TRIS
MĂ TREZESC CHIAR ÎNAINTE de răsărit. Ceilalți dorm liniștiți — Tobias cu brațul peste ochi, deși e încălțat, de parcă s-ar fi trezit și s-ar fi plimbat în toiul nopții. Christina și-a tras perna peste cap. Rămân întinsă timp de câteva minute, descoperind modele pe tavan, apoi mă încalț și îmi trec degetele prin păr pentru a-l netezi.
Holurile din sediu sunt pustii, cu excepția câtorva soldați ici și colo. Presupun că tocmai și-au încheiat tura de noapte, deoarece sunt aplecați deasupra ecranelor, cu bărbiile proptite pe palme, sau sprijiniți în mături, amintindu-și cu greu că trebuie să folosească obiectul respectiv. Îmi vâr mâinile în buzunare și urmez indicatoarele către intrare. Vreau să mă uit mai bine la sculptura pe care am văzut-o ieri.
Oricine o fi fost cel care a construit acest loc, probabil că a iubit lumina. Există sticlă în arcadele fiecărui tavan de pe holuri și de-a lungul tuturor pereților mai joși. Chiar și acum, când încă nu s-a luminat bine de ziuă, există suficientă lumină.
Caut în buzunarul de la spate insigna pe care mi-a dat-o Zoe la cina de ieri-seară și trec de controlul de securitate ținând-o în mână. Apoi văd sculptura la câteva sute de metri distanță de ușa pe care am intrat ieri, mohorâtă, masivă și misterioasă, aidoma unei entități vii.
E o bucată mare de piatră neagră, pătrățoasă și aspră, ca stâncile de pe fundul prăpastiei. E străbătută drept pe mijloc de o crăpătură largă, iar spre margini există fâșii de rocă de culoare mai deschisă. Deasupra pietrei e suspendat un rezervor de sticlă de aceleași dimensiuni, plin cu apă. În centrul rezervorului este plasată o sursă de lumină, care strălucește prin apă, refractându-se pe măsură ce face vălurele. Aud un zgomot slab, o picătură de apă lovind piatra. Provine de la un mic tub care trece prin mijlocul rezervorului. La început am impresia că rezervorul pur și simplu curge, însă cade o altă picătură, apoi o a treia, și o a patra, la același interval de timp. Picăturile sunt colectate și apoi dispar printr-un canal îngust, săpat în piatră. Probabil că efectul este intenționat.
— Salut!
Zoe se află de cealaltă parte a sculpturii.
— Îmi pare rău, tocmai eram pe punctul de a merge în dormitor în căutarea ta, apoi te-am văzut îndreptându-te încoace și mă întrebam dacă nu cumva te-ai rătăcit.
— Nu, nu m-am rătăcit, îi răspund eu. Aici intenționam să ajung.
— Aha!
Vine lângă mine și își încrucișează brațele la piept. E aproape la fel de înaltă ca mine, însă ea stă mai dreaptă, astfel încât pare mai înaltă.
— Da, e cam ciudată, nu găsești?
În timp ce vorbește, eu îi privesc pistruii de pe obraji, mici puncte asemănătoare razelor de soare strecurate prin frunzișul des.
— Semnifică ceva?
— Este simbolul Biroului de Asistență Genetică, răspunde ea. Bucata de piatră e problema cu care ne confruntăm. Rezervorul de apă reprezintă potențialul nostru de a îndrepta această problemă. Iar picătura de apă este ceea ce, de fapt, suntem capabili să facem în orice moment.
Nu mă pot abține — izbucnesc în râs.
— Nu prea încurajator, nu-i așa?
Ea zâmbește.
— E una dintre modalitățile în care o poți privi. Eu prefer să o privesc altfel — adică, dacă suntem suficient de constanți, cu timpul chiar și niște picături de apă pot schimba piatra. Iar ea nu va mai reveni niciodată la forma inițială.
Îmi arată centrul pietrei, unde există o mică adâncitură, care seamănă cu un bol nu foarte adânc săpat în piatră.
— De pildă, asta n-a fost acolo când au instalat sculptura.
Încuviințez și privesc următoarea picătură căzând. Cu toate că sunt precaută în ceea ce privește Biroul și toți oamenii de aici, simt cum mă străbate un fior de speranță. Este un simbol practic, comunicând atitudinea răbdătoare care le-a permis oamenilor de aici să rămână atât de mult timp, urmărind și așteptând. Însă trebuie să întreb:
— N-ar fi mai eficient să dați drumul la întregul rezervor deodată?
