XIV

În primul rînd, nu ştia cum să facă să-l despăgubească pe dl Homais pentru toate medicamentele luate de la el; şi deşi, ca medic, ar fi putut să nu le plătească, se simţea totuşi cam stînjenit să-i rămînă îndatorat astfel. Apoi, cheltuielile gospodăriei, acum cînd bucătăreasa era stăpîna, deveniseră înspăimîntătoare; ploua cu note de plată în casă; furnizorii cîrteau; dl Lheureux în special îl hărţuia. Într-adevăr, cînd boala Emmei era în toi, acesta, profitînd de împrejurare ca să încarce factura, adusese repede mantia, valijoara de noapte, două cufere în loc de unul şi multe alte lucruri. Degeaba îi spuse Charles că n-are nevoie de ele, negustorul îi răspunse arogant că toate acele articole îi fuseseră comandate şi că el nu le ia înapoi; de altfel, ar fi însemnat s-o supere pe doamna, cînd va intra în convalescenţă; domnul să se mai gîndească; pe scurt, era hotărît să-l dea mai degrabă în judecată, decît să renunţe la drepturile lui şi să-şi ia marfa înapoi. Charles porunci după aceea să-i fie trimise lucrurile înapoi la magazin; Félicité uită; el avea alte griji; uitară de treaba asta; dl Lheureux reveni la atac, cînd ameninţînd, cînd văicărindu-se, făcu ce făcu şi Bovary semnă în cele din urmă o poliţă cu scadenţa peste şase luni. Dar abia semnă hîrtia şi-i veni o idee îndrăzneaţă: să împrumute o mie de franci de la dl Lheureux. Îl întrebă deci, cu un aer stînjenit, dacă nu există posibilitatea de a obţine aceşti bani, adăugînd că îi va restitui peste un an, cu dobînda pe care i-o va cere. Lheureux alergă la magazin, aduse banii şi dictă o altă hîrtie, prin care Bovary declara că se angajează să plătească la ordinul lui, pe întîi septembrie viitor, suma de o mie şaptezeci de franci; ceea ce, împreună cu cei o sută optzeci deja angajaţi, făcea exact o mie două sute cincizeci. Împrumutînd astfel cu şase la sută, plus un sfert de procent comisionul, şi mărfurile aducîndu-i pe puţin o treime din valoare drept cîştig, asta avea să facă, în douăsprezece luni, un profit de o sută treizeci de franci; şi spera el că afacerea nu se va opri aici, că nu vor putea plăti poliţele, că le vor reînnoi şi că bănişorii lui, hrăniţi în casa doctorului ca la sanatoriu, i se vor întoarce într-o zi, mai mulţi şi mai rotofei, de n-o să-i mai încapă-n pungă.

Totul de altfel îi reuşea. Obţinuse comanda să aprovizioneze cu cidru spitalul din Neufchâtel; dl Guillaumin îi promitea acţiuni în carierele de turbă de la Grumesnil şi visa să înfiinţeze o nouă linie de diligenţe între Argueil şi Rouen, care cu siguranţă nu vor întîrzia să ruineze hodoroaga Leului de Aur şi care, fiind mai rapide, mai ieftine şi transportînd mai multe bagaje, i-ar da astfel pe mînă tot comerţul din Yonville.

Charles se întrebă de mai multe ori cum va putea să dea înapoi atîţia bani anul viitor; căuta, născocea expediente, cum ar fi să apeleze la taică-său ori să vîndă ceva. Taică-său însă va face pe surdul, iar el n-avea nimic de vîndut. Întrezărea atunci atîtea neplăceri, încît alunga repede din minte un subiect de cugetare atît de neplăcut. Îşi reproşa că uită de Emma; ca şi cum, deoarece toate gîndurile lui îi aparţineau acestei femei, negîndindu-se întruna la ea ar însemna că-i fură ceva.

