TRIS
SCOT FOTOGRAFIA din buzunar. Bărbatul din fața mea — David — este și el acolo, alături de mama mea, cu fața mai netedă, cu talia ceva mai subțire.
Acopăr chipul mamei cu buricul degetului. Toată speranța care creștea în mine s-a risipit. Dacă mama, tata sau prietenii mei ar fi fost în viață, ar fi așteptat la ușă sosirea noastră. Ar fi trebuit să am mai multă experiență și să nu cred că orice s-a întâmplat cu Amar — orice o fi fost — s-ar putea întâmpla din nou.
— Numele meu este David. După cum probabil v-a zis Zoe deja, sunt conducătorul Biroului de Asistență Genetică. Mă voi strădui să vă explic lucrurile, ne spune David. Primul lucru pe care ar trebui să-l știți este că informațiile pe care vi le-a dat Edith Prior sunt doar parțial adevărate.
Rostind numele “Prior“, își fixează privirea asupra mea. Tremur de anticipare — de când am văzut acel video, am fost disperată să primesc niște răspunsuri, iar acum dorința mi se va îndeplini.
— Ea v-a furnizat doar atâtea informații câte vă erau necesare pentru a veni în întâmpinarea scopurilor experimentelor noastre, spune David. Și, în multe cazuri, asta înseamnă suprasimplificare, omitere și, categoric, falsificare. Acum, că vă aflați aici, nu mai e nevoie de niciunul dintre acele lucruri.
— Tot vorbiți despre “experimente“, zice Tobias. Ce experimente?
— Da, bine, ajungeam la asta, zice David, privindu-l pe Amar. De unde au început atunci când ți le-au explicat ție?
— Nu contează de unde începi. Tot nu le poți face să fie mai ușor de înghițit, zice Amar, ciupindu-și cuticulele.
David cugetă preț de o clipă, apoi își drege vocea.
— Cu mult timp în urmă, guvernul Statelor Unite…
— Ce anume? întreabă Uriah.
— E o țară, răspunde Amar. Una mare. Are granițe și propriul guvern, iar noi ne aflăm chiar acolo. Putem vorbi despre asta mai târziu. Continuați, domnule.
David își apasă degetul mare în palmă și își masează mâna, clar zăpăcit de toate întreruperile.
Începe din nou:
— Acum câteva secole, guvernul acestei țări a devenit interesat să impună anumite comportamente dezirabile cetățenilor săi. Fuseseră întreprinse studii care indicau că tendințele violente puteau fi depistate parțial în genele unei persoane — o genă numită “gena crimei“ a fost prima dintre acestea, dar au mai existat și altele, predispoziții genetice pentru lașitate, necinste, inteligență limitată — cu alte cuvinte, toate însușirile care, în cele din urmă, contribuie la decăderea unei societăți.
Am fost învățați că facțiunile au fost alcătuite pentru a rezolva problema, cea a firilor noastre defecte. În aparență, oamenii pe care îi descrie David — oricine vor fi fost aceștia — credeau și ei în această problemă.
Cunosc foarte puține despre genetică — numai ceea ce văd că trece de la părinte la copil, în chipul meu și în cele ale prietenilor mei. Nu-mi pot imagina izolarea unei gene pentru crimă, lașitate sau necinste. Acele lucruri par prea nebuloase pentru a avea o localizare concretă în trupul unei persoane. Însă eu nu sunt om de știință.
— Evident, există câțiva factori care determină personalitatea, inclusiv modul în care a fost crescută o persoană și experiențele sale, continuă David, însă, în pofida păcii și a prosperității care au domnit în această țară timp de aproape un secol, li s-a părut avantajos strămoșilor noștri să reducă riscul acestor însușiri de nedorit, existente în populația noastră, prin corectarea lor. Cu alte cuvinte, prin modificarea omenirii. Așa s-a născut experimentul manipulării genetice. A fost nevoie de mai multe generații pentru ca orice tip de manipulare genetică să se manifeste, însă oamenii au fost aleși în număr mare din imensa masă a populației, în concordanță cu proveniența și comportamentul lor, și li s-a dat opțiunea de a oferi un dar generațiilor noastre viitoare, o alterare genetică ce avea să-i facă pe descendenții lor ceva mai buni.
