TOBIAS
STAU PE MARGINEA remorcii camionului, ținându-mă de structura pe care se sprijină prelata. Vreau ca această nouă realitate să fie o simulare pe care să o pot manipula, dacă aș reuși să-mi dau seama despre ce e vorba. Dar nu este și nu îmi dau seama despre ce e vorba.
Amar trăiește.
„Adaptează-te!“ era una dintre comenzile lui favorite în timpul inițierii mele. Uneori o striga atât de des, încât ajungeam să o visez; mă trezea asemenea unui ceas deșteptător, solicitând mai mult de la mine decât aș fi putut eu da. Adaptează-te. Adaptează-te mai repede, adaptează-te mai bine, adaptează-te la lucrurile la care niciun om n-ar trebui să se adapteze.
Cum ar fi ăsta: să părăsești o lume pe deplin formată și să descoperi o alta.
Sau ăsta: să descoperi că prietenul tău mort trăiește, de fapt, și conduce camionul în care călătorești.
Tris stă așezată în spatele meu, pe bancheta din remorcă, ținând în mâini fotografia boțită. Își trece degetele peste chipul mamei ei, aproape atingându-l, însă nu chiar. Christina stă de-o parte a ei, iar Caleb de cealaltă. Probabil că îl lasă să stea doar ca să poată vedea fotografia; întregul ei trup se ferește de el, lipindu-se de Christina.
— E mama voastră? întreabă Christina.
Tris și Caleb încuviințează.
— E foarte tânără aici. Și drăguță, adaugă Christina.
— Da, așa este. Era, de fapt.
Mă aștept ca vocea lui Tris să sune trist în timp ce răspunde, de parcă ar durea-o amintirea frumuseții pieritoare a mamei ei. În schimb, vocea îi este emoționată, cu buzele strânse în anticipare. Sper că nu-și face false speranțe.
— Lasă-mă să o văd, zice Caleb, întinzând mâna spre sora lui.
Tăcută, fără să îl privească, ea îi dă fotografia.
Mă întorc cu spatele spre lumea de care ne îndepărtăm — capătul șinelor de tren. Porțiunile imense de câmpie. Și, în depărtare, Butucul, de-abia vizibil în ceața care acoperă contururile orașului. E un sentiment straniu să-l văd din locul acesta, de parcă încă aș putea să-l ating dacă mi-aș întinde suficient mâna, cu toate că m-am îndepărtat de el.
Peter se mută spre capătul remorcii camionului, alături de mine, ținându-se de prelată pentru a se echilibra. Șinele de tren descriu o curbă, îndepărtându-se de noi, și nu mai zăresc câmpia. Zidurile de pe ambele părți dispar treptat, pe măsură ce terenul devine plat, și văd pretutindeni clădiri, unele mici, așa cum sunt casele Abnegației, iar alte mari, așa cum ar fi clădirile din oraș răsturnate pe o parte.
Copacii, crescuți în neștire și imenși, se înalță dincolo de armăturile din ciment menite a-i îngrădi, rădăcinile lor năpădind trotuarul. Pe marginea unui acoperiș sunt cocoțate un șir de păsări negre asemănătoare celor tatuate pe clavicula lui Tris. Când camionul trece prin dreptul lor, ele cârâie și se împrăștie în văzduh.
E o lume sălbatică.
Brusc, e prea mult pentru mine ca să pot suporta și sunt nevoit să mă întorc cu spatele și să mă așez pe una dintre banchete. Îmi prind capul între palme, ținând ochii închiși, astfel încât să nu fiu nevoit să mai primesc nicio informație. Simt brațul puternic al lui Tris pe spatele meu, trăgându-mă spre silueta ei delicată. Palmele îmi sunt amorțite.
— Concentrați-vă doar pe ce este aici, acum, ne spune Cara din partea opusă a camionului. La modul în care se mișcă acest camion. O să vă ajute.