Iarna fu grea. Convalescenţa doamnei fu lungă. Cînd era vreme frumoasă, o aşezau cu fotoliul lîngă fereastra care dădea spre piaţă, căci nu mai suferea grădina acum, şi storurile rămîneau mereu trase în partea aceea. Ţinu să se vîndă calul; ceea ce îndrăgise altădată îi displăcea acum. Parcă toate gîndurile ei se mărgineau la grija de sine. Stătea în pat şi lua cîte o gustare; îşi chema servitoarea ca să întrebe de ceaiuri sau ca să stea de vorbă cu ea. În acest timp, zăpada de pe acoperişul halelor arunca în odaie o răsfrîngere albă, nemişcată; mai tîrziu, se auzea ploaia. Şi Emma aştepta în fiecare zi cu un fel de nelinişte întoarcerea invariabilă a unor evenimente mărunte, care de altfel n-o prea interesau. Cel mai însemnat era sosirea Rîndunicii la lăsarea serii. Atunci hangiţa ţipa şi alte voci îi răspundeau, în timp ce felinarul lui Hippolyte, care moşmondea după cufere pe sub prelată, părea o stea în întuneric. La prînz, Charles se întorcea acasă; pe urmă pleca iar; ea mînca o supă şi, către ora cinci, la asfinţit, copiii care se întorceau de la şcoală, tîrîndu-şi saboţii pe trotuar, loveau toţi cu riglele, unul după altul, în cîrligele obloanelor.

Asta era ora cînd venea dl Bournisien s-o vadă. Se interesa de sănătatea ei, îi spunea ce mai e nou, o îndemna să se apropie de credinţă, cu o sporovăială mîngîietoare care nu era lipsită de farmec. Simpla vedere a sutanei o reconforta.

Într-o zi, cînd, boala fiind în toi, crezuse că e pe moarte, ceruse să fie împărtăşită; şi, pe măsură ce în camera ei se făceau pregătirile pentru Sfînta Taină, cînd comoda încărcată de siropuri era transformată în altar, iar Félicité presăra dalii pe podea, Emma simţea trecînd pe deasupra ei ceva puternic, ceva ce o scăpa de orice durere, de orice percepţie sau sentiment. Trupul uşurat înceta să mai gîndească, începea o altă viaţă; i se părea că fiinţa ei, înălţîndu-se către Dumnezeu, se va topi în iubire ca tămîia aprinsă risipindu-se în fum. Îi stropiră cearşafurile cu apă sfinţită; preotul scoase din sfîntul ciboriu ostia albă; şi, sfîrşită de bucurie cerească, îşi întinse buzele ca să primească trupul Mîntuitorului ce i se înfăţişa. Perdelele alcovului se umflau încetişor în jurul ei, asemenea unor nori, iar razele celor două lumînări care ardeau pe comodă îi părură nişte aureole orbitoare. Îşi lăsă atunci din nou capul pe pernă, părîndu-i-se că aude în tării cîntecul harpelor serafice şi că-l întrezăreşte, într-un cer de azur, pe un tron de aur, în mijlocul sfinţilor ce ţineau în mîini ramuri verzi de palmier, pe Dumnezeu Tatăl strălucind în slavă, şi care cu un semn trimitea spre pămînt îngeri cu aripi de pară, ca s-o aducă pe braţe.

Splendida viziune îi rămase în amintire ca lucrul cel mai frumos care se poate visa; aşa încît acum se străduia să retrăiască senzaţia, care continua să existe, mai puţin copleşitoare, deşi la fel de adînc mîngîietoare. Sufletul ei, muncit de trufie, se odihnea în sfîrşit în umilinţa creştină; şi, savurînd plăcerea de a fi slabă, Emma contempla în sinea ei nimicirea voinţei, care urma să deschidă porţile pentru lucrarea harului. Deci existau, pe lîngă fericire, bucurii mai mari, o altă iubire mai presus de toate celelalte iubiri, fără întreruperi şi fără sfîrşit, una care va spori veşnic! Emma întrevăzu printre iluziile speranţei o stare de puritate plutind deasupra pămîntului, contopindu-se cu cerul, stare la care aspira şi ea. Vru să devină o sfîntă. Îşi cumpără mătănii, purtă amulete; îşi dorea să aibă în cameră, la căpătîiul patului, o raclă cu moaşte bătută în smaralde, ca s-o sărute în fiecare seară.

