II

Într-o noapte, către ora unsprezece, îi trezi un cal care se oprise chiar în faţa uşii. Slujnica deschise gemuleţul de la pod şi parlamentă o vreme cu bărbatul de jos, din stradă. Venise după doctor; adusese o scrisoare. Nastasie coborî scările dîrdîind şi merse să deschidă pe rînd broasca şi zăvoarele. Omul îşi lăsă calul şi, urmînd-o pe servitoare, intră imediat după ea. Scoase din căciula de lînă cu canafuri cenuşii o scrisoare învelită într-o cîrpă şi i-o înmînă precaut lui Charles, care se rezemă într-un cot de pernă ca s-o citească. Nastasie, lîngă pat, ţinea lumînarea. Pudică, doamna rămase cu faţa la perete, întorcîndu-le spatele.

Prin acea scrisoare, pecetluită cu un sigiliu mic de ceară albastră, dl Bovary era implorat să vină imediat la ferma Bertaux, ca să pună la loc un picior rupt. Dar, de la Tostes la Bertaux, trecînd prin Longueville şi Saint-Victor, sînt şase leghe1 bune de mers. Era întuneric beznă. Dna Bovary cea tînără se temea să n-aibă soţul vreun accident. Se luă aşadar hotărîrea ca rîndaşul să plece înainte. Charles urma să pornească după trei ore, cînd o să răsară luna. Aveau să trimită un puşti în cale, ca să-i arate drumul către fermă şi să-i deschidă porţile.

Pe la orele patru de dimineaţă, Charles, bine înfăşurat în manta, porni la drum către Bertaux. Moleşit încă de căldura somnului, se lăsa legănat în trapul paşnic al dobitocului. Ori de cîte ori acesta se oprea singur în faţa gropilor înconjurate de mărăcini, săpate la marginea ogoarelor, Charles se trezea tresărind, îşi amintea de piciorul rupt şi încerca să-şi împrospăteze în memorie toate fracturile pe care le ştia. Ploaia se oprise; începea să se crape de ziuă şi, pe ramurile desfrunzite ale merilor, păsărelele stăteau nemişcate, zbîrlindu-şi penele mărunte în vîntul rece al dimineţii. Şesul se întindea cît vezi cu ochii, şi pîlcurile de copaci din jurul fermelor făceau, din loc în loc, rare pete vineţii pe întinderea cenuşie care, la orizont, se contopea cu tonul mohorît al cerului. Din cînd în cînd, Charles deschidea ochii; apoi mintea-i ostenea, somnul se întorcea cu de la sine putere, aţipea în curînd şi-l cuprindea un fel de moţăială, în care, senzaţiile cele proaspete confundîndu-se cu amintirile, se percepea dedublat, şi student, şi însurat, şi culcat în pat, ca mai adineauri, şi trecînd prin salonul de reanimare, ca pe vremuri. Mirosul cald de cataplasme i se amesteca în minte cu mireasma proaspătă de rouă; auzea zdrăngănind pe vergele inelele de fier ale perdelelor de la paturi şi pe nevastă-sa sforăind… Trecînd prin Vassonville, zări la marginea unui şanţ un băieţel care şedea pe iarbă.

— Dumneavoastră sînteţi doctorul? întrebă copilul.

Cînd auzi răspunsul lui Charles, îşi luă saboţii în mînă şi începu să alerge înaintea lui.

Pe drum, ofiţerul sanitar îşi dădu seama, din ceea ce-i spunea călăuza, că dl Rouault trebuie să fie un gospodar dintre cei mai înstăriţi. Îşi rupsese piciorul seara, în ajun, întorcîndu-se de la un vecin, unde făcuseră Boboteaza. Nevasta lui murise de doi ani. N-o mai avea decît pe domnişoara, care-l ajuta să ţină casa.

