TOBIAS
CLĂDIRILE RUINATE din sectorul Neînfricării arată ca niște portaluri spre alte lumi. În fața mea văd Turla străpungând cerul.
Pulsul din degete marchează secundele care trec. Îmi simt plămânii plini cu aer, deși vara se apropie de sfârșit. Cândva, alergam tot timpul și luptam tot timpul, deoarece îmi păsa de mușchii mei. Acum, după ce picioarele m-au salvat de nenumărate ori, nu pot să nu observ că alergatul și luptatul sunt doar o modalitate de a scăpa de pericole, o cale de a rămâne în viață.
Când ajung în dreptul clădirii, mă plimb în fața intrării pentru a-mi trage sufletul. Deasupra mea, panourile de sticlă reflectă lumina în toate direcțiile. Undeva deasupra, există scaunul pe care am stat în timp ce conduceam atacul simulat, iar pe perete se vede o dâră din sângele tatălui lui Tris. Undeva, acolo sus, vocea lui Tris penetrează simularea sub care mă aflam și îi simt mâna sub piept, trăgându-mă înapoi la realitate.
Deschid ușa către încăperea cu peisajul fricii și scot capacul cutiuței negre, care se afla în buzunarul meu de la spate, ca să verific seringile. Aceasta e cutia pe care am folosit-o dintotdeauna, vătuită în jurul acelor; e un semn că sunt ori o minte bolnavă, ori curajos.
Poziționez acul deasupra gâtului și închid ochii în timp ce apăs pistonul. Cutiuța neagră cade zăngănind pe jos, dar, când deschid ochii, a dispărut.
Stau în picioare pe acoperișul clădirii Hancock, în apropierea liniei de zbor, acolo unde Neînfricații flirtează cu moartea. Norii sunt negri de ploaie, iar vântul îmi umple gura atunci când o deschid pentru a inspira. În dreapta, linia de zbor pocnește, iar coarda de sârmă biciuie îndărăt și sparge ferestrele de sub mine.
Vederea mi se îngustează în jurul marginii acoperișului, prinzând-o ca într-o capcană în centrul unui mic orificiu. Îmi aud propriile respirații în pofida vântului șuierător. Mă forțez să merg spre margine. Ploaia îmi biciuie umerii și capul, târându-mă spre pământ. Îmi balansez greutatea în față, doar puțin, și cad, maxilarul fiind încleștat în jurul țipetelor mele înăbușite și sufocate de propria-mi teamă.
După ce aterizez, n-am nicio secundă la dispoziție pentru a mă odihni înainte ca pereții să se închidă în jurul meu, lemnul pocnindu-mă peste spinare, apoi peste cap și peste picioare. Claustrofobie. Îmi adun brațele la piept, închid ochii și încerc să nu intru în panică.
În acest peisaj al fricii mă gândesc la Eric; el își controla teroarea cu respirații adânci și logică. Iar Tris își construia arme imaginare ca să-și atace cele mai urâte coșmaruri. Însă eu nu sunt Eric și nici Tris. Ce sunt? Ce îmi trebuie mie pentru a-mi învinge temerile?
Cunosc răspunsul, sigur că-l cunosc: trebuie să le neg puterea de a mă controla. Trebuie să știu că sunt mai puternic decât ele.
Inspir și pocnesc cu palmele în pereții din stânga și din dreapta mea. Cutia se crapă, apoi se sparge, scândurile zdrobindu-se de podeaua de beton. Stau în picioare, în întuneric, deasupra lor.
Amar, instructorul meu de inițiere, ne-a învățat că peisajele fricii noastre erau întotdeauna în flux, schimbându-și forma odată cu stările noastre și modificându-se odată cu micile șoapte ale coșmarurilor noastre. Al meu a fost întotdeauna același, până în urmă cu câteva săptămâni, când mi-am dovedit mie însumi că puteam să-mi înving tatăl. Până când am descoperit că eram îngrozit de gândul de a pierde pe cineva.
