilor îngroşau amurgul, şi poleiala barometrului pe care cădea o rază de soare proiecta lumini de foc în oglindă, printre încrengăturile coralului.

Rodolphe rămase în picioare, iar Emma abia-i răspunse la primele fraze de politeţe.

— Eu, spuse el, am avut nişte treburi. Am fost bolnav.

— Grav? exclamă ea.

— Ei bine, nu! spuse Rodolphe aşezîndu-se lîngă ea pe taburet. De fapt n-am mai vrut să vin.

— De ce?

— Nu ghiciţi?

Se uită încă o dată la ea, dar cu atîta violenţă, încît ea îşi plecă fruntea, roşind. El reluă:

— Emma…

— Domnule! făcu ea depărtîndu-se puţin.

— Ah, vedeţi, replică el cu glas melancolic, că aveam dreptate să nu mă mai întorc; pentru că numele acesta, numele acesta care-mi umple sufletul şi care mi-a scăpat de pe buze, îmi interziceţi să-l rostesc! Dna Bovary!… Aşa vă spune toată lumea!… De altminteri nici măcar nu e numele dumneavoastră; e numele altuia!

— Al altuia! repetă el.

Şi îşi ascunse faţa în mîini.

— Da, mă gîndesc la dumneavoastră neîncetat!… Amintirea dumneavoastră mă duce la disperare! Ah! iertare!… Vă las… Adio!… Mă voi duce departe… atît de departe încît n-o să mai auziţi de mine!… Şi totuşi… astăzi… nu ştiu ce putere m-a împins iarăşi către dumneavoastră. Căci nu se poate lupta împotriva cerului, nu se poate rezista în faţa zîmbetului îngerilor! ne lăsăm conduşi de ceea ce e frumos, fermecător, adorabil!

Era prima dată cînd Emma auzea spunîndu-i-se astfel de lucruri, şi orgoliul ei, ca un om care se răsfaţă într-o baie de aburi, se întindea molatic, din toate încheieturile, în căldura acestor vorbe.

— Dar, dacă n-am venit, continuă el, dacă n-am putut să vă văd, ah! măcar am contemplat pe săturate tot ce vă înconjoară. Noaptea, în fiecare noapte, mă sculam, veneam pînă aici, vă priveam casa, acoperişul care strălucea sub lună, copacii din grădină care se legănau la fereastra dumneavoastră, şi o candelă, o lucire care răzbătea prin geamuri, în umbră. Ah, n-aveaţi de unde şti că se afla acolo, atît de aproape şi atît de departe, un biet nefericit…

Ea se întoarse spre el cu un suspin.

— Oh! sînteţi amabil! spuse ea.

— Nu, vă iubesc, asta-i tot! Nu vă îndoiţi de asta! Mărturisiţi: un cuvînt, un singur cuvînt!

Şi Rodolphe se lăsa să alunece pe nesimţite jos de pe taburet, dar din bucătărie se auzi zgomot de saboţi, iar uşa sălii, îşi dădu el seama, nu era închisă.

— Ce generoasă aţi fi, continuă el ridicîndu-se, dacă mi-aţi satisface o fantezie!

Era vorba de vizitarea casei; voia s-o cunoască; şi dna Bovary, nevăzînd nici un inconvenient, tocmai se ridicau amîndoi, cînd intră Charles.

— Bună ziua, doctore, îi zise Rodolphe.

Medicul, măgulit de acest titlu neaşteptat, nu mai conteni cu temenelile, iar celălalt profită ca să-şi revină puţin, şi spuse:

— Doamna îmi vorbea de sănătatea dumneaei…

Charles îl întrerupse; într-adevăr îşi făcea nenumărate griji: soţia sa începea din nou să aibă sufocări. Atunci Rodolphe întrebă dacă nu i-ar face bine călăria.

— Sigur că da! Excelent, perfect!… Ce idee bună! Ar trebui s-o urmezi.

Şi cum Emma obiecta că nu are cal, dl Rodophe îi oferi unul; ea îi refuză oferta; el nu insistă; apoi, ca să-şi justifice vizita, povesti despre căruţaşul său, cel căruia i se luase sînge, că tot mai avea ameţeli.

— O să trec să-l văd, zise Bovary.

— Nu, nu, o să vi-l trimit eu; o să venim amîndoi, o să fie mai comod pentru dumneavoastră.

— A, foarte bine. Vă mulţumesc.

