III
Au fost trei zile pline, delicioase, splendide, o adevărată lună de miere.
Stăteau la hotelul Boulogne, în port. Rămîneau toată ziua în cameră, cu uşile şi obloanele închise, cu flori pe jos şi bînd siropuri cu gheaţă care li se aduceau în cameră de dimineaţă.
Spre seară, luau o barcă cu coviltir şi se duceau să cineze pe o insulă.
Era ora cînd se auzea, la marginea şantierelor, ciocanul de călăfătuit răsunînd în carcasele vaselor. Fumul catranului se ridica printre arbori şi pe rîu se vedeau pete mari, unsuroase, care şerpuiau inegal sub soarele purpuriu, ca nişte plăci de bronz florentin1 care pluteau pe apă.
Coborau printre barcazurile legate la mal, ale căror parîme lungi şi oblice atingeau puţin partea superioară a bărcii.
Zgomotele oraşului se îndepărtau pe nesimţite, uruitul căruţelor, hărmălaia glasurilor, lătratul cîinilor pe puntea navelor. Emma îşi desfăcea fundele pălăriei şi trăgeau la mal pe insula lor.
Se duceau într-o crîşmă cu tavanul jos, care avea nişte năvoade negre atîrnate la uşă. Mîncau şalău2 prăjit, smîntînă şi cireşe. Se întindeau pe iarbă; se sărutau ferindu-se pe după plopi; şi ar fi vrut, ca doi Robinsoni, să trăiască veşnic în locşorul acela care le părea, în fericirea lor, cel mai minunat de pe pămînt. Nu era pentru prima oară cînd vedeau copaci, cer albastru, iarbă, cînd auzeau apa curgînd şi adierea suflînd printre frunze; dar nu admiraseră desigur niciodată lucrurile astea, de parcă natura n-ar fi existat înainte sau n-ar fi început să fie frumoasă decît după potolirea dorinţelor lor.
Cînd venea noaptea, se întorceau. Barca o lua de-a lungul malului insulelor. Rămîneau în fundul bărcii, ascunşi amîndoi în umbră, fără o vorbă. Ramele pătrate sunau în furcheţii de fier, măsurînd tăcerea ca o bătaie de metronom, în timp ce în spate vîsla de cîrmă nu-şi înceta plescăitul lin în apă.
Odată, văzură luna răsărind; nu pierdură ocazia să facă fraze despre melancolia şi poezia astrului; ea începu chiar să cînte:
Într-o seară, îţi aminteşti? pluteam etc.
Vocea ei slabă şi armonioasă se pierdea printre valuri; iar vîntul ducea cu sine ruladele pe care Léon le asculta trecînd, ca nişte bătăi de aripi, împrejurul lui.
Ea stătea în faţă, sprijinită de peretele şalupei, în care luna pătrundea printr-un oblon deschis. Rochia neagră, ale cărei falduri se desfăşurau ca un evantai, o făceau să pară mai zveltă şi mai înaltă. Ţinea capul sus, mîinile împreunate, ochii spre cer. Uneori umbra sălciilor o ascundea în întregime, apoi reapărea deodată, ca o nălucire, în lumina lunii.
Pe jos, lîngă ea, Léon dădu peste o panglică de mătase roşie ca macul.
Luntraşul o cercetă şi spuse după o clipă:
— A! poate-i de la cei pe care i-am plimbat acum cîteva zile. Au venit o mulţime de poznaşi, domni şi doamne, cu prăjituri, şampanie, trompete, tot tacîmul! Era printre ei mai ales un bărbat înalt şi arătos, cu mustăcioară, care avea un haz nemaipomenit! şi ei îi spuneau aşa: „Hai, povesteşte-ne ceva…, Adolphe…, Dodolphe…“, aşa ceva, parcă.
Ea se înfioră.
— Nu te simţi bine? o întrebă Léon apropiindu-se de ea.
— O! nu-i nimic. Probabil răcoarea nopţii.
— Şi cred că nici el nu ducea lipsă de femei, adăugă încetişor bătrînul marinar, crezînd că-i face plăcere străinului.
Apoi, scuipînd în palme, începu din nou să tragă la vîsle.
Trebuiră totuşi să se despartă! Îşi luară rămas-bun cu tristeţe. Avea să-i trimită scrisorile la coana Rollet; şi ea-l instrui atît de amănunţit cum să folosească două plicuri, unul într-altul, încît îi admiră grozav şiretenia în ale dragostei.
— Aşadar, eşti sigur că totul e bine, zise ea cînd îi dădu ultimul sărut.
— Da, bineînţeles! – Dar de ce oare, se gîndi el apoi, întorcîndu-se singur pe stradă, ţine atît de mult la procura asta?