Încerc. Mă gândesc la cât e de tare bancheta de sub mine și la vibrația continuă a camionului, chiar și pe teren plan, simțind-o până în măduva oaselor. Detectez cele mai mici mișcări la stânga și la dreapta, înainte și înapoi, și absorb toate legănările în timp ce rulează peste șine. Mă concentrez până ce în jurul meu totul devine întunecat și nu mai simt trecerea timpului sau panica descoperirii, ci doar mișcarea noastră pe pământ.
— Probabil că acum ar trebui să privești în jur, zice Tris, și vocea ei pare slabă.
Christina și Uriah stau în picioare acolo unde stăteam eu, privind pe după prelată. Mă uit peste umerii lor, să văd încotro ne îndreptăm. Există o îngrăditură înaltă, care se întinde traversând peisajul, care pare pustiu prin comparație cu densitatea de clădiri îngrămădite pe care le-am văzut înainte să mă așez. Gardul are zăbrele negre, verticale, cu capete ascuțite, care se înclină spre exterior, de parcă ar vrea să înțepe pe oricine ar încerca să se cațere peste.
La câțiva metri după el e un alt gard, de data asta de plasă, asemănător celui din jurul orașului, cu sârmă ghimpată deasupra. Aud un bâzâit puternic, care provine dinspre cel de-al doilea gard, o încărcătură electrică. În spațiul dintre ele circulă oameni care poartă arme ce seamănă oarecum cu puștile noastre de paintball, însă mult mai letale, mult mai puternice.
Pe o placă de pe primul gard scrie BIROUL DE ASISTENȚĂ GENETICĂ.
Aud vocea lui Amar, vorbindu-le paznicilor înarmați, dar nu știu ce spune. Se deschide o poartă în primul gard, pentru a ne lăsa să intrăm, apoi o poartă în cel de-al doilea. Dincolo de cele două garduri este… ordine.
Din câte îmi dau seama, există clădiri scunde, separate de peluze de iarbă tunsă și copaci tineri. Drumurile care fac legătura între ele sunt bine întreținute și bine marcate, cu săgeți care arată spre diferite destinații: SERE, drept înainte; AVANPOSTUL SECURITĂȚII, la stânga; REȘEDINȚELE OFIȚERILOR, la dreapta; SEDIUL PRINCIPAL, drept înainte.
Mă ridic și mă aplec peste marginea camionului pentru a vedea sediul, jumătate din corpul meu atârnând deasupra drumului. Clădirea Biroului de Asistență Genetică nu e înaltă, dar e, totuși, imensă, mai largă decât pot eu să cuprind cu privirea, un mamut de sticlă, oțel și beton. În spatele sediului există câteva turnuri înalte, având deasupra cupole — nu știu de ce, dar atunci când le văd mă gândesc la o cameră de control și mă întreb dacă nu cumva asta și sunt.
În afară de paznicii dintre garduri, afară sunt puțini oameni, care se opresc să ne privească, însă noi înaintăm atât de iute, încât nu apuc să le văd expresiile.
Camionul se oprește în fața unei uși duble, iar Peter este primul care sare. Noi, ceilalți, ne împrăștiem pe trotuar în urma lui și stăm umăr lângă umăr, atât de aproape, încât aud cât de repede respiră toată lumea. În oraș eram împărțiți după facțiune, după vârstă, după istorie. Dar aici toate acele diviziuni dispar. Ne avem doar pe noi.
— Și începem, murmură Tris, în timp ce Zoe și Amar se apropie.
Și începem, spun în sinea mea.
* * *
— Bine ați venit la sediu, zice Zoe. Clădirea a fost odinioară Aeroportul O’Hare, unul dintre cele mai aglomerate aeroporturi din țară. Acum este sediul central al Biroului de Asistență Genetică — sau, pur și simplu, Biroul, așa cum îi spunem noi pe-aici. Este una dintre agențiile guvernului Statelor Unite.
Simt cum îmi cade fața. Cunosc toate cuvintele pe care le spune, în afară de faptul că nu sunt foarte sigur ce e acela un “aeroport“ sau ce sunt “state unite“. Dar, oricum, pentru mine n-au noimă nici măcar alăturate. Nu sunt singurul care pare confuz — Peter ridică ambele sprâncene, de parcă ar pune o întrebare.
