XI

Homais citise în ultima vreme elogiul unei noi metode pentru vindecarea echinismului1; şi, fiind partizanul progresului, îi veni ideea patriotică după care Yonville, pentru a fi în pas cu vremea, trebuia să se ilustreze prin operaţii de strefopodie2.

— Care sînt riscurile? îi spunea el Emmei. Gîndiţi-vă (şi număra pe degete avantajele încercării): succes aproape sigur, uşurarea şi înfrumuseţarea bolnavului, celebritate imediat dobîndită pentru cel care operează. De ce n-ar vrea soţul dumneavoastră, de pildă, să-l scape de necaz pe sărmanul Hippolyte de la Leul de Aur? Gîndiţi-vă că în mod sigur şi-ar povesti tămăduirea tuturor călătorilor, şi apoi (Homais cobora vocea şi privea de jur împrejur), cine m-ar împiedica să trimit la ziar o notiţă despre asta? O, Doamne! Un articol circulă…, se vorbeşte despre el…, vestea se răspîndeşte… Şi cine ştie? Cine ştie?

Într-adevăr, Bovary putea reuşi; Emma n-avea nici un motiv să creadă că nu era îndemînatic, şi ce satisfacţie pentru ea să-l determine la un demers în urma căruia reputaţia şi averea i-ar fi crescut! Abia aştepta să se sprijine pe ceva mai solid decît iubirea.

La stăruinţele farmacistului şi ale ei, Charles se lăsă convins. Comandă la Rouen volumul doctorului Duval şi, în fiecare seară, luîndu-şi capul în mîini, se adîncea în lectură.

În timp ce el studia echinismul, varusul3 şi valgusul4, adică strefocatopodia, strefendopodia şi strefexopodia (sau, mai bine zis, diferitele devieri ale tălpii piciorului, în jos, în interior sau în exterior), alături de strefipopodie şi strefanopodie (altfel spus: răsucirea spre în jos sau întoarcerea în sus), dl Homais, prin tot felul de argumente, încerca să-l convingă pe băiatul de la han să se opereze.

— De-abia o să simţi un pic de durere, poate; e o simplă înţepătură, ca şi cînd ţi-ar lua puţin sînge, nu te doare nici ca la extirparea unor soiuri de bătături.

Hippolyte stătea pe gînduri şi bolovănea ochii ca prostul.

— De altfel, continua farmacistul, nu e treaba mea. Pentru tine e important! Ţi-o spun numai din omenie! Aş vrea să te văd, prietene, descotorosit de claudicaţia asta hidoasă, cu legănarea regiunii lombare, care, orice ai zice tu, probabil că îţi dăunează foarte mult în practicarea meseriei.

Atunci Homais îi spunea cît de zdravăn şi de sprinten se va simţi după aceea, şi chiar îi dădea de înţeles că le va plăcea mai mult femeilor, iar grăjdarul începea să se hlizească greoi. Apoi îl ataca la vanitate:

— Nu eşti bărbat? Ce mama naibii! Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi trebuit să serveşti ţara, să combaţi sub drapel? Vai, Hippolyte!

Şi Homais se îndepărta declarînd că nu pricepe încăpăţînarea asta, orbirea care îl făcea să refuze binefacerile ştiinţei.

Nefericitul cedă, fiindcă se închegase un fel de conjuraţie. Binet, care nu se amesteca niciodată în treburile altcuiva, dna Lefrançois, Artémise, vecinii, pînă şi primarul, dl Tuvache, toată lumea îl îndemnă, îl bătu la cap, îl făcu de ruşine; dar ceea ce-l convinse fu faptul că nu costa nimic. Bovary se însărcina chiar să ofere dispozitivul mecanic necesar operaţiei. Emma avusese ideea acestei generozităţi; Charles se învoi, spunîndu-şi în sinea lui că nevastă-sa era un înger.

