TRIS
TRENUL ÎNCETINEȘTE atunci când ne apropiem de îngrăditură — un semnal din partea conductorului că va trebui să coborâm curând. Eu și Tobias stăm în cadrul ușii vagonului în timp ce trenul alunecă leneș pe șine. El își petrece brațul în jurul umerilor mei și își lipește nasul de părul meu, inspirând profund. Îl privesc, mă uit la clavicula vizibilă din anchiorul tricoului, la curbura vagă a buzei lui, și simt ceva care se încălzește în interiorul meu.
— La ce te gândești? mă întreabă el la ureche, în șoaptă.
Mă trezesc la realitate. Îl studiez mereu, dar nu întotdeauna așa — am senzația că am fost prinsă făcând ceva stânjenitor.
— La nimic! De ce?
— Fără motiv.
Mă trage mai aproape de el și îmi culc capul pe umărul lui, inspirând adânc aerul rece. Încă miroase a vară, a iarbă care crește în căldura soarelui.
— Se pare că ne apropiem de îngrăditură, îi spun.
Îmi dau seama de asta întrucât clădirile dispar, lăsând doar câmpiile punctate de strălucirea ritmică a licuricilor. În spatele meu, Caleb stă lângă cealaltă ușă, cu genunchii la piept. Ochii ni se întâlnesc în momentul nepotrivit și aș vrea să țip spre părțile întunecate din el, astfel încât să mă audă într-un final, să înțeleagă în cele din urmă ce mi-a făcut, dar, în loc de asta, îi susțin privirea, până când el nu mai suportă și și-o mută în altă parte.
Stau în picioare, folosind mânerul pentru a-mi ține echilibrul, iar Tobias și Caleb procedează la fel. La început, Caleb încearcă să stea în spatele nostru, însă Tobias îl împinge în față până la marginea vagonului.
— Tu primul. La semnalul meu! spune el. Și… sari!
Îi dă un brânci lui Caleb, suficient cât să coboare din vagon, iar fratele meu dispare din raza mea vizuală. Urmează Tobias, lăsându-mă singură în vagon.
E ceva stupid să-ți fie dor un lucru când sunt atât de mulți oameni de care să-ți fie dor, însă deja mi-e dor de trenul acesta și de toate celelalte care m-au cărat prin oraș, orașul meu, după ce am fost suficient de curajoasă cât să călătoresc cu ele.
Îmi trec o singură dată degetele peste peretele vagonului, apoi sar. Trenul se mișcă atât de încet, încât supracompensez cu aterizarea, prea obișnuită să alerg atunci când vine momentul, și cad. Iarba uscată îmi zgârie palmele și mă ridic în picioare, scrutând întunericul în căutarea lui Tobias și a lui Caleb. Înainte să-i găsesc, o aud pe Christina:
— Tris!
Ea și Uriah vin spre mine. El ține o lanternă și pare mai alert decât era în această după-amiază, ceea ce e un semn bun. În spatele lor sunt mai multe lumini, mai multe voci.
— Fratele tău a reușit? mă întreabă Uriah.
— Da.
Într-un târziu îl văd pe Tobias venind spre noi, ținându-l de mână pe Caleb.
— Nu sunt sigur de ce un Erudit ca tine nu poate pricepe, zice Tobias, dar n-ai să poți să alergi mai repede decât mine.
— Are dreptate, zice Uriah. Four este rapid. Nu la fel de rapid ca mine, însă cu certitudine mai rapid decât un Nas ca tine.
Christina râde.
— Un ce?
— Un Nas.
Uriah își atinge laterala nasului.
— E ca un joc de cuvinte. Miroase, adică știe, adică Erudiție… ai priceput? E ca și cum ai spune Bățos.
— Neînfricații au argoul cel mai ciudat. Tontălău, Nas… există vreun termen și pentru Candoare?
— Desigur, răspunde Uriah zâmbind. Măgari.
