IV

Invitaţii sosiră devreme, în trăsuri, şarete cu un cal, şarabane pe două roţi1, cabriolete vechi fără coviltir, butci cu perdele din piele, iar tinerii din satele cele mai apropiate, în căruţe, stînd în picioare unul în spatele celuilalt, ţinîndu-se de loitre să nu cadă, mînînd la trap şi zgîlţîiţi tare. Veneau de la zece leghe depărtare, de la Goderville, de la Normanville şi de la Cany. Fuseseră invitate toate rudele celor două familii; se împăcaseră cu cei cu care erau certaţi; le scriseseră să vină unor cunoştinţe cu care nu se văzuseră de mult.

Din cînd în cînd se auzeau pocnituri de bici dincolo de gardul-viu; curînd se deschidea bariera lăsînd să intre o şaretă. Aceasta venea la galop pînă la prima treaptă a peronului, frîna brusc şi se golea de lumea care ieşea prin toate părţile frecîndu-şi genunchii şi întinzîndu-se. Doamnele, purtînd bonetă, aveau rochii după moda de la oraş, lanţuri de ceas din aur, pelerine cu capetele înnodate la cingătoare sau şaluri mici colorate prinse la spate cu un ac, care le lăsau ceafa dezgolită. Băieţii, îmbrăcaţi asemenea taţilor lor, păreau stingheri în hainele noi (mulţi chiar purtară în acea zi prima pereche de cizme din viaţă); iar alături de ei, tăcînd chitic în rochia albă de la prima împărtăşanie, lungită pentru ocazie, puteai vedea cîte o fată înaltă de paisprezece-cincisprezece ani, pesemne verişoara sau sora lor mai mare, stacojie şi năucă, cu părul unsuros de prea multă pomadă de trandafiri şi tare îngrijorată să nu-şi păteze mănuşile. Cum nu erau destui grăjdari să deshame caii de la căruţe, domnii îşi suflecau mînecile şi treceau la treabă personal. În funcţie de poziţia socială ocupată, aceştia purtau surtuce, redingote, veste şi sacouri – venerabile surtuce, care se bucurau de respectul întregii familii şi nu ieşeau din dulap decît la solemnităţi; redingote cu pulpanele lungi fluturînd în vînt, cu guler cilindric, cu buzunare largi ca nişte saci; veste din postav, însoţitoarele obişnuite ale unor şepci cu cozorocul tivit cu aramă; sacouri foarte scurte avînd la spate doi nasturi apropiaţi ca o pereche de ochi şi ale căror pulpane păreau a fi fost tăiate dintr-un singur butuc de barda dulgherului. Alţii (dar aceştia trebuie că stăteau la coada mesei) purtau nişte bluze2 de sărbătoare, al căror guler era răsfrînt peste umeri, spatele încreţit în cute mici, iar mijlocul încins foarte jos cu o cingătoare brodată.

Şi cum le veneau cămăşile, bombate pe piept ca nişte platoşe! Toţi erau proaspăt tunşi, de ziceai că-s clăpăugi, bărbieriţi la sînge; ba unii chiar, care se treziseră înaintea zorilor, nevăzînd bine în timp ce se rădeau, rămăseseră cu tăieturi oblice pe sub nas sau, de-a lungul fălcilor, cu nişte jupuituri mari cît o monedă de trei franci, înroşite de aerul tare de pe drum, ceea ce cam bălţa cu roz toate feţele acelea albe şi pline.