Cu sfaturile farmacistului şi luînd-o de trei ori de la zero, îl puse pe tîmplar, ajutat de lăcătuş, să construiască un fel de cutie, în greutate de vreo opt livre5, la care nu se făcuse deloc economie de fier, lemn, tablă, piele, şuruburi şi piuliţe.

Totuşi, pentru a şti ce tendon să-i taie lui Hippolyte, trebuia să stabilească mai întîi ce fel de picior echin avea.

Talpa făcea cu gamba o linie aproape dreaptă, fiind cu toate astea întoarsă spre interior, astfel încît era un equinus amestecat cu puţin varus sau un uşor varus cu un equinus foarte marcat. Însă cu acest echinism care-i făcea într-adevăr laba lată ca o copită de cal, cu pielea aspră, cu tendoanele uscate, cu degete umflate ale căror unghii negre păreau caiele de potcoavă, strefopodul galopa de dimineaţa pînă seara, ca un cerb. Îl vedeai tot timpul în piaţă, ţopăind în jurul căruţelor, azvîrlindu-şi înainte reazemul inegal. Părea chiar mai zdravăn de piciorul ăsta decît de celălalt. Tot slujindu-i, membrul parcă dobîndise calităţi morale, răbdare şi energie; cînd i se dădea vreo însărcinare mai grea, Hippolyte prefera să se sprijine în el.

Or, de vreme ce era un equinus, trebuia tăiat tendonul lui Ahile, chiar dacă mai tîrziu urma să se ocupe şi de muşchiul tibial anterior, pentru a scăpa de varus: fiindcă medicul nu îndrăznea să rişte dintr-odată două operaţii şi deja tremura de teamă să nu afecteze vreo regiune importantă pe care n-o cunoştea.

Nici lui Ambroise Paré6, executînd pentru prima oară de la Celsus7, după un răstimp de cincisprezece veacuri, ligatura imediată a unei artere; nici lui Dupuytren8 pregătindu-se să deschidă un abces printr-un strat gros de encefal; nici lui Gensoul9, cînd a făcut prima ablaţiune a maxilarului superior, nu le fusese cu siguranţă inima atît de zbuciumată, mîna atît de înfiorată, intelectul atît de încordat ca dlui Bovary cînd se apropie de Hippolyte, cu tenotomul10 în mînă. Şi, la fel ca în spitale, se vedeau alături, pe o masă, un morman de scamă, aţe ceruite, multe feşe, o piramidă de feşe, toate feşele pe care le avea spiţerul. Dl Homais organizase încă de dimineaţă toate preparativele, atît pentru a uimi mulţimea, cît şi pentru ca să se iluzioneze singur. Charles împunse pielea; se auzi un trosnet uscat. Tendonul fusese tăiat, operaţia se sfîrşise. Hippolyte nu-şi venea în fire de surprindere; se apleca să acopere cu sărutări mîinile lui Bovary.

— Hai, linişteşte-te, spunea farmacistul, îţi vei arăta mai tîrziu recunoştinţa faţă de binefăcătorul tău!

Şi coborî să le povestească rezultatul celor cinci-şase curioşi care stăteau prin curte; ei îşi închipuiau că Hippolyte avea să-şi facă apariţia mergînd drept. Apoi Charles, după ce fixă piciorul bolnavului în motorul mecanic, se întoarse acasă, unde Emma, foarte îngrijorată, îl aştepta în prag. Îi sări de gît; se aşezară la masă; el mîncă mult şi chiar dori să bea o ceaşcă de cafea la desert, desfrîu pe care nu şi-l permitea decît duminica, dacă aveau musafiri.

Petrecură o seară încîntătoare discutînd, făcîndu-şi visuri comune. Vorbiră despre viitorul lor, despre îmbunătăţirile ce trebuiau aduse gospodăriei; el se vedea devenind din ce în ce mai respectat, din ce în ce mai bogat, cu o soţie care-l iubea ca-n prima zi; iar ea era bucuroasă să-şi împrospăteze sufletul cu un sentiment nou, mai sănătos, mai bun, să simtă în sfîrşit puţină tandreţe pentru sărmanul băiat, care o iubea. Pentru o clipă gîndul îi fugi spre Rodolphe; dar privirea i se îndreptă din nou spre Charles; observă chiar cu uimire că n-avea deloc dinţi urîţi.