Mă uit la ceilalți. Peter își țuguie buzele, disprețuitor. Caleb se încruntă. Cara a rămas cu gura căscată, de parcă ar fi însetată după răspunsuri și intenționează să le înghită din aer. Christina pare doar sceptică, având o sprânceană ridicată, iar Tobias își privește lung pantofii.
Am senzația că nu aud nimic nou — aceeași filosofie care a separat facțiunile, conducând oamenii la manipularea genelor în locul separării în grupe bazate pe virtuți. Înțeleg asta. La un anumit nivel, chiar sunt de acord. Dar nu știu cum se leagă de noi aici, acum.
— Însă când manipulările genetice au început să-și facă efectul, modificările au avut consecințe dezastruoase. După cum s-a dovedit, încercarea a avut ca rezulat nu gene corectate, ci unele deteriorate, continuă David. Îndepărtează-i cuiva frica, sau inteligența limitată, sau necinstea… și i-ai luat compasiunea. Îndepărtează-i cuiva agresivitatea… și i-ai luat motivarea sau abilitatea de a se afirma. Îndepărtează-i cuiva egoismul… și i-ai luat simțul autoconservării. Dacă vă gândiți la asta, sunt sigur că înțelegeți exact ce vreau să spun.
Bifez fiecare calitate în minte pe măsură ce el le rostește — frică, inteligență limitată, necinste, agresivitate, egoism. El vorbește despre facțiuni. Și are dreptate când spune că fiecare facțiune pierde ceva atunci când câștigă o virtute: Neînfricații — curajoși, dar cruzi; Erudiții — inteligenți, dar vanitoși; cei din Prietenie — pașnici, dar pasivi; cei din Candoare — cinstiți, însă nechibzuiți; cei din Abnegație — altruiști, dar bățoși.
— Omenirea n-a fost niciodată perfectă, însă modificările genetice au făcut să fie și mai rea ca înainte. Aceasta s-a manifestat sub forma a ceea ce noi numim Războiul Purității. Un război civil, purtat de cei cu genele deteriorate, împotriva guvernului și a tuturor celor cu gene pure. Războiul Purității a cauzat un nivel de distrugere nemaiîntâlnit până atunci pe pământul american, eliminând aproape jumătate din populația țării.
— Am pornit prezentarea vizuală, spune unul dintre oamenii aflați la pupitrele camerei de control.
Pe ecranul de deasupra capului lui David apare o hartă. Are o formă necunoscută, deci nu sunt sigură ce ar putea să reprezinte, dar e acoperită de petice de lumină roz, roșii și stacojii.
— Așa arăta țara noastră înainte de Războiul Purității, spune David. Și așa arată după…
Luminile încep să scadă, peticele micșorându-se asemenea băltoacelor de apă care se usucă la soare. Apoi îmi dau seama că luminile roșii erau oameni — oameni dispărând, luminile lor stingându-se. Privesc lung spre ecran, incapabilă să procesez o asemenea pierdere substanțială.
David continuă:
— Când, în cele din urmă, războiul s-a sfârșit, oamenii au pretins o soluție permanentă la problema genetică și de aceea s-a format Biroul de Asistență Genetică. Înarmați cu toate cunoștințele științifice aflate la dispoziția guvernului nostru, predecesorii noștri au proiectat experimente pentru a reda omenirii puritatea genetică. I-au chemat pe indivizii cu gene deteriorate să vină, astfel încât Biroul să le poată modifica genele. Apoi, Biroul i-a plasat în medii sigure, pentru a se stabili pe termen lung, echipați cu versiunile de bază ale serurilor, astfel încât să-i ajute să-și controleze societatea. Ei aveau să aștepte trecerea timpului — ca generațiile să treacă, ca fiecare să producă oameni din ce în ce mai vindecați genetic. Sau, așa cum îi cunoașteți acum… Divergenții.
