TRIS
ACEASTĂ LUME NOUĂ e plină de drumuri și de clădiri întunecate și de linii de tensiune prăbușite.
Din câte îmi dau seama, aici nu există viață; nicio mișcare, niciun sunet, cu excepția vântului și a pașilor mei.
E ca și cum peisajul ar fi o propoziție întreruptă, o parte atârnând în aer, neterminată, iar cealaltă un subiect cu totul diferit. Pe partea dinspre noi a propoziției există teren pustiu, iarbă și kilometri întregi de stradă. De cealaltă parte există două ziduri din beton, cu șase linii de tren între ele. În față există un pod din beton, construit deasupra zidurilor, iar liniile de tren sunt încadrate de clădiri din lemn, cărămidă și sticlă, cu ferestre întunecate, printre acestea înălțându-se copaci atât de sălbatici, încât ramurile acestora au crescut laolaltă.
Pe un marcaj din dreapta scrie 90.
— Acum ce facem? întreabă Uriah.
— Urmărim șinele, îi spun, dar îmi iese atât de șoptit, încât aud numai eu.
* * *
Coborâm din camioane la linia de demarcație dintre lumea noastră și a lor — oricine ar fi “ei“. Robert și Johanna își iau rămas-bun, întorc camioanele și pornesc înapoi spre oraș. Îi privesc plecând. Nu-mi pot imagina că au venit până aici și acum se întorc, dar îmi imaginez că sunt lucruri pe care trebuie să le facă în oraș. Johanna încă are o rebeliune de-a Loialilor de organizat.
Noi, ceilalți — Tobias, Caleb, Peter, Christina, Uriah, Cara și cu mine — pornim cu puținele noastre bunuri de-a lungul șinelor de cale ferată.
Șinele nu seamănă cu cele din oraș. Sunt lustruite și netede, iar în loc de traverse există plăci de metal texturat. Înaintea mea văd unul dintre trenuri pe șine, abandonat lângă zid. Este placat cu metal deasupra și în față, asemenea unei oglinzi, cu geamurile vopsite pe laterale. Când ne apropiem, văd șiruri de bănci în interior, cu perne cafenii pe ele. Probabil că oamenii nu trebuie să urce și să coboare sărind din aceste trenuri.
Tobias merge în spatele meu pe una dintre șine, cu brațele ridicate, pentru a-și menține echilibrul. Ceilalți s-au împrăștiat: Peter și Caleb aproape de un zid, Cara lângă celălalt. Nimeni nu vorbește mult, exceptând momentele când arată spre ceva nou, un marcaj sau o clădire sau vreun indiciu a felului în care arăta această lume când era populată de oameni.
Zidurile din beton îmi atrag atenția — sunt acoperite cu imagini ciudate de oameni cu pielea atât de netedă, încât cu greu mai arată a oameni, sau de sticle colorate de șampon, sau balsam, sau vitamine, sau alte substanțe necunoscute, cuvinte pe care nu le înțeleg, “vodcă“ și “coca-cola“ și “băutură energizantă“. Culorile și formele și cuvintele și imaginile sunt atât de țipătoare, atât de abundente, încât te hipnotizează.
— Tris!
Tobias pune mâna pe umărul meu și mă opresc.
El înclină capul și întreabă:
— Auzi asta?
Aud pași și vocile liniștite ale tovarășilor noștri. Aud respirația mea și a lui. Însă, între toate acestea, există o huruială aproape silențioasă, inconsistentă în intensitatea ei. Pare a fi un motor.
— Opriți-vă cu toții! strig eu.
Spre surprinderea mea, toată lumea se supune, chiar și Peter, și ne adunăm în centrul șinelor. Îl văd pe Peter scoțându-și arma și ridicând-o, iar eu procedez la fel, cu ambele mâini unite pentru a o stabiliza, amintindu-mi de ușurința cu care obișnuiam să o ridic. Această ușurință a dispărut acum.
Ceva apare de după cotitura din față: un camion negru, care e mai mare decât orice camion pe care l-am văzut vreodată, suficient cât să încapă mai mult de zece oameni în remorca lui acoperită.
Mă înfior.
Camionul trece zguduindu-se peste șine și se oprește la vreo zece metri în fața noastră. Îl văd pe bărbatul care îl conduce — are tenul măsliniu și părul lung, legat la ceafă.
— Dumnezeule! zice Tobias și își înăsprește strânsoarea pe armă.