Îmi imaginez valul de apă ciocnindu-se cu stânca și revărsându-se peste podeaua de gresie, adunându-se în jurul pantofilor mei. Când încerci să faci ceva punct cu punct, în cele din urmă lucrurile se vor rezolva cu timpul, însă am impresia că atunci când consideri că există cu adevărat o problemă, faci tot ce-ți stă în puteri, întrucât nu te poți abține.
— Pe moment, răspunde ea. Însă atunci n-am mai avea apă să facem și altceva, iar deteriorarea genetică nu este genul de problemă care să poată fi rezolvată cu o singură încărcătură mare.
— Înțeleg asta. Mă întreb dacă e un lucru bun să te resemnezi, acceptând pași mici, când ai putea face unii mari.
— Cum ar fi?
Ridic din umeri.
— Nu prea știu. Dar merită să te gândești la asta.
— Destul de corect.
— Așadar… spuneai că mă căutai? o întreb. De ce?
— A, da!
Zoe se lovește cu mâna peste frunte.
— Uitam de asta. David m-a rugat să te găsesc și să te duc la laboratoare. Acolo există ceva ce i-a aparținut mamei tale.
— Mamei mele?
Vocea mea pare strangulată și pițigăiată. Mă conduce din nou spre punctul de control.
— Te avertizez că s-ar putea ca oamenii să se zgâiască la tine, îmi spune Zoe în timp ce trecem prin scanerul de securitate.
Acum, pe coridoare, există mai mulți oameni decât erau mai devreme — probabil că e timpul să-și înceapă lucrul.
— Chipul tău este unul cunoscut aici. Oamenii de la Birou urmăresc adesea ecranele, iar în ultimele luni ai fost implicată în o mulțime de lucruri interesante. Mulți dintre cei tineri consideră că ești de-a dreptul o eroină.
— A, bine, spun eu, simțind un gust acru în gură. Eroismul este lucrul asupra căruia m-am concentrat. Adică, vezi tu, am încercat să nu mor.
Zoe se oprește.
— Îmi pare rău. Intenția mea nu a fost să mă amuz pe seama evenimentelor prin care ai trecut.
Încă nu mă simt în largul meu gândindu-mă că toată lumea ne-a urmărit, ca și cum aș avea nevoie să mă ascund undeva unde să nu mai pot fi văzută. Însă Zoe nu prea are ce face în legătură cu asta, așa că nu mai spun nimic.
Cea mai mare parte dintre oamenii care trec pe holuri sunt îmbrăcați în variante ale aceleiași uniforme — aceasta există în nuanțe de bleumarin sau verde-închis, iar unii dintre ei poartă jachetele, combinezoanele sau hanoracele deschise, lăsând să se vadă tricouri într-o largă paletă de culori, unele având imprimeuri.
— Culorile uniformelor semnifică ceva? o întreb pe Zoe.
— Da. Bleumarinul înseamnă oameni de știință sau cercetători, iar verdele înseamnă personalul ajutător — ei se ocupă de întreținere, de buna funcționare a lucrurilor, chestii din astea.
— Deci sunt asemenea celor fără facțiune.
— Ba nu, zice ea. Nu. Dinamica e diferită aici — toată lumea face tot ce poate pentru a sprijini misiunea. Fiecare este prețuit și este important.
Avea dreptate: oamenii chiar se zgâiesc la mine. Cei mai mulți pur și simplu mă privesc puțin cam prea mult, dar unii mă arată cu degetul și chiar îmi rostesc numele, de parcă le-ar aparține. Asta mă face să mă simt țintuită locului, ca și cum n-aș putea să mă mai mișc în direcția în care doresc.
— O mulțime dintre cei din personalul ajutător au fost cândva implicați în experimentul din Indianapolis — un alt oraș, nu departe de-aici, zice Zoe. Însă, pentru ei, tranziția a fost mai ușoară decât va fi pentru voi — Indianapolis nu are componentele comportamentale ale orașului vostru.
Ea tace o clipă, după care continuă.