Şi imediat ce rămaseră singuri:

— De ce nu primeşti propunerile dlui Boulanger, care sînt aşa de amabile?

Emma făcu o mutră îmbufnată, invocă o mie şi unul de pretexte şi spuse în final că unora poate li s-ar părea ciudat.

— Ei, puţin îmi pasă mie! spuse Charles învîrtindu-se într-un picior. Sănătatea înainte de toate! N-ai dreptate!

— Şi cum vrei tu să călăresc, din moment ce n-am rochie de călărie?

— Comandă-ţi una! răspunse el.

Rochia de călărie a făcut-o să se hotărască.

Cînd costumul fu gata, Charles îi scrise dlui Boulanger că soţia sa îi stă la dispoziţie, iar el contează pe curtenia dumnealui.

A doua zi, la amiază, Rodolphe sosi în faţa uşii lui Charles cu doi cai frumoşi. Unul avea pompoane roz la urechi şi o şa de damă din piele de căprioară.

Rodolphe îşi pusese nişte cizme lungi, moi, zicîndu-şi că, de bună seamă, ea nu mai văzuse pînă acum aşa ceva; într-adevăr, Emma fu fermecată de ţinuta lui, văzîndu-l cum apare pe trepte în haina lungă de catifea şi cu pantalonii de tricot alb. Ea era gata, îl aştepta.

Justin fugi de la farmacie ca s-o vadă, ba chiar şi spiţerul lăsă totul baltă. Îi dădea recomandări dlui Boulanger:

— Nici nu ştiţi cînd se poate întîmpla o nenorocire. Aveţi grijă! Poate că sînt nărăvaşi caii dumneavoastră!

Emma auzi un zgomot deasupra capului; era Felicité care bătea cu degetele în geam ca s-o distreze pe micuţa Berthe. Copilul îi trimise de departe o sărutare; mama îi răspunse printr-un semn cu mînerul cravaşei.

— Plimbare plăcută! strigă dl Homais. Şi multă prudenţă, mai ales. Multă prudenţă!

Şi, privindu-i cum se depărtează, îşi flutură ziarul.

De îndată ce simţi pămînt sub copite, calul Emmei porni la galop. Rodolphe galopa alături. Din cînd în cînd, schimbau cîte o vorbă. Cu capul puţin plecat, cu mîna ridicată şi braţul drept întins, ea se lăsa legănată pe şa în cadenţa mişcării.

La poalele coastei, Rodolphe slăbi frîul; porniră amîndoi dintr-odată; apoi, ajunşi în vîrf, caii se opriră deodată, şi voalul ei mare albastru i se lăsă din nou pe umeri.

Era în primele zile ale lui octombrie. Pe cîmp se lăsase ceaţa. Neguri se lăţeau în zare, printre contururile dealurilor, iar altele, destrămîndu-se, urcau, se risipeau. Uneori, cînd se desfăceau norii, sub o rază de soare, se zăreau în depărtare acoperişurile din Yonville, cu grădinile de pe malul apei, curţile, zidurile şi turla bisericii. Emma îşi închidea pleoapele pe jumătate ca să distingă unde-i casa ei, şi niciodată acest biet sătuc unde trăia nu i se păruse atît de mic. De la înălţimea la care se aflau, toată valea părea un imens lac palid care se evapora în văzduh. Pîlcurile de copaci ieşeau din loc în loc deasupra, ca nişte stînci negre; iar şirurile înalte de plopi care se ridicau deasupra negurii închipuiau nişte maluri, pe care vîntul le legăna.

Alături de ei, pe iarbă, printre brazi, în aerul călduţ se cernea o lumină castanie. Pămîntul, roşcat ca praful de tutun, înăbuşea zgomotul paşilor, şi caii, mergînd la pas, rostogoleau cu vîrful potcoavelor conurile de pin căzute.

Rodolphe şi Emma o luară de-a lungul marginii pădurii. Ea îşi întorcea capul din cînd în cînd, ca să-i evite privirea, şi atunci nu vedea decît alinierea trunchiurilor brazilor, a căror perindare continuă o cam ameţea. Caii suflau. Pielea şeilor scîrţîia.

În clipa cînd intrară în pădure, ieşi soarele.

— Dumnezeu ne ocroteşte! spuse Rodolphe.

— Credeţi? zise ea.

— Să mergem înainte! Să mergem! continuă el.

Plescăi din limbă. Cei doi cai porniră în goană.