Nu știu ce urmează să mai văd.
Aștept mult timp, fără să se schimbe ceva. E în continuare întuneric. Podeaua e tot rece și dură, iar inima îmi bate mai repede de cât e firesc. Privesc în jos la ceas și descopăr că e pe mâna greșită — de obicei îl port la stânga, nu la dreapta, iar cureaua ceasului nu e gri, ci neagră.
Apoi remarc părul țepos de pe degete, care înainte nu exista. Bătăturile de pe încheieturi au dispărut. Mă uit în jos și sunt îmbrăcat cu pantaloni și cămașă gri; sunt mai lat în talie și mai subțire spre umeri.
Ridic ochii spre o oglindă care acum se găsește în fața mea. Chipul care se zgâiește din oglindă este al lui Marcus.
El îmi face cu ochiul, iar eu simt mușchii din jurul ochiului contractându-se, cu toate că nu le-am cerut să o facă. Fără avertisment, brațele lui — ale mele — ale noastre se năpustesc spre oglindă și pătrund prin ea, strângându-se în jurul gâtului reflexiei mele. Dar apoi oglinda dispare și mâinile mele — ale lui — ale noastre sunt în jurul gâtului nostru, pete negre încețoșându-ne vederea. Ne prăbușim la pământ, iar strânsoarea este dură ca fierul. Nu pot să gândesc. Nu pot să mă gândesc la o modalitate de a ieși din asta.
Din instinct, țip. Sunetul vibrează în palme. Îmi imaginez acele mâini ca fiind cu adevărat ale mele, mari, cu degete subțiri și cu încheieturi bătătorite de la orele de lovit în sacul de box. Îmi imaginez propria-mi reflexie asemenea unei ape curgând peste pielea lui Marcus, înlocuind fiecare bucățică din el cu o bucățică din mine. Mă refac în propria-mi imagine.
Eu îngenunchez pe beton, respirând sacadat.
Mâinile îmi tremură și îmi trec degetele peste gât, peste umeri, peste brațe. Doar pentru a mă asigura.
Acum câteva săptămâni, în trenul cu care mergeam pentru a ne întâlni cu Evelyn, i-am spus lui Tris că Marcus încă era prezent în peisajul fricii mele, dar că el se schimbase. Mi-am petrecut mult timp gândindu-mă la asta; mi-a ocupat gândurile în fiecare noapte înainte să adorm și îmi reclama atenția de fiecare dată când mă trezeam. Încă mă temeam de el, știu, însă într-un mod diferit — nu mai eram copil, temându-mă pentru siguranța mea. Eram un bărbat, temându-mă de amenințarea pe care o exercita asupra caracterului meu, asupra viitorului meu și a identității mele.
Însă chiar și acea frică, știu, nu se compară cu cea care urmează. Cu toate că sunt conștient că urmează, aș vrea să-mi deschid o venă și să-mi scurg serul din trup, decât să o revăd.
Un petic de lumină apare pe betonul din fața mea. O mână, cu degetele strânse ca niște gheare, se întinde spre lumină, urmată de o altă mână, și apoi de un cap cu păr blond și aspru. Femeia tușește și se trage în cercul de lumină, centimetru cu centimetru. Încerc să mă mișc spre ea să o ajut, dar sunt înțepenit.
Femeia își întoarce chipul spre lumină și văd că este Tris. Sângele care îi curge de pe buze se prelinge pe bărbie. Ochii ei injectați îi fixează pe ai mei.
— Ajutor, gâfâie ea.
Tușește roșu pe podea, și mă arunc spre ea, știind cumva că, dacă nu ajung mai repede la ea, lumina îi va părăsi ochii. Niște mâini mă prind de brațe și de umeri și de piept, formând o cușcă de carne și oase, dar eu continui să mă îndrept spre ea. Zgârii mâinile care mă țin, dar nu fac decât să mă zgârii pe mine însumi.