Erau deja în pat cînd dl Homais, cu toată împotrivirea bucătăresei, intră pe neaşteptate în cameră, ţinînd în mînă o foaie de hîrtie proaspăt scrisă. Era articolul pe care voia să-l trimită ziarului Fanal de Rouen. I-l aducea lui Charles ca să-l citească.

— Citiţi-l dumneavoastră, zise Bovary.

Începu să citească:

— „În ciuda prejudecăţilor care încă mai întunecă o parte din faţa Europei ca o mreajă, lumina începe totuşi să pătrundă în satele noastre. Astfel, marţi, mica noastră urbe Yonville a fost teatrul unei experienţe chirurgicale care este în acelaşi timp un act de înaltă filantropie. Dl Bovary, unul dintre practicienii noştri cei mai distinşi…“.

— O, e prea mult! prea mult! spunea Charles, sufocat de emoţie.

— Ba nu, deloc! Cum aşa? …„a operat piciorul de cal…“. N-am pus termenul ştiinţific pentru că, ştiţi, într-un ziar…, poate n-ar înţelege toată lumea; trebuie ca masele…

— Aşa este, zise Bovary. Continuaţi.

— Reiau, spuse farmacistul. „Dl Bovary, unul dintre practicienii noştri cei mai distinşi, a operat piciorul de cal al numitului Hippolyte Tautain, care este de douăzeci şi cinci de ani grăjdar la hotelul Leul de Aur, proprietatea dnei văduve Lefrançois, în Piaţa Armelor. Noutatea tentativei ca şi interesul acordat pacientului au atras o asemenea aglomerare de populaţie încît era într-adevăr îmbulzeală în faţa stabilimentului. Operaţia, de altfel, s-a desfăşurat ca prin minune şi de-abia dacă au apărut cîteva picături de sînge pe piele, ca pentru a spune că tendonul rebel cedase în sfîrşit eforturilor artei. Bolnavul, lucru ciudat (afirmăm aceasta de visu), nu a acuzat deloc dureri. Starea sa pînă în prezent nu lasă nimic de dorit. Totul ne face să credem într-o convalescenţă scurtă şi cine ştie dacă la următoarea sărbătoare sătească nu îl vom vedea pe curajosul nostru Hippolyte participînd la dansurile bahice, în mijlocul unui cor de petrecăreţi, şi dovedindu-le astfel tuturor, prin vervă şi sărituri meşteşugite, deplina vindecare? Slavă deci savanţilor generoşi! Slavă acestor minţi infatigabile care-şi consacră veghea îmbunătăţirii sănătăţii sau alinării suferinţelor speciei! Slavă! De trei ori slavă! Nu este cazul oare să strigăm că orbii vor vedea, surzii vor auzi şi ologii vor umbla? Dar ceea ce le făgăduia altădată fanatismul aleşilor săi ştiinţa împlineşte acum pentru toţi oamenii! Ne vom ţine la curent cititorii cu fazele succesive ale acestui remarcabil tratament“.

Ceea ce nu împiedică deloc ca, după cinci zile, coana Lefrançois să vină îngrozită şi strigînd:

— Ajutor! moare!… îmi pierd minţile!

Charles se năpusti spre Leul de Aur, iar farmacistul, care-l văzu trecînd prin piaţă, fără pălărie, îşi părăsi farmacia. Apăru şi el gîfîind, roşu, neliniştit şi întrebîndu-i pe toţi cei care urcau scara:

— Ce are interesantul nostru strefopod?

Cît despre strefopod, se zvîrcolea în convulsii cumplite, astfel încît motorul mecanic în care-i era fixat piciorul se izbea de zid, mai-mai să-l dărîme.