Christina îl împinge pe Uriah, tare, făcându-l să scape lanterna. Râzând, Tobias ne conduce spre restul grupului, care ne așteaptă la câțiva metri depărtare. Tori flutură lanterna în aer pentru a ne face pe toți atenți, apoi spune:
— În regulă, Johanna și camioanele vor fi la zece minute de mers pe jos de-aici, așa că haideți să pornim. Și dacă aud pe cineva că scoate vreun cuvânt, îl bat de-l las lat. Încă n-am ieșit de-aici.
Mergem în grup, precum un șiret strâns. Tori se află la câțiva metri în fața noastră și, de la spate, pe întuneric, îmi amintește de Evelyn, cu membrele ei slabe și musculoase, cu umerii trași în spate, atât de sigură pe ea, încât aproape că e înspăimântător. În lumina lanternelor pot să disting tatuajul în formă de șoim pe care îl are la ceafă, primul lucru despre care i-am vorbit atunci când mi-a administrat testul de aptitudini. Ea mi-a spus că este un simbol al fricii pe care o învinsese, frica de întuneric. Mă întreb dacă încă o mai are, cu toate că a muncit din greu să o înfrunte — mă întreb dacă temerile chiar dispar cu adevărat sau doar își reduc puterea asupra noastră.
Ea se îndepărtează tot mai mult de noi cu fiecare minut care trece, pasul ei semănând mai mult a pas alergător decât a pas de plimbare. Este nerăbdătoare să plece, să scape din acest loc în care fratele ei a fost ucis și în care ea a devenit celebră doar pentru a fi detronată de o femeie fără facțiune care nu trebuia să fie în viață.
E atât de departe, încât atunci când încep împușcăturile, văd doar lanterna căzând, nu și trupul ei.
— Răspândiți-vă! zbiară Tobias, acoperind sunetul țipetelor noastre, haosul nostru. Fugiți!
Caut mâna lui în întuneric, dar n-o găsesc. Apuc arma pe care mi-a dat-o Uriah înainte să plecăm și o ridic, ignorând nodul din gât atunci când îi simt răceala. Nu pot alerga pe întuneric. Am nevoie de lumină. Sprintez în direcția trupului lui Tori — a lanternei ei căzute.
Aud focurile de armă, însă nu le aud cu adevărat, și țipetele, și tropăielile. Aud bătăile inimii mele, însă nu le aud cu adevărat. Mă ghemuiesc lângă dâra de lumină pe care ea a lăsat-o să cadă și ridic lanterna, intenționând doar să o înșfac și să continui să alerg, însă îi văd chipul în strălucirea acesteia. Fața îi licărește din pricina transpirației, iar ochii i se rostogolesc sub pleoape, de parcă ar căuta ceva, însă este prea obosită să găsească.
Unul dintre gloanțe a nimerit-o în abdomen, iar celălalt în piept. N-are cum să-și revină din așa ceva. Poate că sunt supărată pe ea că s-a luptat cu mine în laboratorul lui Jeanine, dar rămâne, totuși, Tori, femeia care a păstrat secretul Divergenței mele. Mi se pune un nod în gât când îmi amintesc că am urmat-o în sala pentru testul de aptitudini, cu ochii pe șoimul ei tatuat.
Ridică ochii și se concentrează asupra mea. Se încruntă, dar nu vorbește. Mut lanterna în plica degetului mare și întind mâna să o prind de degetele ei transpirate.
Aud pe cineva apropiindu-se și îndrept lanterna și arma în aceeași direcție. Raza de lumină surprinde o femeie care poartă brasarda celor fără facțiune și ține în mână o armă îndreptată spre capul meu. Trag, strângând din dinți atât de tare, încât aceștia scârțâie.
Glonțul o nimerește pe femeie în stomac, iar ea țipă, trăgând orbește în întuneric.
Mă uit din nou la Tori, care are ochii închiși, la trupul ei liniștit. Îndreptând lanterna spre pământ, sprintez, îndepărtându-mă de ea și de femeia pe care tocmai am împușcat-o. Picioarele mă dor și plămânii mă ustură. Nu știu încotro mă îndrept, dacă alerg spre pericol sau mă îndepărtez de acesta, dar continui să alerg cât pot de mult.