Cum primăria nu era decît la o jumătate de leghe de fermă, se duseră pînă acolo pe jos şi tot pe jos se şi întoarseră, după ceremonia de la biserică. Alaiul, mai întîi neted ca o eşarfă colorată ce se unduia prin cîmp de-a lungul unei poteci înguste, şerpuind printre lanurile verzi de grîu, se lungi curînd şi se fărîmiţă în diverse grupuri care întîrziau la taifas. Lăutarul mergea în frunte cu o scripcă împopoţonată cu funde aurite; urmau apoi mirii, părinţii, prietenii de-a valma, iar copiii rămîneau în urmă, smulgînd clopoţeii spicelor de ovăz sau jucîndu-se în legea lor fără să fie văzuţi. Rochia Emmei, prea lungă, se tîra puţin pe pămînt; din cînd în cînd, se oprea s-o ridice şi atunci, cu degetele înmănuşate, smulgea grijuliu ciulinii şi ţepii subţiri ai scaieţilor, în timp ce Charles, cu braţele atîrnînd, o aştepta să isprăvească. Moş Rouault, avînd pe cap o pălărie nouă de mătase şi cu manşetele hainei negre venindu-i pînă la unghii, îi dădea braţul dnei Bovary-mama. Cît priveşte pe dl Bovary-tatăl – care, dispreţuind în fond pe toată lumea de acolo, venise îmbrăcat simplu într-o redingotă la un singur rînd de nasturi, de croială militară –, înşira vrăjeli de crîşmă unei ţărăncuţe blonde. Ea făcea reverenţe, se îmbujora şi nu ştia ce să răspundă. Ceilalţi nuntaşi vorbeau de treburile lor sau îşi făceau farse, înveselindu-se pentru distracţia care urma; şi dacă încordai auzul puteai prinde ţîrîitul scripcii lăutarului care tot mai cînta în plin cîmp. Cînd îşi dădea seama că ceilalţi au rămas mult în urmă, se oprea să-şi tragă sufletul, îşi freca îndelungă vreme arcuşul cu sacîz ca să scîrţîie coardele mai bine şi apoi o lua iar din loc bîţîind în sus şi-n jos gîtul viorii ca să simtă măsura cum trebuie. Sunetul instrumentului alunga de departe păsărelele.

Masa fusese pusă sub şopron. Pe ea erau patru vrăbioare de vacă, şase tocane de pui, viţel la tavă, trei pulpe de berbec, iar în mijloc un purcel de lapte de toată frumuseţea, fript, străjuit de patru caltaboşi cu măcriş. La colţurile mesei rachiul se înălţa în carafe. Cidrul dulce mustea gros pe lîngă dopurile sticlelor, iar toate paharele fuseseră umplute dinainte cu vin pînă la buză. Castroane mari cu smîntînă galbenă care tremura la cea mai mică vibraţie a mesei purtau înscrise pe faţa lor netedă iniţialele mirilor în arabescuri de drajeuri. Aduseseră un cofetar din Yvetot pentru plăcinte şi nugale. Cum era nou pe-acolo, avusese mare grijă de toate; el însuşi aduse la desert un tort care smulse strigăte de admiraţie. În partea de jos era un pătrat de carton albastru reprezentînd un templu cu porticuri, colonade şi statui din stuc de jur-împrejur, aşezate în nişe presărate cu stele din hîrtie aurită; al doilea etaj se compunea dintr-un donjon, clădit din aluat de Savoia, înconjurat de nişte fortificaţii subţirele din anghelică zaharisită, migdale, stafide şi felii de portocală; în sfîrşit, la ultimul etaj, pe o pajişte verde cu stînci şi lacuri de dulceaţă şi corăbii din coji de alune, se zărea un amoraş legănîndu-se într-un scrînciob de ciocolată, ai cărui stîlpi se terminau în vîrf cu doi muguri de trandafiri adevăraţi, în chip de bile.

Mîncară pînă seara. Cînd oboseau de atîta stat, mergeau să se plimbe prin curte sau să joace dopul3 în şură, apoi se întorceau la masă. Cîte unii mai spre sfîrşit adormiră chiar acolo şi începură să sforăie. Însă, cînd veni cafeaua, se însufleţiră din nou; atunci începură să cînte, să-şi măsoare puterile ridicînd greutăţi; treceau pe sub degetul mare, încercau să ridice pe umeri căruţe, spuneau glume fără perdea, strîngeau cucoanele în braţe. Seara, la plecare, caii, sătui pînă-n gît de ovăz, nu prea se lăsau vîrîţi între hulube; zvîrleau din picioare, se cabrau, hamurile plesneau, iar stăpînii lor înjurau sau se prăpădeau de rîs; şi cît ţinu noaptea, pe drumurile de ţară se puteau vedea şarete cu cai scăpaţi la galop în lumina lunii, sărind prin şanţuri, peste movilele de pietriş, agăţînd taluzurile, în timp ce dinăuntru femeile se aplecau peste portieră ca să prindă hăţurile.

Cei rămaşi la Bertaux îşi petrecură noaptea bînd în bucătărie. Copiii adormiseră pe sub bănci.

Mireasa îşi implorase tatăl să fie scutită de glumele care se fac în asemenea ocazii. Cu toate acestea, un văr de-al lor, negustor de peşte (care le şi adusese ca dar de nuntă două limbi-de-mare), începuse să împroaşte apă cu gura prin gaura cheii, cînd moş Rouault ajunse tocmai la timp să-l oprească şi-i arătă că situaţia tristă a ginerelui nu îngăduia asemenea necuviinţe. Vărul se lăsă totuşi greu convins de aceste argumente. În sinea lui îl acuză pe moş Rouault că e fudul şi se alătură într-un colţ altor patru sau cinci musafiri care, nimerindu-se din întîmplare să aibă la masă de mai multe ori bucăţile mai proaste de friptură, găseau şi ei că fuseseră rău primiţi, şopoteau pe seama gazdei şi îi doreau pe ocolite să ajungă la sapă de lemn.