Încă de când Tori mi-a spus cuvântul care denumea ceea ce sunt — Divergentă —, am vrut să știu ce înseamnă. Și iată aici cel mai simplu răspuns pe care l-am primit: “Divergent“ înseamnă că genele mele sunt vindecate. Pure. Întregi. Ar trebui să mă simt ușurată că în sfârșit cunosc adevăratul răspuns. Însă e ceva că nu-mi dă pace.
Am crezut că “Divergent“ explica tot ce sunt și tot ce aș putea fi. Poate că mă înșelasem.
Simt că mi se taie respirația în timp ce revelațiile încep să-și facă loc în mintea și în sufletul meu, pe măsură ce David înlătură straturile de minciuni și de secrete. Îmi ating pieptul pentru a-mi simți bătăile inimii, pentru a încerca să mă liniștesc.
— Orașul vostru este unul dintre acele experimente pentru vindecarea genetică și, de departe, cel mai încununat de succes, datorită proporției de modificări comportamentale. Adică, facțiunile.
David ne zâmbește de parcă ar fi ceva de care noi ar trebui să fim mândri, însă eu nu sunt. Ei ne-au creat, ei au dat formă lumii noastre, ei ne-au spus ce să credem.
Dacă ei ne-au spus ce să credem și noi n-am aflat prin propriile noastre puteri, e încă adevărat? Îmi apăs și mai tare mâna peste piept. Liniștește-te.
— Facțiunile au fost încercarea predecesorilor noștri de a încorpora un element “nutritiv“ în acest experiment — ei au descoperit că simpla corecție genetică nu era suficientă pentru a schimba modul în care oamenii se comportau. S-a stabilit că o nouă ordine socială, combinată cu modificarea genetică, ar fi cea mai completă soluție la problemele comportamentale pe care le crease deteriorarea genetică.
Zâmbetul lui David pălește uitându-se în jur la noi. Nu știu la ce se așteptase — ca și noi să-i zâmbim? El continuă:
— Facțiunile au fost introduse ulterior în majoritatea experimentelor noastre, dintre care trei sunt în prezent active. Am ajuns departe pentru a vă proteja, pentru a vă observa și pentru a învăța de la voi.
Cara își trece mâinile peste păr, de parcă ar verifica dacă are șuvițe zbârlite. Negăsind niciuna, spune:
— Așadar, atunci când Edith Prior a spus că noi trebuia să detectăm cauza Divergenței și să venim să vă ajutăm, asta a fost…
— „Divergent“ este numele pe care am hotărât să-l dăm acelora care au atins nivelul dorit de vindecare genetică, zice David. Am vrut să ne asigurăm că liderii orașului vostru îi prețuiau. Nu ne-am așteptat ca liderul Erudiției să înceapă să-i vâneze — sau ca Abnegația să îi spună acelei femei ce anume erau — și, contrar celor spuse de Edith Prior, niciodată n-am intenționat cu adevărat ca voi să ne trimiteți o armată de Divergenți. La urma urmelor, n-avem cu adevărat nevoie de ajutorul vostru. Pur și simplu avem nevoie ca genele voastre vindecate să rămână intacte și să fie transmise mai departe generațiilor viitoare.
— Așadar, spui că dacă nu suntem Divergenți, suntem deteriorați, zice Caleb.
Vocea îi tremură. Niciodată n-am crezut că aveam să-l văd pe Caleb pe punctul de a izbucni în lacrimi din pricina unui asemenea lucru, dar el este pe punctul de-a o face.
Liniștește-te, îmi spun din nou, și respir adânc, lent.
— Deteriorați genetic, da, zice David. Oricum, am fost surprinși să descoperim că acea componentă a modificării comportamentale din experimentul orașului vostru a fost de efect — până nu de mult chiar a ajutat în ceea ce privește problemele comportamentale care făceau ca manipularea genetică să fie atât de problematică. Asta pentru început. Deci, în general, n-ați fi capabili să vă dați seama dacă genele unei persoane au fost deteriorate sau vindecate numai din comportamentul acestuia.
