TOBIAS
E CIUDAT SĂ VEZI cum arată dimineața oamenii pe care nu îi cunoști prea bine, cu ochi somnoroși și cu încrețituri lăsate de pernă pe obraji; să afli că, de exemplu, Christina este veselă dimineața, că Peter se trezește cu părul perfect drept, iar Cara comunică printr-o serie de mormăieli, îndreptându-se, centimetru cu centimetru, către cafea.
Primul lucru pe care îl fac este să mă spăl și să mă schimb în hainele pe care ei ni le-au oferit, care nu sunt cu mult diferite de hainele cu care sunt obișnuit, însă toate culorile sunt amestecate, ca și când nu ar însemna nimic pentru cei de aici, ceea ce, probabil, e adevărat. Eu port o cămașă neagră și jeanși albaștri, încercând să mă conving că e normal, că mă simt normal, că mă adaptez.
Procesul tatălui meu are loc azi. Încă nu m-am hotărât dacă am să-l urmăresc sau nu.
Când mă întorc, Tris e deja îmbrăcată, stând cocoțată pe marginea unuia dintre paturile de campanie, dând senzația că e gata s-o taie din loc în orice clipă. Exact ca Evelyn.
Înșfac o brioșă de pe tava cu micul dejun ce ne-a fost adusă și mă așez în fața ei.
— Bună dimineața. Te-ai trezit devreme.
— Da, spune ea, întinzându-și piciorul astfel încât să și-l proptească între gleznele mele. Zoe m-a găsit azi-dimineață la sculptura aceea imensă. David avea ceva să-mi arate.
Ridică ecranul de sticlă care se află lângă ea pe pat. Luminează când îl atinge, arătând un document.
— Este dosarul mamei mele. A scris un jurnal — unul mic, din câte văd, dar e bine și așa.
Își schimbă poziția, de parcă nu se simte în largul ei.
— Nu am citit prea mult din el.
— Atunci, zic eu, de ce nu-l citești?
— Nu știu.
Îl pune jos, iar ecranul se închide automat.
— Cred că mi-e teamă.
Copiii din Abnegație rareori își cunosc părinții în vreo formă care să semnifice cu adevărat ceva, întrucât părinții din Abnegație nu se dezvăluie niciodată așa cum o fac ceilalți părinți când copiii lor ajung la o anumită vârstă. Ei se ascund în spatele armurii formate din haine gri și fapte altruiste, convinși fiind că a împărtăși înseamnă a te autocomplace. Acest dosar nu îi va permite lui Tris doar să recupereze o parte a mamei ei, ci și să descopere o fereastră către adevărata personalitate a lui Natalie Prior.
Înțeleg, apoi, de ce îl ține de parcă ar fi un obiect magic, ceva care ar putea să dispară în orice moment. Și de ce vrea să-l lase nedescoperit o vreme. Fiindcă așa mă simt și eu în legătură cu procesul tatălui meu. I-ar putea dezvălui niște lucruri pe care ea nu și-ar dori să le afle.
Îi urmăresc traiectoria privirii peste încăpere, acolo unde se află Caleb, care mestecă niște cereale — morocănos, ca un copil supărat.
— Ai de gând să i-l arăți și lui? întreb eu.
Ea nu-mi răspunde.
— De obicei, nu i-aș lua partea în nicio împrejurare, spun eu. Dar în acest caz… cred că dosarul nu îți aparține numai ție.
— Știu asta, îmi răspunde ea pe un ton ușor înțepat. Firește c-am să i-l arăt. Dar cred că mai întâi am să vreau să-l citesc doar eu.
Nu o pot contrazice. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții ținând informațiile doar pentru mine, întorcându-le din nou și din nou în mintea mea. Impulsul de a împărtăși ceva este unul cu totul nou, în vreme ce impulsul de a ascunde e la fel de natural precum respiratul.
Ea oftează, apoi rupe o bucățică din brioșa mea. Îi împing ușor degetele când ea se dă înapoi.
— Hei! Mai sunt o mulțime de brioșe, la doi metri în dreapta ta.
— Atunci, n-ar trebui să fii îngrijorat c-am luat puțin din a ta, spune ea zâmbind.
— Destul de corect.