Preotul se minuna de aceste înclinări, deşi credinţa Emmei, socotea el, ar fi putut, fiind prea arzătoare, să semene în cele din urmă a erezie sau chiar a extravaganţă. Însă, cum nu era foarte versat în aceste probleme, dincolo de o anumită limită, îi scrise dlui Boulard, librarul monseniorului, să-i trimită ceva deosebit pentru o persoană de sex feminin, foarte ageră la minte. Librarul, cu aceeaşi indiferenţă cu care ar fi expediat articole de fierărie negrilor, ambală claie peste grămadă tot ce se găsea la vremea aceea în comerţul cu cărţi de devoţiune. Erau mici manuale cu întrebări şi răspunsuri, pamflete scrise pe un ton arţăgos, în stilul dlui de Maistre, şi un fel de romane cu coperte roz şi stil dulceag, alcătuite de seminarişti trubaduri sau de pedante pocăite. Erau titluri precum: Gîndiţi-vă bine; Omul de lume la picioarele Mariei, de dl de ***, decorat cu mai multe ordine; Despre erorile lui Voltaire, spre folosul tinerilor etc.

Dna Bovary nu avea încă mintea destul de limpede ca să se ţină serios de ceva; de altfel, începu aceste lecturi prea pripit. Însă regulile cultului o enervau; aroganţa scrierilor polemice îi displăcu, din pricina înverşunării cu care erau atacaţi nişte necunoscuţi; iar povestirile profane, presărate cu niţică religie, i se părură scrise într-o asemenea necunoaştere a lumii, încît o îndepărtară pe nesimţite de adevărurile pe care spera să le vadă dovedite. Se încăpăţînă totuşi să continue şi, atunci cînd volumul îi cădea din mîini, se credea cuprinsă de cea mai aleasă melancolie catolică pe care o poate trăi un suflet eteric.

Cît despre amintirea lui Rodolphe, o coborîse în adîncul inimii; şedea acolo mai solemnă şi mai neclintită decît mumia unui rege într-o subterană. Din marele amor îmbălsămat se înălţa o mireasmă, care, pătrunzînd în toate, dădea un parfum de tandreţe atmosferei imaculate în care voia să trăiască. Cînd îngenunchea pe scăunelul de rugăciune în stil gotic, se adresa Domnului cu aceleaşi cuvinte suave pe care i le şoptea altădată amantului, în expansiunile adulterului. Făcea aşa pentru a-şi trezi credinţa; dar din ceruri nu-i venea nici o desfătare; şi se ridica de acolo cu picioarele amorţite şi cu senzaţia vagă a unei imense înşelătorii. Căutarea asta, îşi spunea ea, era doar un merit în plus; şi, în orgoliul evlaviei, Emma se compara cu doamnele nobile de altădată, a căror glorie o visase privind un portret al lui La Vallière şi care, tîrîndu-şi cu atîta maiestate trena încărcată de broderii a rochiilor lungi, se retrăgeau în pustietăţi ca să verse la picioarele lui Hristos toate lacrimile unei inimi rănite de viaţă.

Se dedică atunci unor milostenii exagerate. Cosea haine pentru săraci; trimitea lemne femeilor care năşteau; şi într-o zi, cînd Charles se întoarse acasă, găsi în bucătărie trei derbedei, aşezaţi la masă şi sorbind o ciorbă. O aduse înapoi acasă pe fetiţă, fiindcă, în timpul bolii ei, soţul o trimisese la doică. Vru s-o înveţe să citească; putea Berthe să plîngă cît poftea, acum maică-sa nu se mai enerva. Adoptase o atitudine de resemnare, de indulgenţă faţă de toţi şi toate. Orice ar fi spus, folosea un limbaj plin de expresii ideale. Îi spunea copilului:

— Te mai doare burta, îngeraşule?

Dna Bovary-mama nu găsea nimic de criticat, poate doar mania de a tricota pelerine pentru orfani, în loc să-şi peticească şervetele de vase. Sătulă însă de certuri casnice, biata femeie se simţea bine în casa asta liniştită, ba chiar rămase pînă după Paşte, ca să scape de sarcasmele lui moş Bovary, care în fiecare an îşi comanda un cîrnat în Vinerea Mare.