— Sunt inteligent, zice Caleb. Deci tu insiști că, dat fiind faptul că strămoșii mei au fost modificați pentru a fi isteți, eu, urmașul lor, nu pot da dovadă de compasiune. Eu și toate celelalte persoane deteriorate genetic suntem limitați de genele deteriorate. Iar Divergenții nu sunt.
— Ei bine, spune David, ridicând din umeri. Gândește-te la asta.
Caleb mă privește pentru prima dată după multe zile, iar eu, la rându-mi, îl privesc lung. Oare explicația pentru trădarea lui Caleb constă în genele lui deteriorate? Ca o boală pe care nu o poate vindeca și pe care nu o poate controla? Nu pare corect.
— Genele nu înseamnă totul, spune Amar. Oamenii, inclusiv cei deteriorați genetic, fac alegeri. Asta e ceea ce contează.
Mă gândesc la tata, născut Erudit, nu Divergent; un bărbat care nu se putea abține să nu fie isteț, alegând Abnegația, angajându-se într-o luptă pe viață împotriva propriei sale naturi și, în cele din urmă, împlinind-o. Un bărbat luptându-se cu el însuși, exact cum și eu mă lupt cu mine însămi.
Războiul acesta intern nu pare să fie produsul deteriorării genetice — pare complet uman.
Mă uit la Tobias. Este atât de devastat, atât de adus de umeri, încât pare a fi gata să leșine. Nu e singurul care are această reacție: Christina, Peter, Uriah și Caleb par cu toții uluiți. Cara ține tivul bluzei între degete și își trece degetul mare peste material, încruntându-se.
— Sunt multe lucruri de procesat, spune David.
Puțin spus! Alături de mine, Christina pufnește.
— Și n-ați dormit toată noaptea, încheie David, de parcă n-ar fi fost întrerupt. Așadar, vă voi conduce într-un loc unde să puteți avea parte de odihnă și mâncare.
— Așteaptă! îi spun.
Mă gândesc la fotografia din buzunar și la faptul că Zoe îmi cunoștea numele atunci când mi-a dat-o. Mă gândesc la ceea ce ne-a spus David, despre faptul că ne-a ținut sub observație și că a învățat de la noi. Mă gândesc la șirurile de ecrane albe, care se află drept în fața mea.
— Ai spus că ne-ai observat. Cum?
Zoe își face gura pungă. David dă din cap spre unul din oamenii aflați la pupitrele din spatele lui. Deodată, toate ecranele pornesc, fiecare prezentând imagini luate de diferite camere. Pe cele aflate cel mai aproape de mine, văd sediul Neînfricaților. Merciless Mart. Millennium Park. Clădirea Hancock. Butucul.
— Ați știut dintotdeauna că Neînfricații țin sub observație orașul, folosind camere de securitate. Ei bine, avem acces și la acele camere.
Ne-au urmărit!
* * *
Mă bate gândul să plec.
Străbatem din nou punctul de control în drumul nostru spre locul în care ne conduce David și mă gândesc că voi trece din nou prin el, luându-mi arma și fugind din acest loc unde am fost urmărită. De când eram mică. Primii mei pași, primele cuvinte, prima mea zi de școală, primul meu sărut.
Urmărită, atunci când Peter m-a atacat. Când facțiunea mea a fost pusă sub o simulare și transformată în armată. Atunci când părinții mei au murit.
Ce altceva au mai văzut?
Singurul lucru care mă oprește să plec este fotografia din buzunar. Nu pot să-i părăsesc pe acești oameni până când nu aflu cum au cunoscut-o pe mama.
David ne conduce prin sediu spre o zonă acoperită de covoare, cu plante în ghivece pe fiecare latură. Tapetul de pe pereți este vechi și îngălbenit, cojindu-se în colțuri. Îl urmăm într-o încăpere mare, cu tavan înalt, podea de lemn și lumini care strălucesc galben-portocaliu. Există paturi de campanie aranjate în două rânduri și cufere lângă ele pentru ceea ce am adus cu noi, cu ferestre mari cu perdele elegante pe partea cealaltă a încăperii. Când mă apropii de ele, văd că sunt uzate și deșirate pe margini.
