III

Într-o dimineaţă, moş Rouault veni să-i aducă lui Charles plata pentru piciorul vindecat: şaptezeci şi cinci de franci în monede de patruzeci de soli1 şi o curcă. Aflase de nenorocirea lui şi-l consolă atît cît putu.

— Eu ştiu ce înseamnă asta! zicea el, bătîndu-l pe umăr; am fost şi eu ca dumneata. Cînd am pierdut-o pe răposata, sărmana de ea, mă duceam pe cîmp ca să fiu singur; mă trînteam lîngă un copac, plîngeam, îl strigam pe bunul Dumnezeu, şi-i spuneam tot felul de prostii; aş fi vrut să fiu şi eu precum cîrtiţele pe care le vedeam ţintuite printre crengi, cu viermi mişunînd în burtă2; să fi crăpat, vreau să zic. Şi cînd mă gîndeam că, în clipa aia, alţii erau cu nevesticile lor dragi, strîngîndu-le la piept, izbeam cu ciomagul în pămînt din răsputeri; eram ca nebun, nu mai puneam nimic în gură; şi numai gîndul de-a merge la cafenea mă scîrbea, n-o să-ţi vină să crezi. Ei, şi încet-încet, zi după zi, primăvară după iarnă şi toamnă după vară, toate s-au dus, strop cu strop, bob cu bob; s-au sfîrşit, au plecat, le-am înghiţit, vreau să zic, fiindcă mai rămîne întotdeauna ceva pe fund, cum s-ar zice… o greutate, aici, în piept! Dar, de vreme ce asta-i soarta noastră a tuturor, nu trebuie acuma nici să ne lăsăm să pierim cu zile, şi pentru c-au murit alţii, să vrem să murim şi noi… Trebuie să te scuturi, dle Bovary; o să treacă! Mai vino pe la noi; fiică-mea se gîndeşte la dumneata din cînd în cînd, să ştii, şi zice că ai uitat-o. Acuşica vine primăvara; o să te ducem la vînat iepuri pe cîmp, ca să-ţi mai abată gîndurile.

Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux. Găsi totul ca în ajun, adică la fel cum fusese cu cinci luni mai înainte. Perii erau deja în floare, şi moş Rouault, întremat acum, forfotea încoace şi încolo, ceea ce-i dădea fermei mai multă viaţă.

Crezînd de datoria lui să-i facă politeţuri cît mai multe doctorului, din cauza durerii pe care o suferise, îl rugă să nu-şi ia pălăria de pe cap, îi vorbi cu glas scăzut, ca şi cum ar fi fost bolnav, şi chiar se prefăcu mînios pentru că nu se pregătise anume pentru el ceva mai uşor decît pentru ceilalţi, cum ar fi nişte gavanoase cu smîntînă sau nişte pere la cuptor. Istorisi snoave. Charles se trezi rîzînd; însă, amintindu-şi deodată de nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua; nu se mai gîndi la dînsa.

Şi se gîndi tot mai puţin, pe măsură ce se obişnuia să trăiască singur. Plăcerea, nouă pentru el, de a nu mai depinde de nimeni îi făcu în curînd singurătatea mai uşor de îndurat. Acum putea să ia masa la orice oră dorea, să se întoarcă sau să iasă fără să mai dea socoteală, şi, cînd era foarte obosit, să se lăţească în largul lui în pat. Aşadar se răsfăţă, se alintă, acceptînd consolările celorlalţi. Pe de altă parte, moartea nevestei îl ajutase nu puţin în meserie, fiindcă timp de-o lună toată lumea repetase: „Sărmanul tînăr! Ce nenorocire!“. Numele lui începuse a fi cunoscut, îi crescuse clientela; şi apoi se putea duce la Bertaux cînd poftea. Avea o speranţă fără ţintă, o fericire nedesluşită; şi găsea că arată mai plăcut, cînd îşi peria favoriţii în faţa oglinzii.

Într-o zi, sosi pe la trei; toată lumea era la cîmp; intră în bucătărie, dar n-o zări la început pe Emma; obloanele erau închise. Printre lamele de lemn, soarele întindea pe lespezi nişte dungi lungi şi subţirele, care se frîngeau la colţurile mobilelor şi tremurau pe tavan. Pe masă, cîteva muşte se căţărau pe paharele din care se băuse şi bîzîiau înecîndu-se în cidrul rămas pe fund. Lumina care pătrundea prin hornul căminului, catifelînd funinginea de pe placa din spate, împrumuta cenuşii reci un ton albăstriu. Aşezată între fereastră şi cămin, Emma cosea; nu purta şal, iar pe umerii goi i se vedeau picături mici de sudoare.