Mă trage de tricou spre ea și mă sărută. Îmi pun mâna sub bărbia ei și o țin nemișcată în timp ce-i întorc sărutul.
Apoi observ că-mi fură încă o bucățică din brioșă, așa că mă dau înapoi, uitându-mă urât.
— Pe bune, îi zic. Am să-ți aduc una de pe masă. O să-mi ia doar o secundă.
Ea rânjește.
— Auzi, voiam să te rog ceva. Vrei să mergi cu mine în dimineața asta să facem un mic test genetic?
„Un mic test genetic“ îmi sună a oximoron.
— De ce? întreb.
Să îmi ceară cineva să-mi vadă genele e ca și cum mi-ar cere să mă dezbrac în pielea goală.
— Ei bine, tipul ăsta cu care m-am întâlnit — Matthew îl cheamă — lucrează într-unul dintre laboratoarele de-aici, iar el spune că ar fi interesați să ne verifice materialul nostru genetic pentru cercetările lor, îmi explică ea. Și a întrebat în mod special de tine, fiindcă se pare că ești un soi de anomalie.
— Anomalie?
— Aparent, prezinți unele trăsături Divergente, dar nu prezinți altele, mă lămurește ea. Nu știu. E pur și simplu curios. Nu ești obligat să faci testul.
Aerul din jurul capului meu e mai cald și mai dens. Pentru a mai îndulci disconfortul, îmi duc mâna la ceafă să mă scarpin.
Undeva în următoarea oră, Marcus și Evelyn vor fi pe ecrane. Brusc, îmi dau seama că nu mă voi putea uita la așa ceva.
Așa că, deși nu prea vreau să-i permit unui străin să-mi examineze piesele de puzzle care îmi constituie existența, spun:
— Desigur. Am să-l fac.
— Minunat, exclamă ea, după care îmi mai ia o bucățică din brioșă.
O șuviță de păr îi cade peste ochi, iar eu i-o dau la o parte înainte ca ea să observe. Îmi acoperă mâna cu palma ei, care e caldă și puternică, iar eu schițez un zâmbet.
Ușa se deschide și în sală pășește un tânăr cu ochi oblici și păr negru. Îl recunosc imediat ca fiind George Wu, fratele mai mic al lui Tori. “Georgie“ îi spunea ea.
Tânărul zâmbește fericit, iar eu simt nevoia de a da înapoi, de a pune și mai multă distanță între mine și tristețea lui iminentă.
— Tocmai m-am întors, spune el fără suflare. Mi-au spus că sora mea a plecat cu voi și…
Eu și Tris ne privim încurcați. În jurul nostru, ceilalți îl observă pe George lângă ușă și devin tăcuți, același tip de tăcere care se așterne la o înmormântare din Abnegație. Până și Peter, la care mă aștept să se bucure de nefericirea altuia, pare uluit, ducându-și mâinile de pe șolduri în buzunare și invers.
— Și…, începe George din nou. De ce mă priviți cu toții așa?
Cara face un pas în față, fiind pe cale să ia asupra ei anevoioasa decizie de a da vestea proastă, dar nu mi-o pot imagina pe Cara reușind să înfăptuiască bine acest lucru, așa că mă ridic, vorbind peste ea.
— Într-adevăr, sora ta a plecat cu noi, spun eu. Dar am fost atacați de cei fără facțiune, iar ea… n-a supraviețuit.
Există atât de multe lucruri lipsă în această frază — cât de iute a fost totul, și sunetul trupului ei lovind pământul, și oamenii care au început să fugă în dezordine prin noapte, împiedicându-se prin iarbă. Nu m-am întors în locul în care se afla. Ar fi trebuit s-o fac — dintre toți oamenii din gașca noastră, pe Tori o știam cel mai bine. Experimentasem forța cu care mâinile ei strângeau acul de tatuaj și cum râsul ei părea aspru, ca și când ar fi fost frecat cu șmirghel.
George se sprijină de peretele din spatele lui ca să-și țină echilibrul.
— Poftim?
— Și-a dat viața apărându-ne pe noi, spune Tris pe un ton surprinzător de blând. Fără ea, niciunul dintre noi n-ar fi reușit să iasă.
— A… murit? spune George pe un ton slab.