O strig pe nume, iar ea tușește din nou, de data asta cu și mai mult sânge. Țipă după ajutor, iar eu strig spre ea și nu aud nimic. Nu simt nimic, cu excepția propriilor mele bătăi de inimă, cu excepția propriei mele terori.
Ea cade la pământ, imobilă, și își dă ochii peste cap. Este prea târziu.
Întunericul se risipește. Luminile revin. Pereții din încăperea peisajului fricii sunt acoperiți de graffiti, iar vizavi de mine se găsește peretele-oglindă care dă în camera de observație, în colțuri aflându-se camerele care înregistrează toată sesiunile, toate fiind acolo unde se presupune că ar trebui să fie. Gâtul și spatele îmi sunt acoperite de transpirație. Îmi șterg fața cu poalele cămășii și mă îndrept către ușa din față, lăsând în urmă cutiuța neagră cu seringa și acele.
Nu mai e nevoie să îmi retrăiesc temerile. Tot ceea ce trebuie să fac acum este să încerc să le înving.
* * *
Știu din experiență că numai încrederea poate duce o persoană într-un loc interzis. Cum ar fi celulele de la cel de-al treilea etaj al sediului Erudiției.
Se pare, totuși, că aici nu funcționează. Un om fără facțiune mă oprește cu capătul puștii înainte să ajung la ușă, iar eu sunt agitat, sufocându-mă.
— Unde mergi?
Pun mâna pe pușca lui și o îndepărtez de brațul meu.
— Nu îndrepta asta spre mine. Mă aflu aici la ordinele lui Evelyn. Merg să văd un prizonier.
— N-am auzit astăzi să existe vizite după program.
Cobor tonul vocii, astfel încât el să aibă senzația că aude un secret.
— Asta fiindcă ea n-a vrut să fie oficial.
— Chuck! strigă cineva de pe scările de deasupra noastră.
E Therese. Face un gest cu mâna în timp ce coboară.
— Lasă-l să treacă. E în regulă.
O salut din cap pe Therese și continui să merg. Molozul din hol a fost măturat, dar becurile sparte n-au fost înlocuite, astfel încât merg trec prin porțiuni de întuneric care seamănă cu niște vânătăi, îndreptându-mă către celula potrivită.
Când ajung pe coridorul din nord, nu mă duc direct la celulă, ci mai degrabă spre femeia care stă în capăt. E de vârstă mijlocie, cu ochi care îi lăcrimează și cu gura făcută pungă. Arată de parcă orice lucru ar obosi-o, inclusiv eu.
— Bună, îi spun. Numele meu este Tobias Eaton. Am venit să iau un prizonier la ordinele lui Evelyn Johnson.
Expresia nu i se schimbă când îmi aude numele, așa că, timp de câteva secunde, sunt sigur că va trebui să o las inconștientă pentru a obține ceea ce vreau. Ea scoate o bucată de hârtie boțită din buzunar și o netezește pe palma stângă. Pe ea se găsește lista numelor prizonierilor și numerele corespunzătoare ale încăperilor.
— Numele? mă întreabă ea.
— Caleb Prior. 308A.
— Ești fiul lui Evelyn, nu-i așa?
— Mda. Adică, vreau să spun… da.
Ea nu pare genul de persoană căreia să-i placă să audă cuvântul “mda“.
Mă conduce spre o ușă albă din metal, pe care scrie 308A — mă întreb la ce era folosită când orașul nostru nu avea nevoie de atât de multe celule. Tastează codul, iar apoi ușa se deschide.
— Bănuiesc că eu ar trebui să mă prefac că nu văd ce vei face tu? mă întreabă ea.
Probabil că ea crede că am venit să-l omor. Mă decid să o las să creadă asta.
— Da, îi răspund.
— Fă-mi o favoare și pune o vorbă bună pentru mine la Evelyn. Nu mai vreau atât de multe ture de noapte. Numele meu e Drea.
