TOBIAS
SOARELE ÎNCĂ nu a apus complet când adormim, dar mă trezesc după câteva ore, la miezul nopții, având mintea mult prea preocupată pentru a mă putea odihni, ticsită de gânduri, întrebări și îndoieli. Tris a dat drumul mai devreme mâinii mele, iar degetele ei ating acum podeaua. E tolănită pe saltea și părul îi acoperă ochii.
Îmi vâr picioarele în pantofi și ies pe culoar, șireturile biciuind mochetele. Sunt atât de obișnuit cu sediul Neînfricaților, încât nu mă aștept ca podelele de lemn de sub mine să scârțâie — eu sunt obișnuit cu hârșâitul și ecoul pietrelor și cu mugetul și pulsația apei din prăpastie.
La o săptămână după inițierea mea, Amar — îngrijorat că deveneam extrem de izolat și de obsesiv — m-a invitat să mă alătur unor Neînfricați mai mari la un joc de Provocări. Pentru provocarea mea, ne-am întors la Carieră ca să-mi fac primul tatuaj, peticul de flăcări Neînfricate care îmi acoperă cutia toracică. A fost agonizant. Am savurat fiecare secundă.
Ajung la capătul culoarului și mă trezesc într-un atrium, înconjurat de mirosul de pământ umed. Pretutindeni sunt plante și copaci suspendați în apă, în același fel în care erau și în serele din Prietenie. În mijlocul încăperii se află un copac într-un rezervor de apă imens, ridicat foarte sus deasupra podelei, astfel încât pot vedea încâlceala de rădăcini de dedesubt, ciudat de umane, precum nervii.
— Nu ești la fel de vigilent pe cât erai cândva, spune Amar în spatele meu. Te-am urmărit până aici tocmai din holul central al hotelului.
— Ce vrei?
Lovesc rezervorul cu încheieturile degetelor, stârnind cercuri în apă.
— Mă gândeam că dorești să-ți explic de ce nu sunt mort, spune el.
— M-am gândit la asta, spun eu. Nu ne-au lăsat niciodată să-ți vedem trupul. N-ar fi atât de greu să înscenezi o moarte dacă nu arăți trupul.
— Se pare că ai deslușit misterul.
Amar își împreunează mâinile.
— Ei bine, atunci am să plec, dacă nu ești curios…
Îmi încrucișez brațele la piept.
Amar își trece o mână prin părul negru, legându-și-l la spate cu un elastic cauciucat.
— Mi-au înscenat moartea fiindcă eram Divergent, iar Jeanine începuse să omoare Divergenții. Au încercat să salveze cât de mulți oameni au putut înainte ca ea să ajungă la ei, dar a fost dificil, întrucât ea era mereu cu un pas înaintea tuturor.
— Mai sunt și alții? întreb eu.
— Câțiva, îmi răspunde.
— Vreunul numit Prior?
Amar clatină din cap.
— Nu, din păcate, Natalie Prior chiar a murit. Ea a fost cea care m-a ajutat să ies. Și l-a mai ajutat și pe celălalt tip… George Wu. Îl cunoști? Patrulează acum, altminteri ar fi venit cu mine să vă luăm. Sora lui e încă în oraș.
Numele îmi face stomacul ghem.
— O, Doamne, spun, după care mă sprijin de rezervor.
— Ce e? Îl cunoști?
Clatin din cap.
Nu-mi pot imagina asta. S-au scurs doar câteva ore între moartea lui Tori și sosirea noastră. Într-o zi normală, câteva ore înseamnă multe verificări ale ceasului, mult timp de pierdut. Dar ieri, câteva ore au impus o barieră impenetrabilă între Tori și fratele ei.
— Tori e sora lui, spun eu. A încercat să iasă cu noi din oraș.
— A încercat, repetă Amar. Ah! Uau. Asta-i…
Amândoi rămânem tăcuți o vreme. George nu va putea niciodată să se reunească cu sora lui, iar ea a murit crezând că el fusese omorât de Jeanine. Nu mai poți rosti nimic — cel puțin, nu ceva care să merite să fie rostit.
Acum că ochii mei s-au obișnuit cu lumina, observ că plantele din această încăpere au fost alese pentru frumusețe, nu pentru caracterul lor practic — flori și iederă și mănunchiuri de frunze purpurii și roșii. Singurele flori pe care le-am văzut vreodată sunt cele sălbatice sau inflorescențele merilor din grădinile Prieteniei. Acestea sunt mult mai extravagante decât acelea, vibrante și complexe, petale împăturite în petale. Orice ar fi acest loc, nu are nevoie să fie la fel de pragmatic precum orașul nostru.