Își reazemă tot trupul de perete, iar umerii îi atârnă fără vlagă.
Îl văd pe Amar pe culoar, cu o bucată de pâine prăjită în mână, zâmbetul pălindu-i imediat de pe chip. El pune pâinea jos, pe masa de lângă ușă.
— Am încercat să te găsesc mai devreme să-ți spun, zice Amar.
Seara trecută, Amar a pronunțat numele lui George atât de indiferent, încât nu credeam că se cunoșteau foarte bine. Dar se pare că se cunosc.
Ochii lui George devin sticloși, iar Amar îl cuprinde într-o îmbrățișare. Degetele lui George strâng puternic cămașa lui Amar, încheieturile lor albindu-se instantaneu. Nu-l aud plângând și poate că n-o face, poate că nu are nevoie decât să se țină de ceva. Eu nu am decât amintiri încețoșate în legătură cu momentele de tristețe când credeam că mama mea murise — sentimentul că eram separat de toate lucrurile din jurul meu și acea senzație constantă de a înghiți ceva. Nu știu cum e pentru alți oameni.
Într-un târziu, Amar îl scoate pe George din încăpere și îi privesc mergând pe hol unul lângă celălalt, vorbind în șoaptă.
* * *
Abia ce îmi aduc aminte că am fost de acord să particip la un test genetic, când altcineva apare la ușa dormitorului — un băiat, sau nu chiar un băiat, de vreme ce pare a fi de-o vârstă cu mine. Îi face cu mâna lui Tris.
— A, el e Matthew, spune ea. Bănuiesc că trebuie să mergem.
Mă ia de mână și mă conduce spre ușă. Cumva, se pare că am uitat când a menționat că “Matthew“ nu era un om de știință ursuz și bătrân. Sau poate că n-a menționat asta.
Nu fi prost! gândesc eu.
Matthew îmi întinde mâna.
— Salut! Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Matthew.
— Tobias, spun eu, fiindcă “Four“ sună straniu în acest loc, unde oamenii nu se vor legitima niciodată după numărul de temeri pe care îl au. Asemenea!
— Așadar, să mergem către laboratoare, zice el. Pe-aici!
Sediul este ticsit de oameni în dimineața asta, cu toții îmbrăcați în uniforme verzi sau bleumarin care le ajung până la gleznă sau se opresc la câțiva centimetri deasupra încălțărilor, totul depinzând de înălțimea persoanei. Sediul e plin de zone deschise care leagă cele mai mari holuri, precum camerele unei inimi, fiecare în parte fiind marcată cu o literă și un număr, iar ceilalți oameni par să întreprindă un du-te-vino constant între ele, unii ducând dispozitive de sticlă precum cel pe care Tris l-a adus azi-dimineață, alții cu mâinile goale.
— Care-i treaba cu numerele? întreabă Tris. E doar o formă de a cataloga fiecare zonă?
— Cândva, au fost porți de îmbarcare, zice Matthew. Adică fiecare avea o ușă și un pasaj ce ducea către un anumit avion, care mergea spre o anumită destinație. Când au transformat aeroportul în sediu, au scos toate scaunele pe care oamenii le foloseau să-și aștepte zborul și le-au înlocuit cu echipamente de laborator, cele mai multe fiind luate din școlile din oraș. Această zonă a sediului este, de fapt, un laborator imens.
— La ce lucrează? Credeam că voi pur și simplu observați experimentele, spun eu, urmărind cu privirea cum o femeie aleargă dintr-o parte a holului în alta, ținând cu ambele mâini un ecran, ca și când ar fi o ofrandă.
Raze de lumină se întind peste gresia curată, infiltrându-se prin geamurile din tavan. Prin geamuri, totul pare pașnic, fiecare petic de iarbă fiind tuns și copacii sălbatici unduindu-se în depărtare, și e greu să-ți imaginezi că oamenii se distrug reciproc acolo din pricina “genelor deteriorate“ sau că locuiesc sub regulile stricte ale lui Evelyn în orașul pe care l-am lăsat în urmă.
