TOBIAS
BRAȚUL ÎMI PULSEAZĂ ca o a doua bătaie de inimă din pricina rănii de glonț. Tris îmi mângâie cu încheieturile degetelor ei încheieturile mele în timp ce ridică mâna pentru a arăta ceva în dreapta noastră: un șir de clădiri lungi, scunde, luminate de lămpile albastre de urgență.
— Ce sunt acelea? întreabă Tris.
— Celelalte sere, răspunde Johanna. Nu necesită multă muncă umană, dar creștem și cultivăm în cantități mari acolo — animale, materii prime, grâu și-așa mai departe.
Panourile lor strălucesc în lumina stelelor, ascunzând comorile pe care mi le imaginez că se găsesc înăuntru, mici plante cu fructe atârnând în ramuri, șiruri de cartofi îngropați în pământ.
— Nu le arătați vizitatorilor, îi spun. Nu le-am văzut niciodată.
— Cei din Prietenie păstrează câteva secrete, spune Johanna, părând mândră.
Drumul din fața noastră este lung și drept, marcat de crăpături și de porțiuni umflate. Pe margini există copaci noduroși, stâlpi de iluminat stricați și vechile linii de tensiune. Din loc în loc există câte o dală pătrată izolată, cu ierburi crescând prin beton, sau câte o adunătură de lemne putrezite în locurile în care cândva a existat o casă.
Cu cât mă gândesc mai mult la acest peisaj pe care patrulele de Neînfricați îl considerau normal, cu atât mai mult văd un vechi oraș ridicându-se în jurul meu, clădirile fiind mai scunde decât cele pe care le-am lăsat în urmă, însă la fel de numeroase. Un oraș vechi, care a fost transformat în teren viran ca toți cei din Prietenie să se ocupe de agricultură. Cu alte cuvinte, un oraș vechi care a fost demolat, ars și îngropat, de unde chiar și drumurile au dispărut, pământul fiind lăsat în paragină peste toată ruina.
Scot mâna pe geam, iar vântul îmi învăluie degetele ca niște bucle de păr. Când eram foarte mic, mama pretindea că putea alcătui diverse forme din vânt și mi le dădea să le folosesc: ciocane și cuie, spade sau patine cu rotile. Era un joc pe care îl jucam seară de seară pe peluza din fața casei, înainte ca Marcus să ajungă acasă. Ne ajuta să trecem mai ușor peste momentele de groază.
În lada camionului, în spatele nostru, sunt Caleb, Christina și Uriah. Christina și Uriah stau așezați destul de aproape, astfel încât umerii li se ating, însă ei privesc în direcții opuse, mai mult străini decât prieteni. Exact în urma noastră este un alt camion, condus de Robert, în care călătoresc Cara și Peter. Tori trebuia să fie cu ei. Gândul mă face să fiu pustiit, golit. Ea mi-a administrat testul de aptitudini. M-a făcut să gândesc, pentru prima dată, că aș putea părăsi Abnegația — că trebuia s-o fac. Am senzația că-i datorez ceva, dar ea a murit înainte să îi pot da acel ceva.
— Am ajuns, zice Johanna. Limita externă a patrulelor de Neînfricați.
Niciun gard sau niciun zid nu marchează diviziunea dintre sediul Prieteniei și lumea externă, însă îmi amintesc că patrulele de Neînfricați monitorizau zona din camera de control, asigurându-se că nu depășeau limita, care este marcată de o serie de indicatoare cu X-uri pe ele. Patrulele erau organizate în așa fel încât camioanele rămâneau fără combustibil dacă mergeau prea departe, un sistem delicat de verificări și controale care conservau siguranța noastră și a lor — și, îmi dau seama acum, secretul pe care îl păstra Abnegația.
— Au depășit vreodată limita? întreabă Tris.
— De câteva ori, răspunde Johanna. Era responsabilitatea noastră să facem față situației atunci când se ivea.
Tris îi aruncă o privire, iar ea ridică din umeri.
— Fiecare facțiune are un ser, zice Johanna. Serul Neînfricării oferă realități halucinante, al Candorii adevărul, al Prieteniei oferă pace, al Erudiției oferă moarte…
Auzind acestea, Tris se înfioară vizibil, însă Johanna continuă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Iar cel al Abnegației resetează amintiri.
— Resetează amintiri?
— Ca amintirile Amandei Ritter, spun eu. Ea a spus: “Există multe lucruri pe care sunt fericită să le uit“, îți amintești?
— Da, întocmai, zice Johanna. Cei din Prietenie sunt însărcinați cu administrarea serului Abnegației oricui trece de limită, suficient cât să-i facă să uite experiența. Sunt sigură că există câțiva care s-au strecurat pe lângă noi, însă nu mulți.
Apoi se așterne tăcerea. Răsucesc informațiile iar și iar în mintea mea. E ceva profund greșit în a-i lua amintirile unei persoane — cu toate că știu că era necesar pentru a păstra orașul în siguranță oricâtă vreme ar fi fost nevoie, simt asta după felul în care mi se strânge stomacul: ia-i amintirile unei persoane, și atunci persoana nu va mai fi aceeași.
Simt că toate trăirile mele o iau razna, deoarece, cu cât trecem mai departe dincolo de limitele patrulelor de Neînfricați, cu atât ajungem mai aproape să vedem ce zace dincolo de singura lume pe care am cunoscut-o vreodată. Sunt terifiat și încântat și confuz și alte o sută de lucruri în același timp.
Văd ceva în fața noastră, în lumina zorilor, și o apuc pe Tris de mână.
— Privește, îi spun.