— Femeia care ți-a găsit trupul, spun eu. Ea doar… mințea în legătură cu asta?
— Nu poți avea încredere în oameni să mintă coerent, spune el, ridicând din sprâncene. Nu m-am gândit niciodată că aș spune asta, dar, oricum, e adevărat. Ea a fost resetată, amintirile ei au fost modificate astfel încât să mă includă pe mine aruncându-mă de pe Turlă, iar cadavrul nu era al meu. Dar lucrurile erau și-așa agitate ca oamenii să-și mai dea seama de asta.
— A fost resetată. Vrei să spui, cu serul Abnegației?
— Noi îl numim “serul memoriei“, de vreme ce, tehnic vorbind, nu aparține Abnegației, dar, da, acela e.
Mai devreme eram furios pe el. Nu știu sigur de ce. Poate că eram furios din cauză că lumea a devenit un loc atât de complicat, că n-am știut niciodată măcar o frântură de adevăr în această privință. Sau că mi-am permis să jelesc o persoană care nu a murit cu adevărat, la fel cum mi-am jelit mama în toți acei ani în care crezusem că murise. Să păcălești pe cineva să jelească e unul dintre cele mai crude trucuri pe care le poate face cineva, iar eu am pățit-o de două ori.
Dar, în timp ce-l privesc, furia mi se risipește, precum mareea care se retrage. Iar în locul furiei mele se află prietenul și instructorul meu de inițiere, din nou în viață.
Rânjesc.
— Așadar, ești în viață, spun eu.
— Mai important, zice el, arătând cu degetul spre mine, tu nu mai ești supărat în legătură cu asta.
Mă ia de mână și mă strânge într-o îmbrățișare puternică, lovindu-mă cu palma pe spate. Încerc să-i întorc entuziasmul, dar nu vine din proprie inițiativă — când ne despărțim, îmi simt chipul cald. Și, judecând după felul în care izbucnește în hohote de râs, e și roșu.
— Odată Bățos, mereu Bățos, spune el.
— Mă rog, zic eu. Așadar, îți place aici?
Amar ridică din umeri.
— Nu prea am de-ales, dar, da, îmi place. Lucrez la pază, evident, de vreme ce asta am fost învățat să fac. Ne-ar plăcea să beneficiem de compania ta, dar bănuiesc că ești probabil mult prea bun pentru așa ceva.
— Deocamdată nu m-am hotărât dacă voi rămâne aici, spun. Dar, mulțumesc, cred.
— Nu există niciun loc mai bun decât aici. Toate celelalte orașe — acolo locuiesc cei mai mulți oameni, în acele zone imense, metropolitane, precum orașul nostru — sunt mizerabile și periculoase, dacă nu cunoști oamenii care trebuie. Aici măcar ai apă curată, mâncare și siguranță.
Îmi schimb greutatea de pe un picior pe altul și nu mă simt în largul meu. Nu vreau să mă gândesc ce o să fac, dacă voi rămâne aici, transformând acest sediu în căminul meu. Deja mă simt prins în capcană de propria-mi dezamăgire. Nu la asta m-am gândit când am fugit de părinții mei și de amintirile rele pe care mi le-au oferit. Totuși, nu vreau să tulbur pacea cu Amar, acum că în sfârșit mi-am recăpătat prietenul, așa că spun doar:
— Am să mă mai gândesc la asta.
— Ascultă, mai trebuie să-ți mărturisesc ceva.
— Ce anume? A mai înviat careva?
— Nu e o înviere propriu-zisă dacă n-am fost mort niciodată, nu-i așa? spune Amar, clătinând din cap. Nu, este vorba despre oraș. Cineva a auzit asta în camera de control — procesul lui Marcus este programat pentru mâine-dimineață.
Știam că avea să urmeze — știam că Evelyn avea să-l păstreze pentru final, să savureze fiecare moment în timp ce îl privea zvârcolindu-se sub serul adevărului, ca și când ar fi fost ultima ei masă. Nu mi-am dat seama că, dacă voiam, aveam șansa să-l urmăresc. M-am gândit că în sfârșit scăpasem de ei, de ei toți, o dată pentru totdeauna.
— Aha, e tot ceea ce pot să rostesc.
Încă mă simt amețit și confuz când mă întorc în dormitor mai târziu și mă sui în pat. Nu știu ce am de gând să fac.