Ferigile înalte de la marginea drumului se agăţau în scările Emmei. Rodolphe se apleca din mers şi le scotea de fiecare dată. Alteori, ca să îndepărteze crengile, venea alături de ea, şi Emma îi simţea genunchiul atingîndu-i uşor piciorul. Cerul se făcuse albastru. Frunzele nu se clinteau. Erau poieni largi, pline cu răchiţele înflorite; şi pînzele lor violete alternau astfel cu desişul copacilor, cenuşiu, ruginiu sau auriu, după cum le era frunzişul. Deseori se auzea strecurîndu-se prin tufe o bătaie măruntă de aripi sau chiar croncănitul răguşit şi blînd al corbilor care-şi luau zborul prin stejari.

Descălecară. Rodolphe legă caii. Emma păşea înainte, pe muşchi, între făgaşuri.

Însă rochia prea lungă o încurca, deşi îşi ţinea trena ridicată, iar Rodolphe, mergînd în spatele ei, contempla, între postavul negru şi botina neagră, gingăşia ciorapului alb, care i se părea a fi ceva din goliciunea ei.

Ea se opri.

— Sînt obosită, zise.

— Hai, mai încercaţi! insistă el. Curaj!

Apoi, după o sută de paşi, ea se opri din nou; şi prin voalul care cobora pieziş de la pălăria bărbătească pînă pe şolduri i se desluşea faţa într-o transparenţă albăstruie, ca şi cum ar fi înotat sub valuri de azur.

— Dar unde mergem?

El nu răspunse nimic. Ea avea răsuflarea întretăiată. Rodolphe îşi arunca privirile împrejur şi îşi muşca mustaţa.

Ajunseră într-un loc mai larg unde se tăiaseră arborii bătrîni. Se aşezară pe un trunchi de copac doborît, şi Rodolphe începu să-i vorbească despre dragostea lui.

N-o sperie la început cu complimente. Fu calm, serios, melancolic.

Emma îl asculta cu capul plecat, tot răscolind cu vîrful piciorului nişte aşchii de pe jos.

Dar cînd auzi fraza:

— Oare nu ne leagă de acum aceeaşi soartă? îi răspunse:

— Ba nu! ştiţi prea bine. E imposibil.

Şi se ridică să plece. El o apucă de încheietura mîinii. Ea se opri. Apoi, privindu-l îndelung cu ochi îndrăgostiţi şi umezi, îi spuse repede:

— Ah! ştiţi ce, să nu mai vorbim despre asta… Unde sînt caii? Să ne întoarcem.

El avu un gest de mînie şi de supărare. Ea repetă:

— Unde sînt caii? Unde sînt caii?

Atunci, cu un zîmbet ciudat pe buze, cu ochii ficşi şi dinţii încleştaţi, el se apropie desfăcînd braţele. Emma se dădu îndărăt tremurînd. Bîiguia:

— Oh! Mă speriaţi! Mă doare! Să plecăm.

— Dacă trebuie… reluă el, schimbîndu-şi expresia feţei.

Şi redeveni imediat respectuos, mîngîietor, sfios. Ea îi dădu braţul. Se întoarseră. El îi spunea:

— Ce-aţi avut? De ce? N-am înţeles. Vă înşelaţi, de bună seamă! Sînteţi în sufletul meu ca o madonă pe un piedestal, undeva sus de tot, neclintită şi imaculată. Însă am nevoie de dumneata ca să pot trăi! am nevoie de ochii tăi, de glasul tău, de gîndul la tine. Fii prietena mea, sora mea, îngerul meu!

Şi, întinzîndu-şi braţul, îi înconjură mijlocul. Ea se zbătea moale să scape. El o sprijinea astfel în mers.

Dar auziră cei doi cai rupînd frunzişul.

— O, încă puţin, zise Rodolphe. Să nu plecăm! Mai rămîi!

Şi o duse mai departe, împrejurul unui heleşteu cu undele înverzite de lintiţă. Nuferi ofiliţi pluteau nemişcaţi printre trestii. La zgomotul paşilor lor în iarbă, broaştele săreau să se ascundă.

— Nu fac bine! Nu fac bine! spuse ea. Sînt nebună că vă ascult.

— De ce?… Emma! Emma!

— O, Rodolphe!… spuse încetişor tînăra, lăsîndu-se pe umărul lui.