După cum e obiceiul la ţară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea insistă, şi pînă la urmă îl pofti, rîzînd, să bea împreună un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de curaçao, aduse două păhărele, pe unul îl umplu ochi, în celălalt turnă un strop şi, după ce ciocniră, îl duse la gură. Cum era aproape gol, ea lăsă capul pe spate ca să bea şi, aşa, cu capul dat pe spate, cu buzele ţuguiate, cu gîtul întins, rîdea că nu simte nimic, în timp ce cu vîrful limbii, scos printre dinţii subţiri, lingea grijuliu fundul paharului.

Se aşeză la loc şi reluă lucrul, un ciorap alb de bumbac pe care-l cîrpea; lucra cu fruntea plecată; nu vorbea. Nici Charles. Curentul ce pătrundea pe sub uşă sufla uşor praful de pe lespezi; el îl privea cum alunecă şi auzea doar zvîcnindu-i ceva în cap şi cotcodăcitul unei găini care ouase prin curte. Din cînd în cînd, Emma îşi răcorea obrajii cu palmele, pe care apoi le răcea lipindu-le de măciulia de fier a grătarului celui mare de la cămin.

Se plîngea că, de cînd venise primăvara, are ameţeli; întrebă dacă băile de mare i-ar face bine; începu a-i povesti despre mănăstire, Charles despre colegiu, iar cuvintele le veneau uşor. Urcară în odaia ei. Îi arătă caietele de muzică, cărţuliile primite ca premiu şi coroniţele din frunze de stejar, uitate într-un fund de dulap. Îi mai vorbi şi de maică-sa, de cimitir şi chiar îi arătă în grădină răzorul din care culegea flori, în fiecare vineri de la începutul lunii, ca să i le pună pe mormînt. Însă grădinarul pe care-l aveau acum nu se pricepea deloc; servitorii de azi nu sînt buni de nimic! Ar fi vrut tare mult ca, măcar în timpul iernii, să locuiască la oraş, deşi lungimea zilelor face poate viaţa la ţară şi mai plicticoasă pe timpul verii; şi, în funcţie de ce spunea, vocea ei era limpede, ascuţită sau copleşită deodată de moleşeală, tărăgăna modulaţii care se stingeau aproape într-un murmur, cînd îşi vorbea sieşi; acum era veselă, deschizînd nişte ochi naivi, acum, cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gîndul rătăcind aiurea.

Seara, pe cînd se întorcea, Charles depănă una cîte una frazele pe care i le spusese ea, încercînd să şi le reamintească, să le întregească înţelesul, ca să-i alcătuiască partea de viaţă pe care o trăise pe cînd n-o cunoştea încă. Dar niciodată n-o putu vedea în gînd altfel decît o văzuse pentru întîia oară sau aşa cum o lăsase adineauri. Apoi se întreba ce s-ar întîmpla cu ea dacă se va mărita, şi cu cine? Din nefericire, moş Rouault era atît de bogat, iar ea… atît de frumoasă! Dar chipul Emmei îi apărea tot timpul în faţa ochilor, şi ceva monoton ca zbîrnîitul unui titirez îi bîzîia în urechi: „Şi dacă te-ai însura, totuşi! Ce-ar fi dacă te-ai însura?“. Noaptea nu putu închide un ochi, avea o strîngere de inimă, i-era sete; se ridică să bea din cana cu apă şi deschise fereastra; cerul era plin de stele şi adia un vînt cald; în depărtare lătrau cîinii. Întoarse capul în direcţia fermei Bertaux.

Gîndindu-se că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles îşi făgădui s-o ceară de nevastă atunci cînd s-o ivi prilejul; dar, de fiecare dată cînd se ivea, teama că nu va găsi cuvintele potrivite îi încleşta gura.

Moş Rouault ar fi fost încîntat să scape de fiică-sa, care nu-i prea era de folos în casă. În sinea lui, o scuza, găsind că avea prea multă minte ca să rămînă în agricultură, îndeletnicire blestemată de Dumnezeu, fiindcă nu vezi nici un milionar ocupîndu-se cu ea. Departe de a se fi îmbogăţit, moşul chiar ieşea în pierdere în fiecare an; fiindcă, dacă se descurca grozav la tîrguri, unde-i plăceau şiretlicurile meseriei, în schimb agricultura propriu-zisă, cu chivernisirea fermei, i se potrivea mai puţin ca oricui. Nu prea punea osul la treabă şi nu se zgîrcea să cheltuiască atunci cînd era vorba de traiul lui, ţinînd să aibă hrană bună, căldură cît trebuie şi aşternut confortabil. Îi plăceau cidrul gros, pulpa în sînge şi cafeaua cu rom bine amestecată. Mînca în bucătărie, singur, în faţa focului, pe o măsuţă care i se aducea pusă de-a gata, ca la teatru.