În afară de soacră-sa, care o îmbărbăta puţin prin judecata ei dreaptă şi purtarea gravă, Emma primea aproape în fiecare zi şi alte vizite. Dna Langlois, dna Caron, dna Dubreuil, dna Tuvache şi negreşit, de la două la cinci, minunata dnă Homais, care n-a vrut niciodată să creadă vreuna dintre bîrfele care se debitau pe seama vecinei. Copiii lui Homais veneau şi ei s-o vadă; îi însoţea Justin. Urca împreună cu ei în cameră, unde rămînea în picioare, lîngă uşă, nemişcat, fără să scoată un cuvînt. De multe ori, dna Bovary, neluîndu-l în seamă, începea chiar să-şi facă toaleta. Îşi scotea mai întîi pieptenele, scuturîndu-şi capul cu o mişcare bruscă; şi cînd văzu pentru prima dată toată coama aceea de păr, care ajungea pînă la genunchi, descolăcindu-şi inelele negre, fu pentru el, bietul băiat, ca şi cum ar fi intrat pe neaşteptate în ceva extraordinar şi nou, a cărui splendoare îl îngrozi.

Emma nu-i observa, desigur, nici solicitudinea tăcută, nici timidităţile. Nu bănuia cîtuşi de puţin că iubirea, dispărută din viaţa ei, fremăta acolo, lîngă ea, sub cămaşa de pînză groasă, în inima de adolescent care se deschidea emanaţiilor frumuseţii ei. De altminteri, acum învăluia totul într-o asemenea indiferenţă, avea cuvinte atît de afectuoase şi priviri atît de semeţe, purtări aşa de schimbătoare, încît nu mai puteai deosebi egoismul de milostivire, nici corupţia de virtute. Într-o seară spre exemplu, se supără pe servitoarea care-i cerea voie să iasă şi care se bîlbîia tot căutînd un pretext, apoi îi zise dintr-odată:

— Nu-i aşa că-l iubeşti?

Şi, fără să aştepte răspunsul lui Félicité, care roşea, adăugă cu tristeţe:

— Hai, fugi! Distrează-te!

La începutul primăverii, întoarse pe dos grădina, în ciuda observaţiilor lui Bovary; el era însă bucuros că o vede în sfîrşit exprimîndu-şi măcar o voinţă oarecare. Pe măsură ce se însănătoşea, dădu mai multe dovezi în acest sens. Mai întîi izbuti să-i dea papucii coanei Rollet, doica, fiindcă în timpul convalescenţei ei îşi luase obiceiul să treacă prea des pe la bucătărie cu cei doi prunci ai ei şi cu junele pensionar, ştirb ca un canibal. Se descotorosi apoi de familia Homais, scăpă treptat de toţi ceilalţi musafiri, ba chiar rări mersul la biserică, spre marea mulţumire a spiţerului, care-i spuse prieteneşte:

— Vă făcuserăţi cam bisericoasă!

Dl Bournisien venea ca şi altădată, în fiecare zi, cînd ieşea de la ora de catehism. Prefera să rămînă afară să ia aer în mijlocul desişului, cum numea el umbrarul. Era ora cînd se întorcea Charles. Le era cald; li se aducea cidru dulce şi beau împreună pentru deplina însănătoşire a doamnei.

Binet era şi el acolo, puţin mai jos adică, lîngă zidul terasei, unde prindea raci. Bovary îl invita la un pahar să se răcorească, iar el se pricepea grozav să destupe ulcioarele.

— Trebuie să ţii aşa sticla, zicea el, plimbînd o privire satisfăcută împrejur şi pînă în depărtările peisajului, dreaptă pe masă, şi, după ce tai sforile, să împingi cîte puţin dopul, uşurel, uşurel, cum se face de altfel cu apa de Seltz în restaurante.

Însă cidrul, în timpul demonstraţiei, le ţîşnea adeseori drept în faţă şi atunci clericul, cu un rîs opac, făcea mereu aceeaşi glumă:

— Calitatea lui sare în ochi!