Făgaşurile se adînciră. Se apropiau de Bertaux. Atunci puştanul se făcu nevăzut prin gaura unui gard-viu, apoi se întoarse pe la capătul unei curţi ca să deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se apleca pe sub crengi. Cîinii de pază lătrau de la coteţe, smucindu-se în lanţuri. Cînd intră la Bertaux, calul se sperie şi sări brusc într-o parte.

Era o fermă arătoasă. În grajduri se vedeau, pe deasupra porţilor cu partea de sus deschisă, cai mari de arat care mîncau liniştiţi din ieslele noi. De-a lungul clădirilor se întindea o groapă mare de bălegar, de unde ieşeau aburi, şi, printre găini şi curci, ciuguleau din ea şi vreo cinci-şase păuni, mîndria crescătorilor de orătănii din Caux2. Tîrla oilor era mare, hambarul înalt, cu pereţii netezi ca-n palmă. Sub un şopron se aflau două căruţe mari şi patru pluguri, cu bicele, cu hamurile, cu tot tacîmul lor, iar cergile de lînă albastră se prăfuiau de pulberea măruntă căzută din fînar. Ograda era în pantă, plantată cu copaci la distanţe egale, iar dinspre baltă se auzea larma veselă a unui cîrd de gîşte.

O femeie tînără, într-o rochie albastră de lînă merinos, cu trei volane, ieşi în pragul casei pentru a-l întîmpina pe dl Bovary, pe care-l pofti în bucătărie, unde ardea un foc mare. Mîncarea oamenilor clocotea primprejur, în oale desperecheate. Haine ude erau puse la uscat înăuntrul căminului. Lopata, cleştele şi ciocul foalelor, toate de proporţie colosală, străluceau ca oţelul şlefuit, în timp ce pe pereţi erau înşirate nenumărate ustensile de bucătărie, în care se răsfrîngeau, inegal, flacăra vie din vatră alături de primele luciri ale soarelui răzbătînd prin geamuri.

Charles urcă la primul etaj să-l vadă pe bolnav. Îl găsi în pat, asudînd sub cuverturi, cu scufia de bumbac aruncată cît colo. Era un om scurt şi gros de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, ochii albaştri, chelie deasupra frunţii şi purtînd cercei. Pe un scaun, lîngă el, avea o carafă mare cu rachiu, din care-şi turna cînd şi cînd, ca să-i mai vină inima la loc; dar, de cum îl zări pe doctor, însufleţirea îi pieri şi, în loc să înjure cum făcuse de douăsprezece ore încoace, începu să scîncească încetişor.

Fractura era una simplă, fără nici o complicaţie. Charles nici n-ar fi îndrăznit să-şi dorească alta mai uşoară. Atunci, amintindu-şi cum se purtau profesorii lui la patul răniţilor, îşi îmbărbătă pacientul cu tot soiul de glume, mîngîieri chirurgicale care sînt ca uleiul cu care se unge bisturiul. Ca să fabrice atele, căutară sub şopron o legătură de scîndurele. Charles alese una, o tăie în bucăţi şi o lustrui cu un ciob de geam, în vreme ce slujnica rupea nişte cearşafuri ca să facă feşe, iar dra Emma se străduia să coasă nişte perniţe. Cum nu-şi găsea repede cutia cu aţă şi ace, tatăl se impacientă; ea nu-i răspunse nimic; dar, cosînd, se înţepa la degete şi le ducea apoi la gură să le sugă.

Charles fu surprins de albeaţa unghiilor ei. Erau strălucitoare, ascuţite la vîrf, mai curate ca fildeşurile de Dieppe şi tăiate în formă de migdală. Totuşi, nu avea o mînă frumoasă, poate nu destul de palidă, cu falange cam uscate; era şi prea lungă, avînd contururi care se mlădiau fără moliciune. Ce era frumos la ea erau ochii: deşi căprui, păreau negri din cauza genelor, iar privirea i se înălţa deschisă, cu o îndrăzneală candidă.