— Facțiunile, vreau să spun. După câteva generații, când orașul vostru nu s-a dezbinat singur cum au făcut-o celelalte orașe, Biroul a implementat componentele facțiunii în orașele mai noi — Saint Louis, Detroit și Minneapolis —, utilizând experimentul relativ nou din Indianapolis drept grup de control. Biroul și-a plasat întotdeauna experimentele în Vestul Mijlociu, deoarece acolo există mai mult spațiu între zonele urbane. În est, totul e mai aproape.
— Carevasăzică, în Indianapolis voi doar… le-ați corectat genele și i-ați înghesuit prin vreun oraș? Fără facțiuni?
— Ei aveau un sistem complex de reguli, dar… da, cam asta e ceea ce s-a întâmplat.
— Și n-a funcționat foarte bine?
— Nu.
Ea strânge din buze.
— Oamenii deteriorați genetic, care au fost condiționați de suferință și nu sunt învățați să trăiască într-un mod diferit, așa după cum i-ar fi învățat facțiunile, sunt foarte distructivi. Experimentul a eșuat rapid — în decursul a trei generații. Chicago — orașul tău — și celelalte orașe care au facțiuni s-au descurcat mult mai bine.
Chicago. E atât de ciudat să ai un nume pentru un loc care pentru mine a fost întotdeauna doar acasă. Face ca orașul să pară mai mic în mintea mea.
— Așadar, voi faceți de ceva timp treaba asta, îi spun eu.
— Da, a trecut ceva timp. Biroul este diferit față de cea mai mare parte a agențiilor guvernamentale, din cauza naturii concentrate a muncii noastre și a așezării noastre izolate și oarecum îndepărtate. Noi transmitem copiilor noștri cunoștințele și scopul, în loc să ne bazăm pe numiri sau angajări. Am fost pregătită întreaga mea viață pentru ceea ce fac acum.
Prin ferestrele numeroase văd un vehicul ciudat — are formă de pasăre, cu două structuri sub formă de aripi și un vârf ascuțit, însă are roți, exact ca o mașină.
— Ăsta e pentru călătoriile aeriene? întreb, arătând spre vehicul.
— Da, îmi spune ea zâmbind. E un avion. Poate că vom putea să vă urcăm într-unul cândva, dacă n-o să vi se pară prea înfricoșător.
Nu reacționez la jocul de cuvinte. Nu prea pot să uit modul în care m-a recunoscut pe loc.
David stă lângă una dintre ușile din față. Când ne observă, ne face din mână.
— Bună, Tris, spune el. Zoe, îți mulțumesc c-ai adus-o aici.
— Cu plăcere, domnule, zice Zoe. Atunci, vă las. Am multe de făcut.
Îmi zâmbește, apoi se îndepărtează. Nu vreau să plece — acum că a plecat, am rămas cu David și cu amintirea felului în care am țipat ieri la el. El nu spune nimic legat de asta. Își scanează cartela în senzorul ușii pentru a o deschide.
Încăperea de dincolo de ușă este un birou fără ferestre. Un tânăr, poate de vârsta lui Tobias, stă așezat la un birou, iar în partea cealaltă a încăperii există un birou neocupat. Când intrăm, tânărul își ridică privirea, apoi tastează ceva pe ecranul computerului și se ridică în picioare.
— Bună ziua, domnule, spune el. Cu ce vă pot fi de folos?
— Matthew. Unde e supraveghetorul tău? întreabă David.
— S-a dus să ia niște mâncare de la cantină, zice Matthew.
— Ei bine, poate că poți tu să mă ajuți. Am nevoie să-mi încarci dosarul lui Natalie Wright pe un ecran portabil. Poți să faci asta?
Wright? gândesc eu. Oare ăsta o fi fost adevărul nume de familie al mamei mele?
— Desigur, spune Matthew, și se așază iar.
Tastează ceva la computer și scoate o serie de documente, dar nu sunt suficient de aproape pentru a le putea vedea.
— Bine, mai rămâne doar să se transfere. Probabil că tu ești Beatrice, fiica lui Natalie.
Își proptește bărbia în podul palmei și mă privește cu un ochi critic. Ochii lui sunt atât de închiși la culoare, încât par negri, și sunt ușor oblici. Nu pare impresionat sau surprins să mă vadă.
— Nu prea semeni cu ea.
— Tris, spun eu automat.