Cu multe precauţii, ca să nu deranjeze poziţia membrului, îl desfăcură deci din cutie şi văzură o privelişte îngrozitoare. Formele piciorului dispăreau sub o asemenea umflătură, că pielea părea gata să plesnească, fiind şi plină de echimoze din cauza faimoasei maşinării. Hippolyte se plînsese de mai mult timp că-l doare, dar nu-i dăduseră atenţie; fură însă nevoiţi să convină că nu se plînsese chiar degeaba şi fu lăsat liber cîteva ore. Dar de-abia scăzuse puţin edemul, că cei doi învăţaţi considerară oportun să pună din nou membrul în aparat, strîngîndu-l şi mai tare, ca să grăbească lucrurile. În sfîrşit, după trei zile, Hippolyte nemaiputînd rezista, desfăcură încă o dată maşinăria, mirîndu-se foarte tare de rezultatul ce li se înfăţişa. Pe picior se întindea o tumefacţie lividă, cu flictene din loc în loc, din care se scurgea un lichid negru. Lucrurile luau o întorsătură serioasă. Hippolyte începea să se plictisească, şi coana Lefrançois îl instală în sala cea mică, lîngă bucătărie, pentru ca măcar să mai vadă lume.

Însă perceptorul, care cina acolo în fiecare zi, se plînse cu amărăciune de o asemenea vecinătate. Atunci Hippolyte fu mutat în sala de biliard.

Zăcea acolo, scîncind sub păturile groase, palid, cu barba lungă şi ochii scobiţi, răsucindu-şi din cînd în cînd capul asudat pe perna soioasă unde se aşezau muştele. Dna Bovary venea să-l vadă. Îi aducea cîrpe pentru cataplasme şi-l îmbărbăta, îl încuraja. În rest, nu-i lipsea tovărăşia, mai ales în zilele de tîrg, cînd ţăranii împrejurul lui ciocneau bilele, se duelau cu tacurile, fumau, beau, cîntau, răcneau.

— Cum îţi merge? îl întrebau bătîndu-l pe umăr. Ei, nu prea te lauzi, după cît se pare! Dar tu eşti de vină. Ar trebui să faci asta sau aia.

Şi îi povesteau despre oameni care fuseseră cu toţii vindecaţi cu alte leacuri decît cele pe care le lua el; apoi, ca să-l mai mîngîie, adăugau:

— Prea îţi dai importanţă! Hai, scoală-te! Te lăfăi ca un rege! Ei, las-o încolo, pungaş bătrîn ce eşti! Urît mai miroşi!

Cangrena, într-adevăr, urca din ce în ce mai sus. Bovary se îmbolnăvise şi el din cauza asta. Îl vizita la orice oră, în orice clipă. Hippolyte îl privea cu ochii plini de groază şi bîlbîia printre lacrimi:

— Cînd o să fiu vindecat? Vai, scăpaţi-mă!… Ce nenorocit sînt! Ce nenorocit sînt!

Şi medicul pleca întotdeauna recomandîndu-i să ţină regim.

— Nu-l asculta, băiete, intervenea coana Lefrançois; te-au mucenicit destul! O să te simţi şi mai slăbit. Ia, mănîncă!

Îi aducea o ciorbă bună, o bucată de pulpă de miel, o felie de slănină şi uneori cîte un păhărel de rachiu, pe care el n-avea curajul să-l ducă la gură.

Abatele Bournisien, aflînd că starea i se înrăutăţea, trimise vorbă că vrea să-l vadă. Începu prin a-l compătimi pentru suferinţa lui, declarîndu-i în acelaşi timp că trebuia să se bucure, pentru că aceasta era voinţa Domnului, şi să profite repede de prilej ca să se împace cu Cerul.