— Unii dintre ei chiar asta fac. Tot ceea ce observă în toate experimentele rămase trebuie consemnat și analizat, iar asta necesită multă muncă. Însă alții dintre ei lucrează la câteva metode mai bune pentru a trata deteriorarea genetică, sau dezvoltă serurile spre propriul nostru folos, nu al experimentelor — zeci de proiecte. Tot ce trebuie să faci este să vii cu o idee nouă, să aduni o echipă și să o propui consiliului care conduce sediul la ordinele lui David. De obicei, ei aprobă cam toate proiectele care nu sunt riscante.
— Da, spune Tris, dându-și ușor ochii peste cap. Mai bine să nu riște.
— Au motive întemeiate pentru ceea ce fac, continuă Matthew. Înainte ca facțiunile și serurile să fi fost introduse, experimentele obișnuiau să fie atacate din interior aproape în permanență. Serurile ajută oamenii din experiment să țină lucrurile sub control, în special serul memoriei. Ei bine, acum bănuiesc că nu lucrează nimeni la acela — se află în Laboratorul Armelor.
„Laboratorul Armelor.“ Spune cuvintele astea de parcă ar fi deosebit de fragile. Cuvinte sacre.
— Așadar, la început Biroul ne-a dat serurile, zice Tris.
— Da. Iar apoi Erudiții au continuat să lucreze la ele, să le perfecționeze. Inclusiv fratele tău. Ca să fiu sincer, am copiat unele dezvoltări de seruri de la ei, după ce i-am urmărit în camera de control. Numai că ei n-au făcut prea multe cu serul memoriei — serul Abnegației. Pentru noi a însemnat mai mult, de vreme ce e cea mai importantă armă a noastră.
— Armă, repetă Tris.
— Ei bine, în primul rând protejează orașele împotriva propriilor lor rebeliuni — șterge amintirile oamenilor și nu mai e nevoie să-i omori; ei pur și simplu uită pentru ce luptau. Și, de asemenea, îl putem folosi împotriva rebelilor de la periferie, zonă aflată la distanță de-o oră de-aici. Uneori, locuitorii de la periferie încearcă să ne asalteze, astfel că serul memoriei îi oprește fără să-i omoare.
— Asta e…, încep eu.
— Cam îngrozitor? sugerează Matthew. Da, cam așa ceva. Însă mai-marii de-aici îl consideră sprijinul nostru vital, respirația noastră artificială. Am ajuns.
Ridic din sprâncene. A vorbit despre conducătorii lui cu atâta lejeritate, încât aproape c-am ratat momentul. Mă întreb dacă acest loc e acel gen de loc unde părerile diferite pot fi expuse în public, în toiul unei conversații normale, și nu în locuri secrete, pe voci șoptite.
Își scanează cartela lângă ușa masivă din stânga noastră și intrăm pe un nou culoar, acesta fiind îngust, cu iluminare fluorescentă. Se oprește în fața unei uși marcate TERAPIE GENETICĂ: SALA 1. Înăuntru, o fată cu piele cafenie și combinezon verde înlocuiește hârtiile care acoperă masa de examinări.
— Ea e Juanita, tehnicianul de laborator. Juanita, ei sunt…
— Da, știu cine sunt, spune ea zâmbind.
Cu coada ochiului, o văd pe Tris încordându-se, amintindu-și brusc că viețile noastre au fost transmise de camerele de supraveghere. Dar nu spune nimic.
Fata întinde mâna spre mine.
— Supraveghetorul lui Matthew e singura persoană care-mi spune Juanita, după Matthew, desigur. Eu sunt Nita. Ai nevoie să pregătesc două teste?
Matthew încuviințează.
— Imediat, zice ea.
Deschide câteva dulapuri din cealaltă parte a sălii și începe să scoată lucruri. Toate sunt etichetate și ambalate în plastic sau hârtie. În încăpere se aud numai foșnete de ambalaje.
— Cum vă place aici? ne întreabă ea.
— Durează până te adaptezi, îi răspund.
— Da, te înțeleg perfect, îmi spune Nita zâmbind. Eu provin dintr-un alt experiment — cel din Indianapolis, care a eșuat. A, nu știți unde e Indianapolis, nu-i așa? Nu e foarte departe de-aici. Faci mai puțin de-o oră cu avionul.
Tace o clipă, după care continuă.