— Îmi pare rău, zice ea. Tot uit cât de puține lucruri știți.
— Consider că e vina voastră dacă nu știm nimic, nu a noastră, remarcă Peter.
— Ar trebui să reformulez, spune Zoe, zâmbind blând. Tot uit cât de puține informații v-am furnizat. Un aeroport este un centru pentru transportul aerian și…
— Transport aerian? întreabă Christina, nevenindu-i să creadă.
— Una dintre invențiile tehnologice, despre care nu era necesar ca noi să știm când eram în interiorul orașului, e transportul aerian, zice Amar. E sigur, rapid și uimitor.
— Uau, face Tris.
Ea pare încântată. Eu, în schimb, mă gândesc la mersul în viteză prin aer, sus, deasupra sediului, și am senzația că îmi vine să vomit.
— În fine. Când experimentele au început să aibă loc, aeroportul a fost convertit în acest sediu, astfel încât să putem monitoriza experimentele de la distanță, spune Zoe. Intenționez să vă conduc în camera de control să faceți cunoștință cu David, conducătorul Biroului. Veți vedea o mulțime de lucruri pe care nu le înțelegeți, dar poate că e cel mai bine să primiți niște explicații preliminare înainte să începeți să-mi puneți întrebări legate de ele. Așa că notați-vă lucrurile despre care vreți să aflați mai multe și simțiți-vă liberi să ne întrebați pe mine sau pe Amar mai târziu.
Pornește spre intrare și ușile se dau în lături, deschise de doi paznici înarmați, care îi zâmbesc în chip de salut în timp ce ea trece. Contrastul dintre salutul prietenesc și armele purtate pe umăr e aproape umoristic. Armele sunt imense și mă întreb ce simți când tragi cu ele, dacă poți simți puterea mortală din ele doar trecându-ți degetul peste trăgaci.
Simt un aer rece pe față când intru în sediu. Ferestrele se arcuiesc deasupra capului meu, lăsând să intre lumina palidă, însă ăsta e cel mai atrăgător lucru la acest loc — pardoseala de gresie este închisă la culoare din cauza mizeriei și a vechimii, iar pereții sunt gri cu alb. În fața noastră există o mare de oameni și de mașinării, cu o pancartă pe care scrie CONTROL DE SECURITATE. Nu înțeleg de ce le trebuie atât de multă securitate dacă sunt deja protejați de două rânduri de garduri, unul dintre ele electrificat, și de câteva rânduri de paznici, dar nu e lumea mea ca să întreb.
Nu, asta nu e deloc lumea mea.
Tris mă atinge pe umăr și îmi arată spre intrare.
— Uită-te acolo.
În partea opusă a încăperii, dincolo de controlul de securitate, se află un bloc imens de piatră, cu un aparat de sticlă suspendat deasupra. Este un exemplu clar de lucruri pe care le vom vedea și pe care nu le vom înțelege. De asemenea, nu înțeleg foamea din ochii lui Tris, care devorează totul în jurul nostru, de parcă numai asta ar putea să o țină în viață. Uneori am senzația că suntem la fel, dar, alteori, cum ar fi acum, simt diferența dintre personalitățile noastre, de parcă tocmai aș fi nimerit într-un perete.
Christina îi spune ceva lui Tris și amândouă zâmbesc. Tot ce aud este înăbușit și distorsionat.
— Te simți bine? mă întreabă Cara.
— Da, îi răspund automat.
— Vezi tu, ar fi perfect logic să fii panicat în momentele astea, îmi spune ea. Nu e nevoie să insiști permanent să-ți arăți masculinitatea ta de nezdruncinat.
— Ce anume…?
Ea zâmbește și îmi dau seama că glumea.
Toți cei de la controlul securității fac un pas în lateral, alcătuind un tunel prin care să trecem. În fața noastră, Zoe anunță:
— Nu sunt admise arme în incintă, însă dacă le lăsați la punctul de control le puteți lua când ieșiți, în cazul în care alegeți să procedați astfel. După ce le lăsați, vom trece prin scanere și ne vom vedea de drum.