Postavul rochiei se prindea de catifeaua hainei lui; ea îşi dădu pe spate gîtul alb, care tresărea cu un suspin şi, ca într-un leşin, înecată în lacrimi, într-un tremur prelung şi ascunzîndu-şi faţa, cedă.

Umbrele serii coborau; soarele orizontal o orbea trecînd printre crengi. Ici-colo, împrejurul ei tremurau pete de lumină în frunziş sau pe pămînt, ca şi cum nişte colibri şi-ar fi risipit penele în zbor. Liniştea învăluia totul în jur; ceva suav părea că se desprinde din copaci; îşi simţea inima începînd din nou să bată, şi sîngele circulînd prin trup ca un fluviu de lapte. Atunci auzi în depărtare, dincolo de pădure, pe celelalte dealuri, un ţipăt vag şi prelung, un glas tărăgănat, şi-l asculta în tăcere împletindu-se ca o melodie cu ultimele vibraţii ale nervilor ei aţîţaţi. Rodolphe, cu ţigara de foi între dinţi, repara cu briceagul unul din frîuri, care se rupsese.

Se întoarseră la Yonville pe acelaşi drum. Văzură din nou urmele cailor în noroi, alături, şi aceleaşi tufe, şi aceleaşi pietre prin iarbă. Nimic în jurul lor nu se schimbase; şi totuşi pentru ea se întîmplase ceva de o mai mare însemnătate decît dacă s-ar fi urnit munţii din loc. Din cînd în cînd, Rodolphe se apleca şi-i lua mîna să i-o sărute.

Călare era fermecătoare! Dreaptă, cu talia subţire, cu genunchiul îndoit pe coama calului şi rumenită puţin de aerul liber, în roşeaţa înserării.

Intrînd în Yonville, ea îşi făcu să joace calul pe caldarîm.

Lumea o privea de la ferestre.

La cină, soţul găsi că arată bine; dar ea păru a nu fi auzit cînd o întrebă cum fusese plimbarea; şi rămînea cu cotul lîngă farfurie, între cele două lumînări aprinse.

— Emma! zise el.

— Ce e?

— Să vezi, am trecut în după-amiaza asta pe la dl Alexandre; are o iepşoară de vreo trei ani, încă foarte frumoasă, numai că are un genunchi cam lovit, şi pe care am putea s-o căpătăm, sînt sigur, cu vreo sută de scuzi.

Şi adăugă:

— Ba chiar, gîndindu-mă că ar putea să-ţi facă plăcere, am reţinut-o… am cumpărat-o… Am făcut bine? Spune-mi.

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare; apoi, un sfert de oră mai tîrziu, îl întrebă:

— Ieşi în seara asta?

— Da. De ce?

— O, nimic, nimic, dragul meu.

Şi imediat ce scăpă de Charles, urcă să se închidă în camera ei.

La început îi veni ca o ameţeală; vedea copacii, drumurile, şanţurile, pe Rodolphe, şi-i simţea încă strînsoarea braţelor, în timp ce frunzişurile fremătau, şi trestiile şuierau.

Dar, zărindu-se în oglindă, se minună de felul în care arăta. Niciodată nu mai avusese ochii atît de mari, atît de negri, atît de adînci. O transfigura ceva subtil, răspîndit pe întreaga ei fiinţă.

Îşi repeta: „Am un amant! Un amant!“, desfătîndu-se cu acest gînd, ca şi cum ar fi atins o nouă pubertate. În sfîrşit, avea să guste şi ea bucuriile dragostei, acea febră a fericirii la care nu mai spera. Începea ceva minunat unde nu va fi decît patimă, extaz, delir; o învăluia o imensitate albăstruie, culmile simţirii străluceau în gîndurile ei, existenţa obişnuită nu mai apărea decît departe, undeva jos de tot, în umbră, în intervalele dintre aceste avînturi.

Atunci îşi aminti de eroinele cărţilor pe care le citise, şi legiunea lirică a femeilor acelora adultere începu să-i cînte în amintire cu glasuri de surori care o vrăjeau. Devenea ea însăşi o părticică adevărată din aceste închipuiri şi îşi împlinea îndelungatul vis al tinereţii, văzîndu-se şi pe sine în personajul îndrăgostitei, pe care-l invidiase atît de mult. De altfel Emma simţea satisfacţia răzbunării. Nu suferise destul? Însă acum triumfa, şi dragostea, comprimată atîta vreme, ţîşnea întreagă cu clocote voioase. O savura fără remuşcări, fără nelinişte sau tulburare.