— Nici asta nu înseamnă nimic pentru voi. Știți ce? Nu e important.
Scoate o seringă și un ac din ambalajul de plastic, iar Tris înlemnește.
— Pentru ce e aia? întreabă ea.
— Ne va permite să-ți citim genele, îi răspunde Matthew. Te simți bine?
— Da, încuviințează ea, dar tot e încordată. Eu doar… nu suport să fiu injectată cu substanțe misterioase.
Matthew dă din cap a încuviințare.
— Îți jur că n-o să facă decât să-ți citească genele. Asta e tot ce face. Nita poate să-ți confirme.
Nita încuviințează.
— Bine, zice Tris. Dar… pot să mi-o fac singură?
— Sigur, spune Nita.
Pregătește seringa, umplând-o cu lichidul pe care intenționează să ni-l injecteze, și i-o înmânează lui Tris.
— Am să-ți ofer cea mai simplă explicație cu privire la felul în care funcționează asta, spune Matthew, în timp ce Nita îi curăță brațul lui Tris cu antiseptic.
Mirosul e neplăcut și înțepător.
— Lichidul e plin de microcomputere. Ele sunt programate să detecteze anumite însemne genetice și să transmită informațiile către un computer. Va dura aproximativ o oră să-mi ofere informațiile de care am nevoie, cu toate că, evident, le-ar lua mult mai mult să citească tot materialul tău genetic.
Tris își înfige acul în mână și apasă pistonul.
Nita îmi ridică brațul și trece peste el tifonul pătat cu antiseptic portocaliu. Lichidul din seringă e gri-argintiu, precum solzii de pește, și, în timp ce îmi pătrunde în vene prin ac, îmi imaginez tehnologia microscopică mestecând întruna prin corpul meu, citindu-mă și analizându-mă. Lângă mine, Tris ține o bucată de vată peste înțepătură și îmi zâmbește.
— Ce sunt… microcomputerele?
Matthew dă din cap, iar eu continui:
— Mai exact, ce anume caută ele?
— Păi, când predecesorii noștri de la Birou au inserat gene “corectate“ în strămoșii voștri, au inclus și un urmăritor genetic, care ne arată când o persoană a atins vindecarea genetică. În acest caz, urmăritorul genetic reprezintă faptul de a fi conștient pe durata simulărilor — e ceva ce putem testa cu ușurință, iar rezultatele ne arată dacă genele voastre s-au vindecat sau nu. Acesta este unul dintre motivele pentru care toți cei din oraș trebuie să treacă prin testul de aptitudini la vârsta de șaisprezece ani — dacă sunt conștienți în timpul testării, asta ne arată că s-ar putea să aibă gene vindecate.
Adaug testul de aptitudini la lista mentală de lucruri care au fost cândva importante pentru mine și pe care acum trebuie să-l înlătur din cauză că era un șiretlic care le oferea acestor oameni informația sau rezultatul dorit.
Nu pot să cred că, pentru acești oameni, starea de conștiență pe durata simulărilor, ceva ce mă făcea să mă simt puternic și unic, ceva pentru care Jeanine și Erudiții omorau oameni, este, de fapt, doar un semn al vindecării genetice. Precum un cod special care să îi informeze că mă aflu în societatea lor vindecată genetic.
Matthew continuă:
— Singura problemă cu urmăritorul genetic este aceasta: chiar dacă ești conștient pe durata simulărilor și reziști serurilor, asta nu înseamnă că ești neapărat Divergent. E doar o simplă corelație. Uneori, oamenii vor fi conștienți pe durata simulărilor sau vor opune rezistență serurilor, chiar dacă încă au gene deteriorate.
Ridică din umeri.
— De aceea sunt interesat de genele tale, Tobias. Sunt curios să văd dacă ești cu adevărat Divergent sau dacă starea ta de conștiență pe durata simulărilor pur și simplu te face să pari așa.
Nita, care curăță blatul, își strânge buzele de parcă se abține cu greu să spună ceva. Brusc, devin neliniștit. Oare e posibil să nu fiu Divergent?
— Nu ne rămâne decât să așteptăm, spune Matthew. Mă duc să iau ceva de mâncare pentru micul dejun. Voi vreți să mâncați ceva?
Eu și Tris clătinăm din cap.