— S-a făcut.
Strânge hârtia în pumn și o îndeasă înapoi în buzunar în timp ce se îndepărtează. Țin mâna pe clanță până ce femeia ajunge la postul ei și se întoarce, astfel încât nu mai este cu fața spre mine. Se pare că a mai făcut asta de câteva ori până acum. Mă întreb câți oameni au dispărut din aceste celule la porunca lui Evelyn.
Intru. Caleb Prior stă la o masă de metal, aplecat deasupra unei cărți, cu părul adunat într-o parte a capului.
— Ce vrei? mă întreabă el.
— Îmi displace să-ți dau vestea…
Mă opresc. M-am hotărât acum câteva ore cum avea să decurgă întâlnirea — vreau să-i dau o lecție lui Caleb. Iar asta implică niște minciuni.
— Vezi tu, de fapt, n-aș zice că-mi displace. Execuția ta a fost devansată cu câteva săptămâni. Va avea loc în seara asta.
Îi trezesc interesul. Se răsucește iute în scaun și mă privește fix, cu ochi sălbatici, larg deschiși, ca o pradă în fața prădătorului.
— E o glumă?
— Nu prea mă pricep să spun glume.
— Ba nu. Clatină din cap. Ba nu, am câteva săptămâni, nu e în seara asta, nu…
— Dacă-ți ții gura, îți dau o oră să te adaptezi la această veste. Dacă nu taci din gură, te las inconștient și te împușc pe aleea de-afară înainte să te trezești. Hotărăște-te acum.
Să vezi un Erudit procesând ceva e ca și cum ai privi interiorul unui ceas, părțile componente funcționând toate, schimbându-și poziția, adaptându-se, lucrând laolaltă pentru a forma o anumită funcție, care, în acest caz, este cea de a pricepe decesul său iminent.
Caleb își mută privirea spre ușa deschisă din spatele meu și înșfacă scaunul, întorcându-l și repezindu-l spre trupul meu. Picioarele scaunului mă lovesc puternic, ceea ce mă încetinește suficient cât să-l las să treacă.
Îl urmăresc pe hol, brațele usturându-mă acolo unde scaunul m-a lovit. Sunt mai iute decât el — îi sar în spate și el cade la podea cu fața, fără să apuce să se sprijine. Cu genunchiul ținut pe spatele lui, îi aduc încheieturile mâinilor laolaltă, strecurându-i-le într-o legătură din plastic. El geme și, când îl ridic în picioare, din nas îi curge sânge.
Drea mă privește doar pentru o clipă, apoi se uită în altă parte.
Îl târăsc pe hol, dar nu în direcția din care am venit, ci spre o ieșire de urgență. Coborâm câteva trepte înguste, acolo unde zgomotul pașilor noștri e acoperit de ecoul lor, disonant și gol. Odată ce am ajuns la capătul treptelor, ciocănesc la ușa de ieșire.
Zeke o deschide, având un rânjet stupid pe chip.
— N-ai avut probleme cu paznicul?
— Nu.
— Mi-am imaginat că Drea va fi ușor de păcălit. Ei nu-i pasă de nimic.
— Se pare că a mai privit de câteva ori în altă parte.
— Nu mă surprinde. Ăsta-i Prior?
— În carne și oase.
— De ce sângerează?
— Pentru că e un idiot.
Zeke îmi oferă o jachetă neagră, cu simbolul celor fără facțiune prins pe guler.
— N-am știut că idioțenia face ca oamenilor să înceapă să le curgă spontan sânge din nas.
Petrec jacheta în jurul umerilor lui Caleb și închei unul dintre nasturi deasupra pieptului. El îmi evită privirea.
— Cred că este un nou fenomen, îi spun. Aleea e liberă?
— M-am asigurat că este.
Zeke îmi întinde pistolul, cu mânerul spre mine.