Dar mi se pare reconfortant că el nu-mi cunoaște porecla — asta înseamnă, probabil, că nu-și petrece tot timpul zgâindu-se la ecrane, ca și cum viețile noastre în oraș ar fi o distracție pentru el.
— Și da, știu că nu semănăm.
David trage un scaun, lăsându-l să scârțâie pe gresie, și apoi îl bate cu mâna.
— Stai jos! Am să-ți dau un ecran cu toate fișierele lui Natalie, astfel încât tu și fratele tău să le puteți citi, însă, în timp ce se încarcă, aș putea la fel de bine să-ți spun povestea.
Mă așez pe marginea scaunului, iar el se așază la biroul supraveghetorului lui Matthew, răsucind pe metalul tăbliei acestuia o ceașcă de cafea pe jumătate goală.
— Dă-mi voie să încep prin a spune că mama ta a fost o descoperire fantastică. Am localizat-o aproape din întâmplare în interiorul lumii deteriorate, iar genele ei erau aproape perfecte.
David radiază.
— Am scos-o dintr-o situație neplăcută și am adus-o aici, unde a petrecut mai mulți ani, însă apoi ne-am confruntat cu o criză în interiorul zidului orașului vostru, iar ea s-a oferit voluntară pentru a fi plasată acolo în scopul rezolvării acesteia. Însă sunt convins că deja știi lucrurile astea.
Preț de câteva secunde, tot ce pot să fac este să clipesc spre el. Mama a venit din afara acestui loc? De unde?
Din nou mă cuprinde gândul că ea s-a plimbat pe aceste holuri, că a privit orașul pe ecranele din camera de control. Oare a stat pe acest scaun? Oare picioarele ei au atins aceste plăci de gresie? Brusc, am senzația că există semne invizibile ale mamei mele pretutindeni, pe toți pereții și toate mânerele și toți stâlpii.
Strâng marginea scaunului și încerc să-mi organizez gândurile, astfel încât să-i pot adresa o întrebare.
— Nu, nu știu, recunosc eu. Ce criză?
— Reprezentatul Erudiților tocmai începuse să-i omoare pe Divergenți, desigur, spune el. Individul se numea Nor… Norman?
— Norton, spune Matthew. Predecesorul lui Jeanine. Se pare că el i-a transmis ideea de a-i omorî pe Divergenți, chiar înainte de a face o criză de inimă.
— Mulțumesc. În fine, am trimis-o pe Natalie să investigheze situația și să impiedice asasinatele. Desigur, n-am visat niciodată că ea avea să rămână acolo atât de mult timp, dar ne-a fost de folos — nu ne gândiserăm niciodată să avem un om al nostru acolo, iar ea putea face multe lucruri importante pentru noi. Precum și să-și clădească o viață, ceea ce, evident, te include și pe tine.
Mă încrunt.
— Dar Divergenții continuau să fie omorâți atunci când eu eram novice.
— Tu nu știi decât despre cei care au murit, îmi spune David. Nu și despre cei care n-au murit. Unii dintre ei sunt aici, în acest sediu. Cred că l-ai întâlnit pe Amar mai devreme? El e unul dintre ei. Unii dintre Divergenții salvați aveau nevoie să se distanțeze de experimentul vostru — era prea dur pentru ei să-i urmărească pe oamenii pe care îi iubiseră și îi cunoscuseră cândva continuându-și viețile, astfel încât au fost pregătiți pentru a se integra în viața de dincolo de Birou. Însă, da, mama ta a făcut o muncă deosebit de importantă.
De asemenea, a spus câteva minciuni și foarte puține adevăruri. Mă întreb dacă tata știa cine era ea, de unde era ea de fapt. La urma urmelor, el era un conducător al Abnegației, și, în consecință, unul dintre păstrătorii adevărului. Brusc, mă cuprinde un gând cumplit: ce-ar fi dacă ea s-a căsătorit cu el numai pentru că așa trebuia să procedeze, ca parte a misiunii ei în oraș? Ce-ar fi dacă întreaga lor relație a fost o prefăcătorie?
— Deci ea n-a fost, de fapt, născută Neînfricată, spun eu în timp ce fac ordine printre minciunile care probabil că au existat.