— Mă întorc repede. Nita, vrei, te rog, să le ții companie?
Matthew pleacă fără să aștepte răspunsul Nitei, iar Tris se așază pe masa de examinări, hârtia boțindu-se sub ea și rupându-se pe margini, acolo unde atârnă picioarele ei. Nita își vâră mâinile în buzunarul combinezonului și se uită la noi. Ochii ei sunt de culoare închisă, cu aceeași strălucire ca a unei bălți de ulei sub un motor. Îmi întinde o bucățică de vată, pe care o apăs pe picătura de sânge de pe braț.
— Deci provii dintr-un oraș-experiment, zice Tris. De când ești aici?
— De când s-a anulat experimentul din Indianapolis, adică, de vreo opt ani. M-aș fi putut integra în marea populație, cei care locuiesc în afara experimentelor, dar părea prea copleșitor, răspunde ea, rezemându-se de blat. Așa că m-am oferit voluntară să vin aici. Am fost femeie de serviciu. Bănuiesc că avansez.
Spune asta cu o vagă urmă de amărăciune. Îmi închipui că aici, la fel ca în Neînfricare, există o limită în ceea ce privește avansările, iar ea a atins-o mai devreme decât se aștepta. Așa cum am făcut și eu când am ales să muncesc în camera de control.
— Orașul tău avea facțiuni? se interesează Tris.
— Nu, era grupul de control — i-a ajutat să-și dea seama că, prin comparație, facțiunile aveau efect. Totuși, existau o mulțime de reguli — ore de stingere, ore de trezire, regulamente de securitate. Nu aveam voie să purtăm arme. Lucruri de genul ăsta.
— Ce s-a întâmplat? întreb eu, iar o clipă mai târziu îmi doresc să fi tăcut, din cauză că buzele Nitei se îndoaie în jos, ca și când fiecare amintire atârnă de marginile lor.
— Ei bine, câțiva dintre oamenii de-acolo știau să fabrice arme. Au făcut o bombă — știți voi, ceva exploziv — și au activat-o în clădirea guvernului, spune ea. O mulțime de oameni au murit. Și, după asta, Biroul a hotărât că experimentul nostru a fost un eșec. Au șters amintirile tuturor celor care au pus bomba și pe noi ceilalți ne-au relocat. Eu sunt una dintre puținii care au vrut să vină aici.
— Îmi pare rău, spune Tris, aproape șoptit.
Uneori uit că există și părți mai blânde în ea. Multă vreme n-am văzut decât forță, evidențiată precum mușchii brațelor ei sau cerneala neagră de pe claviculă.
— E în regulă. Nu e ca și cum voi n-ați ști cum sunt lucrurile astea, spune Nita. Cu tot ceea ce a făcut Jeanine Matthews și tot tacâmul.
— De ce nu ne-au oprit experimentul? întreabă Tris. Așa cum au procedat cu al vostru?
— S-ar putea să-l închidă, zice Nita. Dar având în vedere că experimentul Chicago a avut succes pentru multă vreme, cred că nu prea le vine să-l abandoneze acum. A fost primul care a avut facțiuni.
Îndepărtez bucata de vată de pe mână. Există un punctuleț roșu acolo unde a intrat acul, dar nu mai sângerează.
— Vreau să cred că aș fi ales Neînfricarea, spune Nita. Dar nu cred c-aș fi avut curajul să mă aflu acolo.
— Ai fi surprinsă să afli ce curaj poate avea cineva la nevoie, zice Tris.
Simt un junghi în piept. Are dreptate. Disperarea poate împinge o persoană să facă lucruri surprinzătoare. Amândoi știm asta.
* * *
Matthew se întoarce la fix și stă la computer un timp după aia, ochii săi mișcându-se cu repeziciune citind ceva pe ecran. De câteva ori scoate sunete revelatorii, un “hmm!“ sau un “ah!“. Cu cât întârzie să ne spună ceva, orice, cu atât mai încordați devin mușchii mei, până ce îmi simt umerii ca făcuți din piatră în loc de carne. Într-un târziu, își ridică privirea și întoarce ecranul, astfel încât să vedem ce scrie pe el.