După ce termină cu pansatul, doctorul fu invitat, chiar de dl Rouault, să ia ceva în gură înainte de plecare.

Charles coborî în sala de la parter. Pe o măsuţă, la picioarele unui pat mare cu baldachin de indiană, avînd un imprimeu cu personaje turceşti, se aflau două tacîmuri şi două pahare de argint. Se simţea un miros de stînjenel şi de cearşafuri jilave venind dintr-un dulap înalt de stejar, aşezat cu faţa la fereastră. Jos, prin colţuri, erau puşi în picioare saci cu grîu. Nu încăpuseră în hambarul de alături, la care duceau trei trepte de piatră. Ca podoabă a locuinţei, era agăţată într-un cui, în mijlocul peretelui a cărui zugrăveală verde se cojea de silitră, un cap de Minervă în creion, cu ramă aurită şi care avea scris jos, cu litere gotice: „Dragului meu tătic“.

Vorbiră mai întîi despre bolnav, apoi despre vremea de afară, despre geruri, despre lupii care bîntuiau noaptea pe cîmp. Drei Rouault nu-i plăcea deloc la ţară, mai ales acum, cînd toate grijile fermei căzuseră aproape numai pe capul ei. Cum în sală era răcoare, dîrdîia mîncînd, descoperindu-şi puţin buzele cărnoase, pe care, cînd tăcea, avea obiceiul să şi le mozolească.

Gîtul îi ieşea dintr-un guler alb, răsfrînt. Părul era pieptănat peste urechi în două bandouri, atît de netede încît păreau fiecare dintr-o substanţă compactă, despărţite în creştet de o cărare subţire, care se încovoia uşor după forma craniului; abia lăsînd să se zărească lobul urechii, se adunau la spate într-un coc îmbelşugat, cu o mişcare unduioasă către tîmple, lucru pe care medicul de ţară îl observa pentru prima oară în viaţă. Umerii obrajilor i-erau trandafirii. Purta, ca un bărbat, agăţat printre doi nasturi de la corsaj, un lornion de baga.

Cînd Charles, după ce urcase să-şi ia rămas-bun de la moş Rouault, reveni în sală înainte să plece, o găsi în picioare, rezemîndu-şi fruntea de geam şi privind în grădină, unde vîntul doborîse aracii de fasole. Ea se întoarse.

— Căutaţi ceva? întrebă.

— Cravaşa, vă rog, răspunse el.

Şi începu să scotocească pe pat, pe după uşi, pe sub scaune; cravaşa era căzută pe jos, între saci şi perete. Dra Emma o zări şi se aplecă peste sacii de grîu. Din galanterie, Charles se repezi şi el şi, cum îşi întindea braţul în aceeaşi direcţie, îşi simţi pieptul atingînd uşor spinarea fetei, aplecată sub el. Se ridică îmbujorată şi-l privi peste umăr, întinzîndu-i vîna de bou.

În loc să revină la Bertaux peste trei zile, după cum făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două ori pe săptămînă, fără a mai pune la socoteală vizitele neaşteptate pe care le făcea din cînd în cînd, ca din întîmplare.

Toate, de altfel, merseră bine; vindecarea decurse după toate regulile, şi cînd, după patruzeci şi şase de zile, moş Rouault fu văzut făcînd exerciţii de mers singur prin cocioaba lui, dl Bovary începu să fie considerat un om de mare valoare. Moş Rouault zicea că n-ar fi fost mai bine vindecat nici de cei dintîi medici din Yvetot sau chiar din Rouen.