— Fiindcă, spunea preotul pe un ton părintesc, îţi cam neglijai îndatoririle; nu te vedeam prea des la oficiul divin; de cîţi ani nu te-ai apropiat de sfînta masă? Înţeleg că ocupaţiile, vîrtejul lumii te-au îndepărtat de grija mîntuirii. Dar acum, e timpul să te gîndeşti la asta. Totuşi, să nu pierzi nădejdea; am cunoscut nişte mari vinovaţi care, fiind aproape de clipa înfăţişării dinaintea lui Dumnezeu (ştiu foarte bine că tu nu eşti încă în situaţia asta), au implorat milostivirea Lui, şi cu siguranţă au murit avînd năzuinţele cele mai potrivite. Să sperăm că, asemenea lor, o să ne dai şi tu bună pildă! Aşadar, cum paza bună trece primejdia rea, de ce n-ai rosti dimineaţa şi seara cîte un „Bucură-te, Marie, cea plină de har“ şi cîte un „Tatăl nostru, care eşti în ceruri“? Da, fă asta! pentru mine, ca să mă îndatorezi. Ce te costă?… îmi promiţi?

Nefericitul promise. Parohul veni şi în zilele următoare. Stătea de vorbă cu hangiţa şi îi povestea chiar întîmplări împestriţate cu glume, făcînd calambururi pe care Hippolyte nu le pricepea. Apoi, de cum găsea o împrejurare favorabilă, revenea la chestiunile de religie, luînd şi înfăţişarea cuvenită.

Zelul păru a-l duce la succes, deoarece curînd strefopodul îşi exprimă dorinţa de a merge în pelerinaj la Bon-Secours, dacă se vindeca: la care dl Bournisien îi răspunse că nu vedea nici o piedică; două precauţii sînt mai bune decît una. N-avea nimic de pierdut.

Spiţerul fu indignat de ceea ce numea uneltirile preotului, care dăunau, pretindea el, convalescenţei lui Hippolyte; îi repeta dnei Lefrançois:

— Lăsaţi-l în pace! Lăsaţi-l în pace! îi perturbaţi moralul cu misticismul vostru!

Însă femeia nu mai voia să-l asculte. El era capul răutăţilor. Ca să-i facă în ciudă, agăţă chiar la căpătîiul bolnavului un agheasmatar plin, cu o rămurică de cimişir.

Totuşi, nici religia nu părea să-i ajute mai mult decît chirurgia, şi putreziciunea de neînvins urca tot mai mult de la extremitate către pîntece. Degeaba înlocuiau poţiunile şi schimbau cataplasmele, muşchii se desprindeau în fiecare zi tot mai mult de pe os, şi în cele din urmă Charles răspunse clătinînd afirmativ din cap cînd coana Lefrançois îl întrebă dacă n-ar putea, neavînd altă soluţie, să-l cheme pe dl Canivet, de la Neufchâtel, care era o celebritate.

Doctor în medicină, în vîrstă de cincizeci de ani, avînd o bună situaţie şi fiind sigur de sine, confratele nu se sfii să rîdă cu dispreţ cînd dezveli piciorul cangrenat pînă la genunchi. Apoi, declarînd scurt că trebuia amputat, se duse la farmacist să-i înjure pe idioţii care-l aduseseră pe un om nenorocit în asemenea hal. Scuturîndu-l pe dl Homais de nasturele de la redingotă, vocifera în farmacie.

— Astea-s invenţii de la Paris! Uite ideile domnilor din capitală! E ca şi cu strabismul, cloroformul şi litotritia11, o grămadă de monstruozităţi pe care guvernul ar trebui să le interzică! Dar, dacă vrei să arăţi ce grozav eşti, arde-i nişte tratamente, fără să-ţi pese de consecinţe. Noi nu sîntem aşa de şmecheri, noi ăştialalţi; nu sîntem nişte savanţi, nişte fanţi, nişte filfizoni; noi sîntem practicieni, tămăduitori, nouă nu ne-ar trece prin cap să operăm pe cineva care se simte excelent! Să îndrepţi picioare echine! Păi se pot îndrepta picioarele echine? E ca şi cum ai vrea, de exemplu, să faci un cocoşat drept ca bradul!