David ne spune că această parte a sediului a fost un hotel, legat de aeroport printr-un tunel, iar că încăperea cu pricina a fost cândva o sală de bal. Din nou, cuvintele nu înseamnă nimic pentru mine, însă el nu pare să remarce acest lucru.
— Desigur, aici e un spațiu de cazare temporar. Când vă veți hotărî ce vreți să faceți, vă vom instala în altă parte, fie în acest sediu sau altundeva. Zoe se va asigura că aveți tot ce vă trebuie. Mă întorc mâine să văd ce faceți.
Mă uit la Tobias, care se plimbă încolo și încoace în fața ferestrelor, rozându-și unghiile. Nu mi-am dat seama că are acest obicei. Poate că n-a fost niciodată suficient de tulburat să o fi făcut până acum.
Aș putea rămâne să-l consolez, dar am nevoie de răspunsuri în legătură cu mama și n-am de gând să mai aștept nicio clipă. Sunt sigură că, dintre toți, Tobias va înțelege. Îl urmez pe David în hol. Ieșind din încăpere, se reazemă de perete și se scarpină la ceafă.
— Bună, îi spun. Numele meu este Tris. Cred că ai cunoscut-o pe mama.
El tresare ușor, dar, în cele din urmă, îmi zâmbește. Îmi încrucișez brațele. Mă simt la fel ca atunci când Peter mi-a smuls prosopul în timpul inițierii mele pentru a fi răutăcios: expusă, stânjenită, furioasă. Poate că nu e cinstit să îndrept toate astea împotriva lui David, dar nu mă pot abține. El este conducătorul acestui sediu — al Biroului.
— Da, desigur, zice el. Te recunosc.
De unde? Camerele acelea înfiorătoare care mi-au urmărit fiecare mișcare? Strâng și mai tare brațele la piept.
— Bine.
Aștept o secundă, apoi spun:
— Trebuie să știu despre mama. Zoe mi-a dat o poză cu ea și tu stăteai exact lângă ea în acea fotografie, astfel încât îmi închipui că m-ai putea ajuta.
— A, zice el. Pot să văd poza?
O scot din buzunar și i-o dau. El o netezește cu buricele degetelor și, privind-o, afișează un zâmbet ciudat, de parcă ar mângâia-o cu ochii. Îmi schimb greutatea de pe un picior pe celălalt — am senzația că întrerup un moment intim.
— Ea a făcut cândva o excursie înapoi la noi, zice el. Înainte să devină mamă. Atunci am făcut fotografia.
— Înapoi la voi? întreb eu. Ea era una de-a voastră?
— Da, răspunde David simplu, de parcă n-ar fi un cuvânt care îmi schimbă întreaga lume. Ea provenea din acest loc. Am trimis-o în oraș când era tânără, pentru a rezolva o problemă cu experimentul.
— Deci ea știa, spun eu și vocea îmi tremură, dar nu știu de ce. Ea știa despre acest loc și despre ceea ce era dincolo de îngrăditură.
David pare încurcat, cu sprâncenele lui stufoase încruntate.
— Păi, da, desigur.
Tremurul îmi coboară în brațe, apoi în palme și, curând, întregul trup mi se înfioară, de parcă ar respinge un tip de otravă pe care l-am înghițit, iar otrava este cunoaștere. Cunoașterea acestui loc și a ecranelor sale și a tuturor minciunilor pe care mi-am construit viața.
— Ea știa că voi ne urmăreați în fiecare clipă… privind cum a murit ea și cum a murit tata și cum toți au început să se omoare între ei! Și ați trimis pe cineva să o ajute, să mă ajute? Nu! Nu, tot ce-ai făcut a fost să iei notițe.
— Tris…
Încearcă să mă atingă, iar eu îi împing mâna.