Cît despre Charles, el nici măcar nu stătu să se întrebe de ce venea la Bertaux cu plăcere. Şi, chiar dacă s-ar fi gîndit, ar fi pus tot zelul pe seama gravităţii cazului sau poate pe cîştigul la care spera. Totuşi, din cauza asta oare erau vizitele la fermă o excepţie încîntătoare, printre ocupaţiile nesărate din viaţa lui? În zilele cu pricina, se scula cu noaptea în cap, pornea la galop, îşi zorea calul, apoi se dădea jos ca să-şi şteargă picioarele pe iarbă şi, înainte să intre, îşi punea mănuşi negre. Îi plăcea să se vadă ajungînd în curte, să simtă bariera învîrtindu-se lîngă umăr, şi cocoşul care cînta pe zid, şi argaţii care-i ieşeau în întîmpinare. Îi plăceau şura şi grajdurile; îi era drag moş Rouault, care bătea palma cu el, zicînd că e salvatorul lui; îi erau dragi saboţii mărunţi ai drei Emma, pe lespezile spălate din bucătărie; tocurile înalte o mai înălţau puţin, şi cînd mergea înaintea lui, tălpile de lemn ale saboţilor, ridicîndu-se iute, pocneau uscat pingeaua ghetei.

Ea îl însoţea întotdeauna pînă la prima treaptă a scării de la intrare. Cînd se întîmpla să nu fi fost încă adus calul, rămînea şi ea acolo. Îşi luaseră deja rămas-bun, nu-şi mai spuneau nimic; o învăluia vîntul şesului, răvăşindu-i cîrlionţii nesupuşi de pe ceafă sau fluturîndu-i pe şold cordoanele şorţului care se răsuceau ca nişte panglici. Odată, pe vreme de moină, de pe scoarţa copacilor din curte se prelingea apa, iar zăpada se topea pe acoperişurile clădirilor. Ea era în prag; merse să-şi caute umbreluţa şi o deschise. Umbrela, din mătase de culoarea guşii porumbelului, prin care răzbătea soarele, îi lumina pielea albă a feţei cu răsfrîngeri schimbătoare. Surîdea, de dedesubt, căldurii blînde; şi răsunau picăturile de apă căzînd, una cîte una, pe moarul întins.

La începutul vizitelor lui Charles la Bertaux, dna Bovary tînăra nu uita niciodată să întrebe de bolnav, ba chiar, în registrul pe care-l ţinea în dublă partidă, începuse pentru dl Rouault o frumoasă pagină albă. Dar cînd află că avea o fată, începu să iscodească; şi află că dra Rouault, crescută la mănăstire, la ursuline, primise, cum se spune, o educaţie aleasă şi că, prin urmare, ştia dansul, geografia, desenul, broderia şi cîntatul la pian. Asta era prea de tot!

„De-aia, va să zică, îşi spunea ea, de-aia i se luminează dumnealui faţa cînd se duce s-o vadă şi îşi pune vesta cea nouă, chiar cu riscul să i-o strice ploaia? Ah! Femeia asta! Femeia asta!“

Şi o urî din instinct. La început, îşi mai uşură sufletul făcînd aluzii. Charles nu le pricepu; apoi prin reflecţii ocazionale, pe care el nu le comenta, de teamă să nu dezlănţuie furtuna; în cele din urmă prin imputări aruncate pe nepusă masă, la care Charles nu ştia ce să zică… Cum se face că se tot ducea la Bertaux, de vreme ce dl Rouault se vindecase şi dumnealor nici nu plătiseră încă? Ei! păi acolo era o anumită persoană, una care ştia să converseze, să brodeze, o cultă. Asta-i plăcea lui: îi trebuiau demoazele de oraş! şi iar începea:

— Fata lui moş Rouault, demoazelă de oraş! Să fim serioşi! Bunicul lor a fost cioban şi au şi un văr care era cît pe-aci să ajungă în faţa Curţii cu Juri pentru o lovitură cam urîtă, într-o încăierare. Nu e cazul să faci atîtea farafastîcuri şi să te înfăţişezi duminica la biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de capul lui, că, de n-ar fi fost rapiţa de anul trecut, n-ar fi avut de unde plăti arenzile întîrziate!