A doua zi se scurse în noi încîntări. Îşi făcură jurăminte. Îi povesti tristeţile ei. Rodolphe o întrerupea cu sărutări; şi ea-i cerea, sorbindu-l din ochi, cu pleoapele mijite, să-i mai zică pe nume şi să-i repete c-o iubeşte. Erau tot în pădure, ca şi în ajun, într-o colibă a unor meşteri de saboţi. Pereţii erau de paie, iar acoperişul era atît de scund, că nu puteai sta decît aplecat. Şedeau unul lîngă altul, pe un pat de frunze uscate.

Începînd de atunci îşi scriseră regulat în fiecare seară. Emma îşi punea scrisoarea în fundul grădinii, lîngă rîu, într-o crăpătură a terasei. Rodolphe venea s-o ia de acolo şi lăsa în loc alta, care pe ea o nemulţumea mereu fiind prea scurtă.

Într-o dimineaţă, cînd Charles plecase cu noaptea-n cap, Emmei îi veni cheful să-l vadă pe Rodolphe chiar atunci. Putea să ajungă repede la Huchette, să rămînă acolo o oră şi să se întoarcă la Yonville pe cînd toţi încă aveau să fie adormiţi. Ideea o făcu să se înăbuşe de dorinţă; curînd se afla în mijlocul imaşului, mergînd cu paşi repezi, fără să se uite înapoi.

Începea să se crape de ziuă. Emma recunoscu de departe casa amantului, după cele două giruete în coadă de rîndunică ce se desprindeau negre pe cerul pal al răsăritului.

Dincolo de curtea fermei era o clădire de locuit, care trebuia să fie castelul. Intră cu sentimentul că la apropierea ei zidurile se dădeau singure în lături. O scară mare şi dreaptă ducea către un coridor. Emma apăsă clanţa unei uşi şi deodată, în fundul încăperii, zări un bărbat dormind. Era Rodolphe. Scoase un ţipăt.

— Ai venit! Ai venit! repeta el. Cum ai izbutit să vii?… Ah! ţi-e udă rochia!

— Te iubesc! îi răspunse ea petrecîndu-i braţele în jurul gîtului.

Fiindcă această primă îndrăzneală îi reuşise, Emma, de fiecare dată cînd Charles pleca devreme, se îmbrăca repede şi cobora tiptil scările care duceau la malul apei.

Însă, cînd era ridicat podeţul pentru vaci, trebuia să meargă pe lîngă ziduri, de-a lungul rîului; malul era alunecos; ca să nu cadă, se agăţa cu mîinile de tufele ofilite de ridiche sălbatică. Apoi o lua de-a dreptul peste arături, unde se înfunda, se poticnea şi se împotmolea cu botinele micuţe. Eşarfa, cu care se legase la cap, îi flutura în vînt prin izlaz; se speria de boi şi o lua la fugă; sosea cu răsuflarea tăiată, trandafirie în obraji şi emanînd din tot trupul o mireasmă proaspătă de sevă, de verdeaţă şi de aer curat. La ora aceea, Rodolphe mai dormea. Parcă-i intra în odaie o dimineaţă de primăvară.

Prin perdelele galbene, de-a lungul ferestrelor, se strecura încet o lumină grea şi aurie. Emma bîjbîia clipind, iar picăturile de rouă prinse în păr îi făceau ca o aureolă de topaze în jurul feţei. Rodolphe, rîzînd, o trăgea spre el şi o strîngea la piept.

Apoi ea-i cerceta apartamentul, deschidea sertarele dulapurilor, se pieptăna cu pieptenele lui şi se uita în oglinda de bărbierit. Uneori chiar îşi punea între dinţi muştiucul unei pipe cît toate zilele, care stătea pe noptieră, printre lămîi şi bucăţele de zahăr, lîngă carafa cu apă.

Le trebuia mai mult de un sfert de ceas ca să-şi ia rămas-bun. Atunci Emma plîngea; ar fi vrut să nu se mai despartă niciodată de Rodolphe. Nu se putea stăpîni să nu-l caute, astfel încît într-o zi, văzînd-o apărînd pe neaşteptate, el se încruntă de parcă s-ar fi supărat.

— Ce ai? îl întrebă ea. Te doare ceva? Vorbeşte!

În cele din urmă, el îi declară pe ton serios că vizitele ei deveneau imprudente şi că se compromitea.