— Nu-mi spune așa. N-ar fi trebuit să-mi cunoști numele. N-ar fi trebuit să știi nimic despre noi.
Tremurând, mă întorc în cameră.
* * *
Înăuntru, ceilalți și-au ales paturile și și-au pus lucrurile jos. Suntem doar noi aici, niciun intrus. Mă reazem de peretele de lângă ușă și îmi șterg palmele asudate de pantaloni.
Nimeni nu pare să se adapteze ca lumea. Peter e culcat cu fața la perete. Uriah și Christina stau jos unul lângă celălalt, purtând o conversație șoptită. Caleb își masează tâmplele cu buricele degetelor. Tobias încă se plimbă și își roade unghiile. Iar Cara e singură, trecându-și mâna peste față. Pentru prima dată de când o cunosc, pare supărată, iar armura Erudită i-a dispărut.
Mă așez jos, vizavi de ea.
— Nu arăți prea bine.
Părul ei, de obicei neted și prins în coc, este ciufulit. Se uită urât la mine.
— Drăguț din partea ta să mi-o spui.
— Îmi pare rău, zic. N-am vrut să sune așa.
— Știu, spune ea oftând. Sunt… sunt Erudită, știi tu.
Zâmbesc ușor.
— Da, știu.
— Ba nu, ripostează Cara, clătinând din cap.
— Doar asta sunt. Erudită. Și acum îmi spun că este rezultatul unui defect în genetica mea… și că facțiunile nu sunt decât o închisoare mentală pentru a ne ține sub control. Exact cum au zis Evelyn Johnson și cei fără facțiune.
Se oprește.
— Așadar, de ce să formăm grupul Loialilor? De ce ne-am bătut capul să venim aici?
Nu mi-am dat seama cât de fidelă era deja Cara ideii de a fi o Loială — față de sistemul de facțiuni, față de fondatorii noștri. Pentru mine era doar o identitate temporară, puternică, fiindcă mă putea scoate din oraș. Pentru ea, atașamentul trebuie să fi fost mult mai profund.
— Tot e bine c-am venit aici, îi spun. Am descoperit adevărul. Nu e valabil și pentru tine?
— Ba sigur că este, șoptește Cara. Însă înseamnă că îmi trebuie alte cuvinte pentru ceea ce sunt.
Imediat după moartea mamei, m-am ținut strâns de Divergența mea, de parcă ar fi fost un colac de salvare. Aveam nevoie de acel cuvânt pentru a-mi spune cine eram când în jurul meu totul se prăbușea. Dar acum mă întreb dacă-mi mai trebuie, dacă noi vom mai avea vreodată cu adevărat nevoie de aceste cuvinte: “Neînfricat“, “Erudit“, “Divergent“, “Loial“, sau dacă putem să fim doar prieteni sau iubiți sau frați, definiți de alegerile pe care le facem și de iubirea și loialitatea care ne leagă.
— Mai bine vezi ce face el, zice Cara, dând din cap spre Tobias.
Traversez sala și mă opresc în fața ferestrelor pentru a observa partea vizibilă a sediului, care e formată din aceeași sticlă și același oțel, aceleași trotuar, iarbă și garduri. Când mă vede, vine lângă mine.
— Ești bine? îl întreb.
— Da.
Se așază pe pervazul ferestrei, cu fața la mine, astfel încât ochii noștri sunt la același nivel.
— Adică, nu, nu chiar. Chiar acum mă gândesc la cât de lipsit de sens a fost totul. Sistemul de facțiuni, vreau să zic.
Își freacă ceafa și mă întreb dacă se gândește la tatuajele de pe spate.
— Am pus tot ce-am avut în asta. Cu toții. Chiar dacă nu ne-am dat seama că o făceam.
— La asta te gândești?
Ridic din sprâncene.
— Tobias, ne-au urmărit. Tot ce s-a întâmplat, tot ce-am făcut. N-au intervenit, ci doar ne-au invadat intimitatea. În mod constant.
Își freacă tâmplele cu buricele degetelor.
— Așa cred, totuși, nu asta mă deranjează pe mine.