— Când a intrat prima dată în oraș, era Neînfricată, deoarece avea deja tatuaje și ar fi fost greu să le explice asta băștinașilor. Avea șaisprezece ani, însă am spus că avea cincisprezece, astfel încât să aibă ceva timp să se adapteze. Intenția noastră în ceea ce o privește era…
El ridică din umeri.
— Ei bine, ar trebui să-i citești dosarul. N-ar fi corect față de perspectiva unei tinere de șaisprezece ani s-o fac eu.
Ca și când ar fi așteptat acel semnal, Matthew deschide un sertar și scoate o bucată de sticlă, mică și plată. Tastează pe ea cu un deget și acolo apare o imagine. Este unul dintre documentele care s-a deschis pe computerul său. Îmi oferă mie tableta. E mai solidă decât mă așteptam să fie, dură și puternică.
— Nu-ți face griji, practic este indestructibilă, îmi spune David. Sunt sigur că vrei să te întorci la prietenii tăi. Matthew, vrei, te rog, să o conduci înapoi la hotel pe domnișoara Prior? Trebuie să mă ocup de niște lucruri.
— Și eu nu? întreabă Matthew, după care îmi face cu ochiul. Glumeam, domnule. O conduc.
— Îți mulțumesc, îi spun lui David, înainte să iasă pe ușă.
— Pentru puțin, răspunde el. Să-mi dai de știre dacă ai întrebări.
— Gata? mă întreabă Matthew.
E înalt, poate de aceeași înălțime cu Caleb, iar părul lui negru este ciufulit artistic în față, de parcă ar fi petrecut o mulțime de timp să-i dea aspectul de proaspăt coborât din pat. Sub uniforma bleumarin poartă un tricou negru, simplu, și un șnur negru în jurul gâtului, care se ridică peste mărul lui Adam atunci când înghite.
Ies cu el din micul birou și mergem pe culoar. Mulțimea care adineauri era prezentă s-a mai rărit. Probabil că s-au apucat de lucru sau iau micul dejun. În acest loc se desfășoară vieți, oamenii dorm și mănâncă și lucrează, nasc copii, își alcătuiesc familii și apoi mor. Acesta este locul căruia cândva mama mea îi spunea “acasă“.
— Mă întreb cât mai ai până să cedezi, îmi spune el. După descoperirile pe care le-ai făcut, toate deodată.
— N-am de gând să cedez, îi spun, simțindu-mă în defensivă.
Deja am făcut-o, mă gândesc eu, dar nu vreau s-o recunosc.
Matthew ridică din umeri.
— Eu aș face-o. Dar ai dreptate.
În față văd o plăcuță pe care scrie INTRARE HOTEL. Strâng tableta la piept, nerăbdătoare să ajung înapoi în dormitor și să-i povestesc lui Tobias despre mama.
— Ascultă, unul dintre lucrurile pe care eu și supraveghetorul meu le facem este testarea genetică, zice Matthew. Mă întrebam dacă tu și tipul celălalt — fiul lui Marcus Eaton — ați vrea să veniți, astfel încât să vă pot testa genele.
— De ce?
— Din curiozitate, spune el, ridicând din umeri. Până acum n-am mai testat genele cuiva din ultima generație a experimentului, iar manifestările anumitor lucruri sunt puțin cam… ciudate la tine și Tobias.
Ridic din sprâncene.
— Tu, de exemplu, ai dat dovadă de o rezistență extraordinară la ser — cei mai mulți dintre Divergenți nu sunt capabili să reziste serurilor așa cum o faci tu. Iar Tobias poate rezista simulărilor, însă el nu prezintă unele dintre caracteristicile pe care ne-am aștepta să le aibă Divergenții. Îți pot explica mai târziu, cu lux de amănunte.
Ezit, nefiind sigură dacă vreau să-mi văd genele, sau pe ale lui Tobias, sau să le comparăm, de parcă ar conta. Dar expresia lui Matthew e una de nerăbdare, aproape ca a unui copil, și îi înțeleg curiozitatea.
— O să-l întreb dacă are chef, îi spun. Însă eu sunt dispusă. Când?
— E bine în dimineața asta? mă întreabă el. Pot să vin să te iau în aproximativ o oră. Oricum nu ai voie să intri în laboratoare fără mine.
Încuviințez. Mă simt brusc încântată să aflu mai multe despre genele mele, ceea ce îmi dă aceeași senzație precum cititul jurnalului mamei: o voi putea recupera parțial.