O femeie coboară de pe locul din față. Pare să fie cam de vârsta Johannei, cu pielea presărată de pistrui și cu părul atât de închis la culoare, încât pare aproape negru. Sare pe pământ și ridică ambele mâini, ca să vedem că nu este înarmată.
— Bună, zice ea și zâmbește agitată. Numele meu este Zoe. El e Amar.
Face un gest cu capul pentru a ni-l arăta pe șofer, care a coborât și el din camion.
— Amar a murit, zice Tobias.
— Ba nu, n-am murit. Vino, Four! îl cheamă Amar.
Chipul lui Tobias se crispează de teamă. Nu-l învinovățesc. Nu se întâmplă în fiecare zi să vezi pe cineva la care ai ținut întorcându-se din morți.
Chipurile tuturor oamenilor pe care i-am pierdut năvălesc în mintea mea. Lynn. Marlene. Will. Al.
Tata. Mama.
Ce-ar fi să fie cu toții în viață, așa, ca Amar? Ce-ar fi ca această cortină care ne separă să nu fie moartea, ci un gard și o fâșie de pământ?
Nu mă pot abține să nu sper, oricât de prostesc ar fi.
— Lucrăm pentru aceeași organizație care a fondat orașul vostru, zice Zoe în timp ce se uită la Amar. Aceeași organizație din care venea Edith Prior. Și…
Bagă mâna în buzunar și scoate o fotografie parțial boțită. O întinde, iar apoi privirea ei o caută pe a mea în mulțimea de oameni și de arme.
— Cred c-ar trebui să te uiți la asta, Tris, zice ea. Voi face un pas înainte și-o voi lăsa pe pământ, pe urmă voi păși înapoi. E în regulă?
Îmi cunoaște numele. Mi se pune un nod în gât de teamă. Cum de îmi cunoaște numele? Și nu doar numele — porecla, numele pe care l-am ales când m-am alăturat Neînfricaților.
— În regulă, răspund, însă vocea îmi este răgușită, astfel încât cuvintele de-abia se aud.
Zoe face un pas în față, pune fotografia pe șina de tren, apoi își reia poziția inițială. Eu ies din siguranța conferită de trupa noastră mai numeroasă și mă las pe vine lângă fotografie, uitându-mă la ea în tot acest timp. Pe urmă merg cu spatele, cu fotografia în mână.
În fotografie se vede un grup de oameni în fața unui gard de plasă, ținându-se cu toții pe după umeri. Văd o versiune copilărească a lui Zoe, recognoscibilă datorită pistruilor, și câțiva oameni pe care nu îi cunosc. Când sunt pe punctul de a o întreba ce rost are ca eu să mă uit la această fotografie, o recunosc pe tânăra femeie cu părul blond, legat la spate, și cu un zâmbet larg.
Mama mea. Ce caută mama lângă oamenii aceștia?
Ceva — jale, durere, dor — mă apasă în piept.
— Sunt multe de explicat, zice Zoe. Dar ăsta nu e cel mai bun loc în care s-o facem. Am vrea să vă ducem la sediul nostru. E un drum scurt cu mașina.
Continuând să țină arma ridicată, Tobias mă atinge pe încheietura mânii, ridicând fotografia mai aproape de chipul lui.
— Asta e mama ta? mă întreabă el.
— E mama? întreabă Caleb.
Îl împinge pe Tobias pentru a vedea fotografia peste umărul meu.
— Da, le răspund amândurora.
— Crezi c-ar trebui s-avem încredere în ei? mă întreabă Tobias pe un ton scăzut.
Zoe nu pare a fi o mincioasă. Iar dacă știe cine sunt și a știut cum să ne găsească aici, se datorează, probabil, faptului că are o oarecare formă de acces în oraș, ceea ce înseamnă că probabil spune adevărul cu privire la faptul că a făcut parte din același grup cu Edith Prior. Și apoi mai este și Amar, care urmărește fiecare mișcare pe care o face Tobias.
— Am venit aici deoarece am vrut să-i găsim pe acești oameni, spun eu. Trebuie să avem încredere în cineva, nu-i așa? Altminteri vom umbla printr-un ținut pustiu, probabil murind de foame.
Tobias îmi dă drumul la mână și își lasă arma în jos. Procedez la fel. Ne urmează și ceilalți, Christina lăsându-și ultima arma jos.
— Oriunde mergem, trebuie să fim liberi să plecăm oricând, zice Christina, bine?
Zoe își pune mâna pe piept, deasupra inimii.
— Aveți cuvântul meu de onoare.
Sper, de dragul nostru, al tuturor, că are într-adevăr onoare.