— Femeia asta este enervantă, zice Cara.
— Poftim? întreb eu. De ce?
— Nu face distincție între ea și cunoștințele ei, spune Cara în timp ce își scoate arma. Spune întruna lucruri ca și cum ar fi evidente, când, de fapt, nu sunt evidente.
— Ai dreptate, admit eu fără convingere. E enervant.
În fața mea o văd pe Zoe punându-și arma într-o lădiță gri și intrând apoi într-un scaner — e o cutie de mărimea unui om, cu un tunel drept în mijloc, suficient de larg pentru un corp. Îmi scot și eu arma, care e grea din cauza gloanțelor nefolosite, și o pun în lădița pe care mi-o întinde paznicul, unde se află și celelalte arme.
O privesc pe Zoe trecând prin scaner, apoi pe Amar, Peter, Caleb, Cara și Christina. Când mă aflu în fața lui, uitându-mă la pereții care îmi vor strânge trupul între ei, încep să simt din nou senzația de panică, mâinile amorțite și pieptul care mă strânge. Scanerul îmi amintește de cutia din lemn care m-a ținut prizonier în peisajul fricii mele, strângându-mi oasele cu putere.
Nu pot, nu voi intra în panică aici.
Îmi oblig picioarele să se miște spre scaner și stau în mijloc, unde au stat toți ceilalți. Percep ceva mișcându-se în pereți și se aude un bip ascuțit. Mă înfior și tot ce văd este mâna paznicului, care îmi fac semn să înaintez.
Acum e în regulă să evadez.
Ies împleticindu-mă din scaner, iar în jurul meu se deschide aerul. Cara îmi aruncă o privire întrebătoare, dar nu spune nimic.
Când Tris mă ia de mână după ce trece prin scaner, de-abia o simt. Îmi amintesc cum am trecut prin peisajul fricii mele cu ea, trupurile noastre apăsate laolaltă în cutia de lemn închisă în jurul nostru, palma mea pe pieptul ei, simțindu-i bătăile inimii. E suficient să mă ancorez din nou în realitate.
După ce trece și Uriah, Zoe ne face din nou semn să înaintăm.
Dincolo de punctul de control, edificiul nu e la fel de neîngrijit ca până acum. Podelele sunt tot din gresie, însă aceasta este lustruită la perfecție și există pretutindeni ferestre. Văd de-a lungul unui coridor șiruri de mese de laborator și computere, ceea ce îmi amintește de sediul Erudiției, însă aici e mai luminos și nimic nu pare a fi ascuns.
Zoe ne conduce la dreapta, spre un pasaj mai întunecat. Când trecem pe lângă oameni, aceștia se opresc să se uite la noi și simt privirile lor ca pe niște mici raze de căldură, făcându-mă să mă înroșesc de la gât până în obraji.
Mergem o vreme, pătrunzând mai adânc în sediu, iar apoi Zoe se oprește și se întoarce cu fața spre noi.
În spatele ei există un cerc mare de ecrane albe, ca niște molii dând târcoale unei flăcări. Oamenii din cerc sunt așezați la pupitre joase, tastând furioși în fața a și mai multe ecrane, acestea stând cu fața spre exterior, nu spre interior. Este o cameră de control, dar nu este închisă și nu-mi dau seama ce observă ei aici, de vreme ce toate ecranele sunt întunecate. În fața ecranelor sunt îngrămădite scaune, bănci și mese, de parcă oamenii se adună acolo să privească după bunul plac.
La câțiva metri în fața camerei de control se află un bărbat mai în vârstă, zâmbitor și îmbrăcat într-o uniformă bleumarin, la fel ca toți ceilalți. Când ne vede apropiindu-ne, își desface mâinile de parcă ar vrea să ne ureze bun venit. David, presupun.
— Asta, zice bărbatul, este ceea ce am așteptat încă de la bun început.