Homais suferea ascultînd acest logos şi îşi ascundea stînjeneala în spatele unui surîs de curtezan, avînd nevoie să-l menajeze pe dl Canivet, ale cărui reţete ajungeau cîteodată pînă la Yonville; de aceea nu-i luă apărarea lui Bovary, nici măcar nu făcu vreo observaţie, şi, abandonîndu-şi principiile, îşi jertfi demnitatea pe altarul intereselor mai serioase ale comerţului.

Amputarea de coapsă făcută de doctorul Canivet fu un eveniment considerabil în sat! Toţi locuitorii, în acea zi, se sculaseră mai devreme, şi strada mare, deşi plină de lume, avea ceva lugubru, ca şi cînd ar fi fost vorba de o execuţie capitală. La băcănie se discuta despre boala lui Hippolyte; prăvăliile nu vindeau nimic, şi dna Tuvache, soţia primarului, nu se clintea de la fereastră, atît era de nerăbdătoare să-l vadă venind pe cel care avea să opereze.

Acesta sosi într-o cabrioletă pe care o conducea singur. Dar, cum arcul lateral dreapta se lăsase cu timpul sub greutatea corpului, trăsura se înclina puţin în timpul mersului şi se zărea pe cealaltă pernă, lîngă el, o cutie mare, îmbrăcată în piele roşie, cu trei închizători de aramă care aveau un luciu magistral.

După ce intră val-vîrtej sub arcada Leului de Aur, doctorul, strigînd foarte tare, porunci să i se deshame calul, apoi merse în grajd să vadă dacă mînca ovăzul; fiindcă, după ce sosea la bolnavi, se ocupa mai întîi de iapă şi de cabrioletă. Ba chiar se spunea din pricina asta: „A, dl Canivet este un original!“ şi era şi mai respectat pentru această nepăsare de nezdruncinat. Lumea întreagă ar fi putut să crape pînă la ultimul om, el n-ar fi renunţat nici măcar la cel mai neînsemnat dintre obiceiurile lui.

Homais se înfăţişă.

— Contez pe dumneavoastră, îi spuse doctorul. Sîntem gata? La treabă!

Însă spiţerul, roşind, mărturisi că era prea sensibil ca să asiste la o astfel de operaţie.

— Cînd eşti simplu spectator, zicea el, imaginaţia, ştiţi, o ia razna! şi apoi am sistemul nervos atît de…

— Aiurea, întrerupse Canivet, îmi păreţi, dimpotrivă, predispus la apoplexie. Şi, de altfel, nu mă miră; căci, voi, domnilor farmacişti, staţi mereu zăvorîţi acolo-n bucătăria voastră, ceea ce pînă la urmă nu se poate să nu vă strice temperamentul. Uitaţi-vă la mine: în fiecare zi mă trezesc la ora patru, mă bărbieresc cu apă rece (nu mi-e frig niciodată) şi nu port flanelă, nici un guturai nu se prinde de mine, cheresteaua e solidă! Trăiesc cum apuc, precum filozofii, mănînc ce găsesc. De aia nu sînt aşa mofturos ca dumneavoastră şi mi-e totuna dacă bag cuţitul într-un creştin sau în prima orătanie care-mi pică în mînă. Şi, în plus, o să spuneţi, obişnuinţa…, obişnuinţa!…

Atunci, fără să le pese cîtuşi de puţin de Hippolyte, pe care-l treceau sudorile de spaimă sub cearşaf, domnii începură o conversaţie în care farmacistul compară sîngele rece al unui chirurg cu acela al unui general; şi apropierea îi căzu bine lui Canivet, care-şi dădu drumul la gură vorbind despre exigenţele artei lui. O considera un sacerdoţiu, pe cînd ofiţerii sanitari o dezonorau. În sfîrşit, întorcîndu-se spre bolnav, examină feşele aduse de Homais, aceleaşi care apăruseră la prima intervenţie, şi ceru pe cineva care să-i ţină piciorul. Se trimise după Lestiboudois, şi dl Canivet, suflecîndu-şi mînecile, trecu în sala de biliard, pe cînd spiţerul rămînea cu Artémise şi cu hangiţa, amîndouă mai albe ca şorţurile lor, şi cu urechea ciulită la uşă.