Cînd băgă de seamă că lui Charles i se îmbujorau obrajii cînd se afla lîngă fiică-sa, ceea ce însemna că într-una din zile i-o va cere în căsătorie, chibzui dinainte toată treaba. E drept că-l găsea cam slăbănog şi nu era chiar ginerele pe care şi l-ar fi dorit; dar se spunea că purtarea lui e bună, este econom, foarte învăţat şi că, fără îndoială, n-o să-i facă prea multe nazuri la zestre. Iar cum moş Rouault era nevoit să vîndă douăzeci şi doi de acri din avere, cum datora o mulţime de bani zidarului, o mulţime de bani şelarului, iar şurubul teascului se cerea şi el înlocuit, îşi zise: „Dacă mi-o cere, eu i-o dau“.

Pe la Sfîntul Mihail, Charles venise să petreacă trei zile la Bertaux. Şi ultima zi, ca şi pe cele dinainte, o petrecu tot amînînd din sfert în sfert de oră. Moş Rouault îl conduse o bucată de drum; mergeau pe o potecă adîncită în pămînt şi urmau să se despartă; era momentul. Charles îşi mai lăsă răgaz pînă la colţul gardului-viu şi, în sfîrşit, cînd trecu de el, şopti:

— Jupîne Rouault, aş vrea tare mult să vă spun ceva.

Se opriră. Charles tăcea.

— Hai, spune-mi, ce te apasă? Ca şi cum n-aş şti tot! zise moş Rouault, rîzînd încetişor.

— Moş Rouault…, moş Rouault…, bolborosi Charles.

— Eu unul n-am nimic împotrivă, continuă fermierul. Deşi, fără îndoială, mititica va fi de părerea mea, trebuie totuşi s-o întrebăm şi pe ea. Aşa că dumneata du-te; eu o să mă înapoiez acasă. Dacă e da, ascultă aici, să nu te mai întorci, fiindcă lumea vorbeşte, şi de altminteri i-ai da prea multe emoţii. Dar ca să nu stai ca pe jăratic, o să dau de perete oblonul ferestrei: îl poţi zări din spate, dacă te apleci peste gardul-viu.

Şi se îndepărtă.

Charles îşi legă calul de un copac. Dădu fuga pe cărare; aşteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi mai numără nouăsprezece minute pe ceas. Deodată se auzi ceva izbindu-se de perete; oblonul fusese deschis larg; cîrligul încă se mai legăna.

A doua zi, încă de la nouă, era la fermă. Cînd intră, Emma roşi, căznindu-se să rîdă puţin, după cuviinţă. Moş Rouault îşi îmbrăţişă viitorul ginere. Începură să discute despre chestiunile de interese; aveau, de altfel, tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc înainte să se încheie doliul lui Charles, adică spre primăvara anului viitor.

Iarna se scurse în această aşteptare. Dra Rouault se ocupă de trusou. O parte din el fu comandat la Rouen, şi îşi făcu ea singură cămăşi şi scufii de noapte, după nişte desene de modă împrumutate. Cînd venea Charles la fermă, vorbeau despre pregătirile de nuntă, discutau în ce încăpere să întindă masa; se gîndeau cîte feluri de mîncare vor trebui şi ce antreuri să dea.

Emma ar fi dorit, dimpotrivă, să se cunune la miezul nopţii, cu torţe; dar moş Rouault nu pricepea de unde-i venise aşa o idee. Şi avu loc astfel o nuntă la care veniră patruzeci şi trei de persoane; stătură la masă preţ de şaisprezece ceasuri, iar a doua zi o luară de la început şi încă un pic în zilele următoare.

 

1. Ca şi scudul, e vorba tot de o expresie denumind o monedă convenţională, rămasă în felul de vorbire al oamenilor, deşi nu se mai foloseşte. Solul (fr. sou, din lat. solidus) este echivalent cu cinci centime. Prin urmare, sînt douăzeci de soli la un franc, iar moneda de patruzeci de soli valorează doi franci.

2. În unele regiuni, animalele considerate stricătoare (cîrtiţe, bufniţe, cucuvele) sînt prinse şi ţintuite de copaci, pe uşile grajdurilor etc.