— Ai grijă, e încărcat. Acum ar fi grozav dacă m-ai lovi, astfel încât să par mai convingător când le voi spune celor fără facțiune că mi l-ai furat.
— Vrei să te lovesc?
— Ah, de parcă n-ai fi vrut s-o faci de atâtea ori. Hai, fă-o, Four.
Chiar îmi place să lovesc oameni — îmi place explozia de putere și energie și senzația că sunt de neatins fiindcă le pot face rău oamenilor. Însă urăsc acea parte din mine, întrucât este partea cea mai distrusă.
Zeke se pregătește, iar eu îmi fac mâna pumn.
— Fă-o repede, tontălăule, spune el.
Mă decid să țintesc maxilarul, care este prea puternic pentru a se rupe, dar care va prezenta o vânătaie pe cinste. Îmi iau avânt, lovindu-l exact unde am intenționat. Zeke geme, apucându-se de față cu ambele mâini. Durerea mi se răspândește în braț și îmi scutur mâna.
— Grozav.
Zeke scuipă la baza clădirii.
— Păi, cam asta-i.
— Așa cred.
— Probabil că n-o să te mai văd, nu-i așa? Adică, știu că ceilalți s-ar putea să se întoarcă, dar tu…
Se oprește, dar un moment mai târziu își reia gândul.
— Pari fericit să lași totul în urmă, asta e.
— Mda, probabil că ai dreptate.
Îmi privesc pantofii.
— Ești sigur că nu vrei să vii?
— Nu pot. Shauna nu poate să-și manevreze scaunul cu rotile acolo unde mergeți voi, iar eu n-am de gând s-o părăsesc, știi asta, nu?
Își pipăie falca ușor, verificând pielea.
— Asigură-te că Uri n-o să bea prea mult, bine?
— Da, îl liniștesc eu.
— Ba nu, vorbesc serios, zice el, iar vocea îi devine gravă, așa cum se întâmplă întotdeauna când e serios. Promite-mi că vei avea grijă de el.
Dintotdeauna a fost clar pentru mine, încă de când i-am cunoscut, că Zeke și Uriah erau mai apropiați decât majoritatea fraților. Și-au pierdut tatăl când erau mici și bănuiesc că, după aia, Zeke a început să treacă dincolo de linia care separă părinții de frați. Nu-mi pot imagina ce simte Zeke să-l vadă părăsind orașul acum, mai ales că Uriah e doborât de durere din pricina morții lui Marlene.
— Îți promit, îi spun eu.
Știu că ar trebui să plec, însă ceva mă îndeamnă să mai rămân o clipă, simțind importanța acestui moment. Zeke a fost unul dintre primii prieteni pe care mi i-am făcut în Neînfricare, după ce am supraviețuit inițierii. Apoi a lucrat în camera de control cu mine, urmărind camerele și scriind programe stupide care înșiruiau cuvinte pe ecran sau jocuri de ghicit numere. Niciodată nu m-a întrebat care era numele meu adevărat sau de ce un novice de prim rang a sfârșit în securitate și instrucție în loc să fie conducător. Nu mi-a cerut nimic.
— Hai să ne îmbrățișăm, zice el.
Ținându-l strâns pe Caleb, îmi petrec brațul liber în jurul lui Zeke, iar el face la fel. Când ne despărțim, îl trag pe Caleb pe alee și nu rezist să nu strig:
— O să-mi fie dor de tine!
— Și mie, scumpule!
El rânjește, iar dinții lui sunt albi în lumina crepusculară. Dinții sunt ultimul lucru pe care îl văd înainte să mă întorc și să pornesc spre tren.
— Tu te duci undeva, zice Caleb printre respirații. Tu și alți câțiva.
— Da.
— Merge și soră-mea?