Bovary, în vremea asta, nu îndrăznea să iasă din casă. Era jos, în sală, aşezat la colţul căminului fără foc, cu bărbia în piept, cu mîinile împreunate, cu ochii ficşi. Ce bucluc! gîndea el, ce dezamăgire! Doar îşi luase toate măsurile de precauţie imaginabile. Aici era mîna fatalităţii. Şi totuşi! Dacă Hippolyte, mai tîrziu, avea să moară, asasinul ar fi el. Şi apoi, cînd va merge pe la pacienţi, ce explicaţii să le dea, dacă-l întreabă? Poate că totuşi greşise pe undeva. Căuta şi nu găsea. Pînă şi cei mai faimoşi chirurgi greşesc. Însă nimeni nu crede niciodată! Dimpotrivă, vor rîde, vor bîrfi! O să i se ducă vestea pînă la Forges! pînă la Neufchâtel! la Rouen! peste tot! Cine ştie dacă nu vor scrie unii confraţi împotriva lui? Ar urma o polemică, va trebui să răspundă în ziare. Chiar Hippolyte îi putea intenta proces. Se vedea dezonorat, ruinat, pierdut. Şi imaginaţia lui, asaltată de o mulţime de ipoteze, se agita încolo şi-ncoace ca un butoi gol luat de mare, care se rostogoleşte printre valuri.

Emma, în faţa lui, îl privea; nu era supusă umilirii pe care o îndura el, dar suferea alta: îşi închipuise că era totuşi ceva de capul acestui om, ca şi cum n-ar fi avut destule prilejuri să-i observe mediocritatea.

Charles se plimba în lung şi-n lat, în odaia lui. Cizmele îi scîrţîiau pe parchet.

— Stai jos, zise ea, mă enervezi!

El se aşeză.

Cum putuse (ea, care era atît de inteligentă!) să se înşele încă o dată? Ce manie de plîns avea să-şi ruineze existenţa sacrificîndu-se mereu? Îşi amintea de toate înclinaţiile spre lux, de toate privaţiunile sufletului, de josniciile căsniciei, ale menajului, de visurile căzute în noroi ca nişte rîndunele rănite, de tot ce-şi dorise, de tot ce-şi refuzase, de tot ce-ar fi putut avea! şi pentru ce, pentru ce?

În liniştea care stăpînea satul, un ţipăt sfîşietor străbătu văzduhul. Bovary se îngălbeni, gata să leşine. Ea îşi încruntă sprîncenele cu nervozitate, apoi îşi continuă gîndurile. Şi totuşi, pentru el făcuse toate, pentru fiinţa asta, pentru omul ăsta care nu pricepea nimic, nu simţea nimic! Fiindcă şedea acolo liniştit, fără măcar să-şi dea seama că ocara de pe numele lui avea să-l mînjească şi pe al ei. Făcuse eforturi ca să-l iubească, se căise cu lacrimi pentru că-i cedase altuia.

— O fi fost poate un valgus? exclamă deodată Bovary, care medita.