Era un om de treabă, într-adevăr, şi într-o zi chiar nu se scandaliză deloc auzindu-l pe farmacist cum îl sfătuia pe Charles să o ducă pe doamna, ca s-o mai distreze, la teatrul din Rouen, să-l vadă pe ilustrul tenor Lagardy. Homais, mirîndu-se de tăcerea preotului, dori să-i cunoască părerea şi acesta declară că judeca muzica mai puţin dăunătoare moravurilor decît literatura.

Farmacistul luă însă apărarea literelor. Teatrul, pretindea el, e util prin aceea că sfidează prejudecăţile şi, sub masca plăcerii, ne învaţă să urmăm virtutea.

— Castigat ridendo mores, dle Bournisien! Luaţi spre exemplu majoritatea tragediilor lui Voltaire; sînt presărate iscusit cu reflecţii filozofice, şi de aceea sînt pentru popor o adevărată şcoală de morală şi de diplomaţie.

— Eu, zise Binet, am văzut mai demult o piesă care se chema Ştrengarul parizian, unde se remarcă personajul unui general bătrîn, într-adevăr foarte reuşit! Şi-i trage un perdaf unui băiat de familie care sedusese o muncitoare, care în cele din urmă…

— Sigur, continuă Homais, există literatură proastă cum există şi farmacie proastă; dar să condamni în bloc cea mai importantă dintre bele-arte, mi se pare o gugumănie, o idee gotică, demnă de vremurile abominabile cînd Galilei era băgat la închisoare.

— Ştiu prea bine, obiectă preotul, că există opere bune şi autori buni; însă, dacă ne gîndim numai la aceste persoane de sex diferit, adunate într-o încăpere ademenitoare, împodobită cu pompa lumească, şi apoi travestirile păgîneşti, sulimanul, făcliile, glasurile efeminate, toate astea pînă la urmă nu se poate să nu dea naştere unui anumit libertinaj al minţii, să nu-ţi trezească gînduri necinstite, ispite necurate. Asta este cel puţin opinia tuturor Părinţilor. În sfîrşit, adăugă el, luînd pe neaşteptate un ton mistic, pe cînd îşi potrivea pe unghia degetului mare o priză de tutun, dacă Biserica a condamnat spectacolele, înseamnă că are dreptate; trebuie să ne supunem poruncilor ei.

— De ce, întrebă spiţerul, îi afuriseşte pe actori? Fiindcă doar altădată participau pe faţă la ceremoniile cultului. Da, chiar aşa, se jucau, se reprezentau în mijlocul corului, un fel de farse, numite mistere, în care regulile bunei-cuviinţe erau adesea batjocorite.

Preotul se mulţumi să scoată un geamăt, şi farmacistul continuă:

— Aşa şi-n Biblie; sînt acolo…, ştiţi dumneavoastră… mai multe amănunte… picante, lucruri… de-a dreptul… deocheate!

Şi, văzînd gestul de supărare al dlui Bournisien, adăugă:

— Ei, trebuie să fiţi de acord că nu-i o carte pe care s-o pui în mîinile unei domnişoare, şi nu mi-ar plăcea ca Athalie…

— Bine, dar protestanţii recomandă Biblia, nu noi, exclamă celălalt enervat.

— Nu contează, zise Homais, eu mă mir că în zilele noastre, într-un secol al luminilor, sînt unii care se mai încăpăţînează să condamne o distracţie intelectuală care este inofensivă, moralizatoare şi chiar igienică uneori, nu-i aşa, doctore?

— Probabil, răspunse medicul cu nepăsare, fie pentru că, avînd aceleaşi idei, nu voia să ofenseze pe nimeni, fie pentru că n-avea idei deloc.

Conversaţia părea că s-a sfîrşit, cînd farmacistul socoti nimerit să încerce o ultimă împunsătură:

— Am cunoscut preoţi care se îmbrăcau în civil şi se duceau să privească dansatoarele zbînţuindu-se pe scenă.

— Ei, nu se poate! făcu preotul.

— Ba da, cunoscuţi de-ai mei!

Homais repetă, silabisind:

— Cu-nos-cuţi!

— Ei bine, rău făceau, spuse Bournisien, resemnat să audă orice.

— Zău! şi mai fac şi multe altele, nu se lăsă spiţerul.