Întrebarea trezește în mine o furie animalică, ce n-ar putea fi satisfăcută de cuvinte aspre sau insulte. Ar putea fi satisfăcută numai dacă l-aș pocni puternic peste urechi cu dosul palmei. El se crispează și se face mic, pregătindu-se pentru a doua lovitură.
Mă întreb dacă și eu arătam așa când tata proceda la fel cu mine.
— Ea nu e sora ta, îi spun. Ai trădat-o. Ai torturat-o. I-ai luat singura familie care îi mai rămăsese. Și asta fiindcă… ce? Fiindcă ai vrut să-i păstrezi secretele lui Jeanine, fiindcă ai vrut să rămâi în oraș, teafăr și nevătămat? Ești un laș.
— Nu sunt laș! zice Caleb. Aș ști dacă…
— Hai să ne întoarcem la aranjamentul potrivit căruia tu îți ții pliscul.
— Bine, spune el. Oricum, unde mă duci? Ai putea foarte bine să mă omori și-aici, nu-i așa?
Mă opresc. Cu coada ochiului zăresc o siluetă mergând pe trotuar în spatele nostru. Mă răsucesc și ridic arma, dar silueta dispare pe o alee.
Continui să merg, trăgându-l pe Caleb după mine, ascultând dacă se aud pași în urma mea. Zdrobim cioburi sub picioare. Privesc clădirile întunecate și plăcuțele cu numele străzilor, care atârnă aidoma ultimelor frunze ale toamnei. Apoi ajung la gara de unde vom lua trenul și îl conduc pe Caleb spre un șir de trepte din metal care duc la peron. Văd trenul venind de departe, făcându-și ultima călătorie prin oraș. Cândva, trenurile erau o forță a naturii pentru mine, continuându-și drumul, indiferent de ceea ce făceam noi între limitele orașului, ceva care pulsa și era viu și puternic. Acum, i-am cunoscut pe bărbații și femeile care le operau și o parte din mister a dispărut, însă ceea ce semnifică trenurile pentru mine nu va dispărea niciodată — primul meu act ca Neînfricat a fost să sar într-un tren și, în fiecare zi după aceea, ele au constituit sursa libertății mele, mi-au dat puterea să mă mișc în lumea asta atunci când m-am simțit atât de prins în sectorul Abnegației, în casa care a fost pentru mine o închisoare.
Când se apropie, tai legătura din jurul încheieturilor lui Caleb cu un briceag și îl apuc zdravăn de braț.
— Știi cum să faci asta, da? spun eu. Te urci în ultimul vagon.
El își descheie jacheta și o lasă să cadă la pământ.
— Da.
Pornind la unul dintre capetele peronului, alergăm împreună de-a lungul scândurilor uzate, ținând pasul cu ușa deschisă. El nu întinde mâna spre mâner, așa că îl împing eu. Se împiedică, apoi îl apucă și se urcă în ultimul vagon. Rămân fără spațiu — peronul se termină — înșfac mânerul și mă arunc înăuntru, mușchii absorbindu-mi reculul forței.
În vagon, Tris stă în picioare, zâmbind strâmb. Jacheta ei neagră e închisă până la gât, încadrându-i chipul în întuneric. Mă apucă de guler și mă trage pentru un sărut. Când se dă înapoi, îmi spune:
— Întotdeauna mi-a plăcut să te privesc făcând asta.
Zâmbesc.
— Asta ai plănuit? mă întreabă Caleb din spatele meu. Ca ea să fie aici când ai să mă omori? Asta-i…
— Să-l omori? mă întreabă Tris, fără să se uite la fratele ei.
— Mda, l-am lăsat să creadă că era condus spre execuție, rostesc eu destul de tare, astfel încât el să poată auzi. Știi tu, așa cum a făcut și el cu tine în sediul Erudiției.
— Eu… deci nu-i adevărat?
În lumina lunii, se vede că a rămas cu gura căscată din pricina șocului. Observ că are cămașa încheiată greșit.
— Nu, îi spun. De fapt, ți-am salvat viața.