La răsunetul neprevăzut al acestor vorbe căzînd în mijlocul gîndurilor ei ca un glonţ de plumb pe o tavă de argint, Emma, tresărind, îşi înălţă capul ca să ghicească ce voia să spună; şi se priviră în tăcere, aproape uimiţi să se vadă, atît erau de departe conştiinţele lor una de alta. Charles o măsura cu ochi tulburi de om beat, ascultînd încremenit ultimele ţipete ale amputatului care se succedau în modulaţii tărăgănate, întretăiate de chiote ascuţite, ca urletul îndepărtat al unei vite înjunghiate. Emma îşi muşca buzele palide şi, jucîndu-se cu o rămurică de coral pe care-o rupsese, îl ţintuia pe Charles cu luminile arzătoare ale ochilor, ca două săgeţi de foc gata să fie trase. Totul o scotea din sărite la el acum, faţa, îmbrăcămintea, tot ce nu spunea, persoana întreagă, ba chiar faptul că exista. Se căia ca de o crimă de virtutea ei de altădată, şi ce-i mai rămăsese din ea se năruia sub loviturile furioase ale orgoliului. Se delecta acum cu toate ironiile răutăcioase ale adulterului triumfător. Amintirea amantului îi revenea cu farmece ameţitoare; îşi cufunda sufletul în ea, purtată spre această icoană de un entuziasm reînnoit; iar Charles i se părea atît de desprins de viaţa ei, atît de absent pe vecie, atît de imposibil şi de nimicit, ca şi cum ar fi fost pe moarte şi ar fi agonizat sub ochii ei.

Se auzi un zgomot de paşi pe trotuar. Charles se uită şi, prin jaluzeaua lăsată, îl zări lîngă hale, în plin soare, pe doctorul Canivet, care îşi ştergea fruntea cu basmaua de la gît. Homais, în spatele lui, ducea în mînă o cutie mare roşie, şi se îndreptau amîndoi spre farmacie.

Atunci, împins de o duioşie subită şi de descurajare, Charles se întoarse spre nevastă-sa, spunîndu-i:

— Hai, sărută-mă, drăguţo!

— Lasă-mă! făcu ea, roşie de mînie.

— Ce ai? ce ai? repeta el uimit. Calmează-te, revino-ţi! ştii bine că te iubesc!… vino încoace!

— Ajunge! strigă ea cu o înfăţişare înfricoşătoare.

Şi, fugind din sală, Emma trînti uşa aşa de tare, că barometrul sări de pe perete şi se făcu cioburi pe podea.

Charles se prăbuşi în fotoliu, răvăşit, întrebîndu-se ce putea avea, închipuindu-şi vreo boală nervoasă, plîngînd şi simţind vag că-l ameninţa ceva funest şi incomprehensibil.

Cînd Rodolphe, seara, ajunse în grădină, îşi găsi amanta aşteptîndu-l pe treapta cea mai de jos a scărilor din faţa uşii. Se îmbrăţişară şi toate resentimentele lor se topiră ca zăpada la căldura acelui sărut.

 

1. Echinismul e o malformaţie a piciorului la oameni (picior echin), asemănătoare cu un picior de cal, care are drept consecinţă faptul că se calcă numai pe vîrful degetelor.

2. Strefopodie = echinism.

3. Varus = deviaţie a piciorului spre interior.

4. Valgus = deviaţie a piciorului spre exterior.

5. Livra e o unitate de măsură pentru greutate, de aproximativ 0,5 kilograme.

6. Ambroise Paré (1509-1590), chirurg francez care şi-a exercitat meseria în slujba regilor Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. A înlocuit în amputări cauterizarea prin ligatura arterelor.

7. Aulus Cornelius Celsus, enciclopedist din secolul I e.n., autor al tratatului De arte medica.

8. Guillaume Dupuytren (1777-1835), prim-chirurg al regilor Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea. Este unul dintre fondatorii anatomiei patologice. Muzeul de anatomie situat la Paris, în fosta mănăstire a Cordelierilor, îi poartă numele.

9. Joseph Gensoul (1797-1858), chirurg-şef la Hôtel-Dieu din Lyon. A publicat periodice ştiinţifice cu comunicări, pentru a impulsiona progresul medicinei.

10. Tenotomul e un bisturiu mic cu lama scurtă şi foarte îngustă, care serveşte la secţionarea tendoanelor.

11. Litotritia e o operaţie chirurgicală prin care se zdrobesc calculii urinari în vezică (cu ajutorul unui aparat numit litotritor), urmînd ca fragmentele fine care rămîn eventual să fie eliminate prin uretră. Prima litotritie a fost executată de medicul francez Jean Civiale în 1824.