În cele din urmă văd o lumină în depărtare. La început cred că e o altă lanternă, însă, pe măsură ce mă apropii, îmi dau seama că e mai mare și mai stabilă decât lumina unei lanterne — e un far. Aud un motor și mă ghemuiesc în iarba înaltă pentru a mă ascunde, stingând lanterna și ținându-mi arma pregătită. Camionul încetinește și aud o voce:
— Tori?
Pare a fi Christina. Camionul e roșu și ruginit, un vehicul al Prieteniei. Mă ridic în picioare, îndreptând lumina spre mine, astfel încât să mă poată vedea. Camionul se oprește la câțiva metri de mine, iar Christina sare de pe locul din dreapta șoferului, prinzându-mă într-o îmbrățișare. Reiau în minte ceea ce s-a întâmplat, încercând să fac totul să fie real: trupul lui Tori căzând, mâinile femeii fără facțiune acoperindu-și abdomenul. Nu merge. Nu pare real.
— Slavă Domnului! zice Christina. Urcă! Mergem s-o găsim pe Tori.
— Tori a murit, spun fără nicio inflexiune, iar cuvântul “murit“ mă aduce la realitate.
Îmi șterg lacrimile de pe obraji cu podul palmelor și mă lupt să-mi controlez respirația sacadată.
— Eu… eu am tras în femeia care a omorât-o.
— Poftim?
Johanna pare înnebunită. Se apleacă de pe locul șoferului.
— Ce-ai spus?
— Tori a murit, îi spun. Am văzut cum s-a întâmplat.
Expresia Johannei este ascunsă de părul ei. Expiră forțat.
— Ei bine, hai să mergem să-i găsim pe ceilalți.
Urc în camion. Motorul toarce în timp ce Johanna apasă pedala de accelerație și ne clătinăm pe iarbă în căutarea celorlalți.
— Ai văzut pe cineva? întreb eu.
— Pe câțiva. Cara, Uriah…
Johanna clatină din cap.
— Pe nimeni altcineva.
Apuc mânerul portierei și strâng cu putere. Dacă aș fi încercat mai tare să-l găsesc pe Tobias… dacă nu m-aș fi oprit pentru Tori…
Dacă Tobias n-a reușit?
— Sunt convinsă că sunt cu toții bine, spune Johanna. Băiatul ăla al tău știe să-și poarte de grijă.
Încuviințez, fără să fiu convinsă. Tobias poate să-și poarte de grijă, însă în cazul unui atac, supraviețuirea e accidentală. Nu e nevoie de abilități pentru a sta într-un loc unde nu te nimerește niciun glonț, sau să tragi în întuneric și să nimerești un bărbat pe care nu l-ai văzut. E doar noroc, sau providență, în funcție de credința ta. Și nu știu — n-am știut niciodată — în ce cred eu de fapt.
El e bine el e bine el e bine.
Tobias e bine.
Mâinile îmi tremură, iar Christina mă strânge de genunchi. Johanna ne conduce spre punctul de întâlnire, unde i-a văzut pe Uriah și pe Cara. Văd cum acul vitezometrului urcă, apoi se stabilizează la o sută douăzeci de kilometri la oră. Ne ciocnim una de cealaltă în cabină, aruncate într-o parte și-n alta din pricina terenului accidentat.
— Acolo! arată Christina.
E un grup de lumini în fața noastră, unele de mărimea unui vârf de ac, ca niște lanterne, iar altele rotunde, ca niște faruri.
Tragem în apropiere și îl văd. Tobias stă pe capota celuilalt camion, cu un braț plin de sânge. Cara e în fața lui, cu o trusă de prim ajutor. Caleb și Peter stau așezați pe iarbă, câțiva metri mai încolo. Înainte ca Johanna să oprească de tot camionul, deschid portiera și sar, fugind spre el. Tobias se ridică, ignorând ordinele Carei de a sta locului, și ne ciocnim, el prinzându-mă pe după umeri cu brațul rănit, ridicându-mă în aer. Spatele îi este transpirat, iar când mă sărută are gust de sare.
Toate nodurile de încordare din mine se desfac brusc. Pentru moment, mă simt de parcă aș fi refăcută, de parcă aș fi nou-nouță.
El e bine. Am ieșit din oraș. El e bine.