Dna Bovary-mama nu deschisese gura toată ziua. Nu fusese întrebată nici cum trebuie să fie îmbrăcată mireasa, nici ce trebuia pregătit pentru ospăţ; aşa că se retrase devreme. Soţul ei, în loc s-o urmeze, trimise să i se aducă trabuce de la Saint-Victor şi fumă pînă la ziuă, bînd groguri cu kirsch, amestec necunoscut tovarăşilor săi, care îi aduse încă şi mai mult respect.

Charles nu era poznaş din fire, nu strălucise în timpul nunţii. Răspunse cam fără haz la poantele, calambururile, cuvintele cu două înţelesuri, complimentele şi măscările care i se aruncară sîrguincios încă de la ciorbă.

În schimb, a doua zi, părea alt om. Mai degrabă l-ai fi luat pe el drept fecioara din ajun, în timp ce mireasa nu lăsa să se vadă nimic care să dea de ghicit ceva. Nici cei mai şmecheri nu ştiau ce să zică şi cînd trecea pe lîngă ei o urmăreau adunîndu-şi toată isteţimea. Dar Charles nu ascundea nimic. I se adresa cu „nevastă“, o tutuia, întreba de ea pe toată lumea, o căuta peste tot şi adesea o lua cu el prin grădini, unde putea fi văzut de departe, printre pomi, trecîndu-i braţul pe după mijloc şi mergînd aplecat asupra ei, boţindu-i cu capul şalul de dantelă al rochiei.

După două zile de la nuntă, însurăţeii plecară: Charles nu putea lipsi mai mult din pricina bolnavilor. Moş Rouault le dădu şareta şi veni el însuşi cu ei pînă la Vassonville. Acolo îşi îmbrăţişă fiica încă o dată, se dădu jos şi porni îndărăt. După vreo sută de paşi se opri, privi şareta îndepărtîndu-se, roţile care se învîrteau prin praf, şi oftă adînc. Apoi îşi aminti de propria sa nuntă, de vremea de altădată, de prima sarcină a nevesti-sii; era şi el foarte voios în ziua cînd o adusese acasă de la tatăl ei, cînd o purta la trap, pe crupă, prin zăpadă; fiindcă erau în preajma Crăciunului şi cîmpia era toată albă; îl ţinea cu un braţ; în celălalt avea coşul; vîntul îi flutura dantelele lungi ale bonetei, cum e portul în Caux, şi acestea i se lipeau uneori peste gură, iar cînd întorcea capul vedea lîngă el, pe umărul lui, faţa ei mică şi îmbujorată zîmbind în tăcere, de sub placa de aur de pe frunte. Ca să-şi încălzească degetele, ea i le vîra din cînd în cînd în sîn. Ce vechi erau toate astea! Băiatul lor ar fi avut acum treizeci de ani! Atunci privi în urmă, dar nu văzu nimic pe drum. Se simţi trist ca o casă părăsită, şi cum amintirile gingaşe se amestecau cu gîndurile negre în mintea lui tulburată de aburii chefului, îi veni la un moment dat gîndul să treacă şi pe la biserică. Temîndu-se însă ca vederea acesteia să nu-l întristeze mai tare, o apucă drept spre casă.

Dl şi dna Charles ajunseră la Tostes pe la ora şase. Vecinii veniră la ferestre ca s-o vadă pe nevasta cea nouă a doctorului lor.

Bătrîna servitoare se înfăţişă, îi făcu toate urările cuvenite, se scuză că cina nu era încă gata şi o îndemnă pe doamna, cît mai aveau de aşteptat, să-şi ia casa în primire.

 

1. Şarabana pe două roţi (fr. char à bancs à deux roues) este o trăsură avînd în spate o portiţă şi o treaptă, pentru urcare, şi două locuri aşezate.

2. În Franţa, bluza, confecţionată dintr-o pînză tare, era purtată de ţărani şi muncitori peste cămaşă, de obicei ca s-o protejeze pe aceasta în timpul muncii.

3. Joc în care jucătorii încearcă să doboare cu un disc un dop pe care sînt aşezate cîteva monede.