De lehamite, Charles nu mai trecu pe la Bertaux. Héloïse îl puse să jure că n-o să se mai ducă, cu mîna pe cartea de rugăciuni, după multe plînsete şi sărutări, într-o mare explozie de iubire. Se supuse deci; însă îndrăzneala dorinţei se răzvrăti împotriva purtării lui supuse, şi, printr-un fel de ipocrizie naivă, ajunse a socoti că opreliştea s-o vadă îi dădea într-un fel dreptul s-o iubească. Şi apoi, văduva era slabă; avea dinţi lungi; vară-iarnă, purta un şal mic negru, al cărui colţ îi atîrna între omoplaţi; talia ţeapănă îi era strînsă în rochii drepte, prea scurte, care-i descopereau gleznele, cu şireturile pantofilor lătăreţi încrucişate peste ciorapii gri.

Mama lui Charles venea să-i vadă din cînd în cînd; dar, după cîteva zile, dobîndea parcă şi ea ascuţişurile nurorii; şi de atunci, ca două cuţite, îl tot zgîriau cu mustrările şi observaţiile lor. Nu făcea bine să mănînce atît de mult! De ce-l invită întotdeauna la un păhărel pe oricine intră în casă? Ce încăpăţînat, să nu vrea să poarte flanelă!

Pe la începutul primăverii se întîmplă că un notar din Ingouville, care deţinea fondurile văduvei Dubuc, se îmbarcă pe un vapor, profitînd de un reflux prielnic, ducînd cu sine toţi banii notariatului. E drept că Héloïse mai avea, pe lîngă o parte dintr-o corabie, evaluată la şase mii de franci, şi casa din strada Saint-François; şi totuşi, din toată averea, pe seama căreia se făcuse atîta tevatură, nu apărură în căsnicia lor decît cîteva mobile şi nişte zdrenţe. Situaţia trebui clarificată. Casa din Dieppe se dovedi a fi roasă de ipoteci pînă-n temelii; Dumnezeu ştie ce-i dăduse spre păstrare notarului, iar partea ei din corabie nu depăşi o mie de scuzi3. Prin urmare, cocoana minţise! În exasperarea lui, dl Bovary-tatăl, izbind un scaun de lespezi, o învinui pe nevastă-sa că le-a nenorocit feciorul, înhămîndu-l cu o mîrţoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau nici cît pielea. Veniră la Tostes. Se dădură explicaţii. Avură loc scene. Héloïse se aruncă plîngînd în braţele lui Charles, implorîndu-l s-o apere de părinţii lui. El vru să pună o vorbă bună pentru ea. Părinţii se supărară şi plecară.

Însă lovitura nimerise ţinta. După opt zile, pe cînd întindea nişte rufe în curte, începu să scuipe sînge şi, a doua zi, pe cînd Charles se întorsese cu spatele ca să tragă perdeaua la fereastră, ea zise doar: „Ah, Doamne!“, scoase un suspin şi-şi pierdu cunoştinţa. Murise! Ce mirare!

Cînd se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. Nu găsi pe nimeni jos; urcă la etaj, în cameră, îi văzu rochia încă agăţată la picioarele patului; atunci, sprijinit de birou, rămase aşa pînă seara, pierdut într-o visare dureroasă. La urma urmelor, îl iubise.

 

1. Leghea terestră are circa 4 km.

2. Podiş cretos din Normandia, care acoperă pe malul drept al Senei arondismentele Yvetot, Dieppe şi Havre.

3. În vorbirea secolului al XIX-lea, scudul este o monedă de cont, convenţională, de trei franci; Flaubert foloseşte cuvîntul cu acest sens. Nu se mai bat scuzi, iar termenul a rămas în amintire de la moneda numită „scud mic“, de 2 fr. 75. În numismatică, prin scud se înţelege de obicei o piesă de argint de cinci franci; au existat şi scuzi de şase.