El dă să zică ceva, iar eu îl întrerup.
— S-ar putea să nu vrei încă să-mi mulțumești. Te luăm cu noi. Dincolo de îngrăditură.
Dincolo de îngrăditură — locul pe care cândva el a încercat din răsputeri să îl evite, astfel încât a ajuns să își trădeze sora. Oricum, pare a fi o pedeapsă mult mai potrivită decât moartea. Moartea este atât de iute, atât de sigură. Acolo unde mergem acum, nimic nu e sigur.
Pare înspăimântat, însă nu atât de înspăimântat cum am crezut că va fi. Am senzația că înțeleg în acest moment felul în care își prioritizează lucrurile în minte: în primul rând, viața lui; în al doilea rând, confortul într-o lume pe care și-a creat-o singur; și, undeva după asta, viețile oamenilor pe care ar trebui să-i iubească. El este genul de persoană detestabilă care nu pricepe cât este de detestabilă și, dacă l-aș copleși cu insulte, asta nu va schimba cu nimic situația; nimic n-o va face. În loc să fiu furios, mă simt greoi, nefolositor.
Nu vreau să mă mai gândesc la el. O iau pe Tris de mână și o conduc în capătul celălalt al vagonului, astfel încât să putem privi orașul dispărând în urma noastră. Stăm unul lângă celălalt în cadrul ușii deschise, ținându-ne fiecare de câte un mâner. Clădirile creează un model întunecat, zdrențuit, profilat pe cer.
— Am fost urmăriți, îi spun.
— Vom fi precauți, îmi spune ea.
— Unde sunt ceilalți?
— În primele vagoane. Am crezut că ar trebui să fim singuri. Sau, mă rog, pe cât se poate de singuri.
Îmi zâmbește. Acestea sunt ultimele momente în oraș. Firește că ar trebui să le petrecem singuri.
— Chiar o să-mi fie dor de locul ăsta, spune ea.
— Zău? Eu mai degrabă aș zice “călătorie sprâncenată“.
— N-o să-ți fie dor de nimic? N-ai nicio amintire plăcută? mă înghiontește ea.
— Bine, îi spun zâmbind. Sunt câteva.
— Și vreuna care să mă includă și pe mine? mă întreabă ea. Sună cam egoist. Înțelegi ce vreau să spun.
— Așa cred, îi răspund, ridicând din umeri. Vreau să zic, în Neînfricare am dus o altă viață, am avut un nume diferit. Am ajuns să fiu Four datorită instructorului meu de inițiere. El mi-a dat numele.
— Zău?
Ea își înclină capul.
— Eu de ce nu l-am cunoscut?
— Deoarece a murit. Era Divergent.
Ridic iarăși din umeri, dar nu mă simt bine. Amar a fost prima persoană care a remarcat că eram Divergent și m-a ajutat să ascund asta. Însă n-a putut să-și ascundă propria Divergență, iar asta l-a omorât.
Ea mă mângâie ușor pe braț, dar păstrează tăcerea. Îmi schimb greutatea de pe un picior pe celălalt, simțindu-mă nelalocul meu.
— Vezi? o întreb. Prea multe amintiri neplăcute aici. Sunt gata să plec.
Mă simt pustiit, nu din pricina tristeții, ci a ușurării, toată tensiunea părăsindu-mă. În acel oraș se află Evelyn și Marcus și toată jalea și coșmarurile și amintirile neplăcute și facțiunile care m-au ținut prizonier în interiorul uneia dintre versiunile mele. O strâng pe Tris de mână.
— Privește, îi spun, arătând spre un grup de clădiri din depărtare. Acolo e sectorul Abnegației.
Ea zâmbește, însă ochii ei sunt sticloși, ca și cum o parte adormită din ea se luptă să iasă și să se reverse. Trenul scârțâie pe șine, o lacrimă curge pe obrazul lui Tris, iar orașul dispare în întuneric.