— Domnule! replică clericul cu o privire atît de fioroasă, încît farmacistul se intimidă.

— Vreau numai să spun, continuă el atunci pe un ton mai puţin brutal, că toleranţa e cel mai sigur procedeu ca să atragi sufletele către religie.

— E adevărat! e adevărat! acceptă bătrînelul, aşezîndu-se la loc pe scaun.

Însă nu şezu decît două minute. Apoi, după ce plecă, dl Homais îi spuse medicului:

— Asta se cheamă dispută! Straşnic l-am avut, aţi văzut!… În sfîrşit, ascultaţi-mă pe mine, duceţi-o pe doamna la spectacol, de-ar fi numai să-i faceţi în necaz, o dată în viaţă, uneia din boaitele astea, ce naiba! Dacă aş avea pe cineva să mă înlocuiască, aş veni şi eu cu dumneavoastră. Grăbiţi-vă! Lagardy nu dă decît o singură reprezentaţie; e angajat în Anglia cu un onorariu considerabil. E mare şmecher după cît se spune! Se tăvăleşte în aur! Cară cu el trei amante şi bucătarul personal! Toţi artiştii ăştia mari o duc numai într-un chef; au nevoie de o existenţă destrăbălată care aţîţă niţel imaginaţia. Sfîrşesc însă la spital, pentru că n-au avut minte în tinereţe să facă economii. Bine, poftă bună! Pe mîine!

Ideea de a merge la spectacol prinse repede rădăcini în mintea lui Bovary, fiindcă i-o împărtăşi imediat nevestei, care refuză la început, invocînd oboseala, deranjul, cheltuiala; însă, ca niciodată, Charles nu renunţă, atît de bine-venită pentru Emma i se părea această distracţie. Nu vedea nici un impediment; maică-sa le trimisese trei sute de franci care erau başca la socoteală, datoriile curente nu erau enorme, iar scadenţa poliţelor pe care trebuia să i le plătească dlui Lheureux era atît de îndepărtată, că nici nu făcea să se gîndească la ele. De altfel, închipuindu-şi că ea renunţa din delicateţe, Charles insistă şi mai tare; aşa încît, de atîta sîcîială, pînă la urmă se hotărî. Şi a doua zi, la ora opt, se urcară în Rîndunica.

Spiţerul, care se credea silit să nu se mişte din Yonville, deşi nimic nu-l reţinea de fapt, oftă cînd îi văzu plecînd.

— Ei, călătorie plăcută! le ură el, fericiţi muritori ce sînteţi!

Adresîndu-se apoi Emmei, care purta o rochie albastră de mătase, cu patru volane de dantelă:

— Sînteţi frumoasă ca zeul Amor! O să faceţi furori la Rouen.

Diligenţa se oprea la hotelul Crucea Roşie, în piaţa Beauvoisine. Era unul dintre acele hanuri cum există în toate mahalalele de provincie, cu grajduri mari şi odăi mici, şi unde vezi, prin mijlocul curţii, găini ciugulind ovăz pe sub cabrioletele gloduroase ale comis-voiajorilor; un dîrz bîrlog strămoşesc, cu balconul de lemn putregăit care trosneşte de vînt în nopţile de iarnă, veşnic pline de lume, de hărmălaie şi de crăpelniţă, cu mese negre mînjite de cafelele cu rachiu, cu geamuri groase îngălbenite de muşte, cu şervete jilave pătate de vin albastru; şi care, mirosind tot a ţară, ca argaţii cînd se îmbracă în haine de oraş, au o cafenea la stradă şi o grădină de legume înspre cîmp. Charles începu imediat să alerge după bilete. Confundă avanscena cu galeriile, parterul cu lojile, ceru explicaţii, nu le înţelese, fu trimis de la controlor la director, se întoarse la han, se duse iar la casa de bilete şi bătu aşa, de mai multe ori, tot oraşul de la teatru pînă-n bulevard.

Doamna îşi cumpără o pălărie, mănuşi, un bucheţel. Domnul se temea grozav să nu scape începutul; şi fără să fi avut vreme să înghită măcar o supă, se prezentară în faţa intrării teatrului, care nu se deschisese încă.