Probabil că i-am oferit o privire plină de neîncredere fără să fi vrut, întrucât clatină din cap.
— Tris, am lucrat în camera de control a Neînfricaților. Existau camere pretutindeni, permanent. Am încercat să te avertizez că oamenii te urmăreau în timpul inițierii, îți amintești?
Îmi amintesc ochii lui privind de la tavan spre colțuri. Avertismentele lui codate, sâsâite printre dinți. Nu mi-am dat niciodată seama că mă avertiza în legătură cu camerele — nu mi-a trecut niciodată prin minte, până acum.
— Cândva mă deranja și pe mine, mi-a zis el, dar am trecut peste asta cu mult timp în urmă. Mereu am gândit că eram pe cont propriu, iar acum se dovedește că am avut dreptate — ne-au lăsat singuri. Exact așa stau lucrurile.
— Bănuiesc că nu accept asta, spun eu. Dacă vezi pe cineva la ananghie, ar trebui să-l ajuți. Chiar dacă e vorba de-un experiment sau nu. Și… Dumnezeule!
Mă crispez.
— Toate lucrurile pe care le-au văzut.
El îmi zâmbește ușor.
— Ce e? vreau eu să știu.
— Mă gândeam la câteva dintre lucrurile pe care le-au văzut, spune el, punându-și mâna pe talia mea.
Mă uit urât la el, preț de o clipă, dar nu pot continua, nu cu el zâmbind în felul acesta. Fără să știu că încearcă să mă facă să mă simt mai bine. Zâmbesc și eu puțin.
Mă așez lângă el pe pervaz, cu palmele așezate sub pulpe.
— Vezi tu, Biroul care a creat facțiunile nu e cu mult mai diferit decât ce am crezut noi că s-a întâmplat: cu mult timp în urmă, un grup de oameni a hotărât că sistemul de facțiuni ar fi cel mai bun mod de viață — sau modalitatea de a face oamenii să trăiască cele mai bune vieți posibil.
La început nu îmi răspunde, ci își mușcă buzele și privește la picioarele noastre, așa cum stau alături pe podea, vârful picioarelor mele de-abia atingând podeaua.
— Asta ajută, de fapt, zice el, însă există atât de multă minciună, încât e greu să-mi închipui care a fost adevărul, ce a fost real, ce contează.
Îl iau de mână, strecurându-mi degetele între ale lui. El își lipește fruntea de a mea.
Mă trezesc gândind Mulțumesc, Doamne, pentru asta, și apoi înțeleg de ce este preocupat. Ce-ar fi dacă Dumnezeul părinților mei, întregul lor sistem de credință, este doar ceva inventat de o mână de oameni de știință pentru a ne ține sub control? Și nu doar credințele lor legate de Dumnezeu și despre ce altceva mai este acolo, ci și despre bine și rău, despre altruism? Trebuie ca toate aceste lucruri să se schimbe fiindcă știm cum a fost făcută lumea noastră?
Nu știu.
Gândul reverberează în mine. Așa că îl sărut — lent, încât să-i simt căldura gurii și apăsarea blândă și respirația în timp ce ne desprindem.
— Cum se face, întreb eu, că ne găsim mereu înconjurați de oameni?
— Nu știu, zice el. Poate fiindcă suntem proști.
Râd, și râsul, nu lumina, este cel care alungă întunericul care se acumula în mine, care îmi amintește că încă trăiesc, fie și în acest loc bizar, unde tot ce am știut vreodată se năruie. Știu câteva lucruri — știu că nu sunt singură, că am prieteni, că iubesc. Știu de unde vin. Știu că nu vreau să mor, iar pentru mine asta înseamnă ceva — mai mult decât aș fi putut să spun cu câteva săptămâni în urmă.
* * *
La ceas de seară ne împingem paturile ceva mai aproape și ne privim în ochi în momentele de dinainte de a adormi. Când în cele din urmă el adoarme, degetele noastre sunt împletite în spațiul dintre paturi.
Zâmbesc ușor și mă las și eu pradă somnului.