— Acest program ne ajută să interpretăm datele într-un fel în care putem înțelege. Ceea ce vedeți aici e o descriere simplificată a unei secvențe ADN din materialul genetic al lui Tris, spune el.
Poza de pe ecran e formată dintr-o adunătură complicată de linii și numere, cu câteva părți evidențiate în galben și roșu. În afară de asta nu pricep nicio iotă din acea poză — îmi depășește cu mult nivelul de înțelegere.
— Părțile evidențiate sugerează gene vindecate. Nu le-am fi văzut dacă genele ar fi fost deteriorate.
Lovește cu degetul anumite zone ale ecranului. Nu înțeleg ce anume vrea să ne arate, dar el nu pare să observe, fiind prins în propriile lui explicații.
— Aceste evidențieri ne indică faptul că programul a găsit, de asemenea, și un urmăritor genetic, conștiența în timpul simulărilor. Combinația de gene vindecate și conștiența în timpul simulărilor este exact ceea ce mă aștept să găsesc într-un Divergent. Acum urmează partea ciudată.
Atinge din nou ecranul, care se schimbă, însă mi se pare la fel de confuz, fiind format dintr-o rețea de linii, amestecate cu numere.
— Asta este harta genelor lui Tobias, ne explică Matthew. După cum puteți vedea, are componentele genetice potrivite pentru conștiența în timpul simulărilor, însă nu are aceleași gene “vindecate“ pe care le are Tris.
Îmi simt gâtul uscat, ca după primirea unor vești proaste, însă tot nu am priceput care sunt acele vești proaste.
— Asta ce vrea să-nsemne? întreb eu.
— Înseamnă că nu ești Divergent. Genele tale încă sunt deteriorate, însă suferi de o anomalie genetică ce îți permite oricum să fii conștient pe durata simulărilor. Cu alte cuvinte, pari a fi un Divergent, fără ca, de fapt, să fii unul.
Procesez informația lent, bucată cu bucată. Nu sunt Divergent. Nu sunt ca Tris. Sunt deteriorat genetic.
Cuvântul “deteriorat“ mă lovește de parcă ar fi făcut din plumb. Bănuiesc că am știut dintotdeauna că e ceva în neregulă cu mine, dar am crezut că era din cauza tatălui meu sau a mamei mele și a durerii pe care ei mi-au lăsat-o ca moștenire de familie, transmisă din generație în generație. Și asta înseamnă că singurul lucru bun pe care l-a avut tatăl meu — Divergența lui — n-a ajuns până la mine.
Nu mă uit la Tris — n-aș suporta să fac asta. În schimb, mă uit la Nita. Expresia ei e dură, aproape furioasă.
— Matthew, spune ea. Nu vrei să iei datele astea să le analizezi în laboratorul tău?
— Păi, plănuiam să le discut mai întâi cu oamenii în cauză, spune Matthew.
— Nu cred că e o idee bună, zice Tris, tăioasă ca o lamă.
Matthew spune ceva ce nu aud cu adevărat; îmi ascult bubuitul inimii. El apasă din nou pe ecran, iar poza ADN-ului meu dispare, așa că ecranul e din nou gol, doar o bucată de sticlă. El pleacă, spunându-mi să mă duc să-l vizitez la laborator dacă doresc mai multe informații, iar eu, Tris și Nita rămânem tăcuți în sală.
— Nu e mare scofală, spune Tris pe un ton ferm. Bine?
— Nu tu ești cea în măsură să-mi spui asta! zic eu, mai tare decât am intenționat.
Nita își face de lucru cu blatul, asigurându-se că rezervoarele sunt aliniate, cu toate că nu s-au mișcat de când am intrat în această încăpere.
— Ba da, sunt! exclamă Tris. Ești aceeași persoană care erai și acum cinci minute și acum patru luni și acum optsprezece ani! Asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
Cuvintele ei sunt adevărate, însă în acest moment îmi vine greu să o cred.
— Deci vrei să spui că asta nu mă afectează cu nimic, spun eu. Adevărul nu te afectează cu nimic.
— Care adevăr? întreabă ea. Oamenii ăștia îți spun că ceva e în neregulă cu genele tale și tu gata, ai și înghițit gălușca?
— Scria acolo, motivez eu, gesticulând spre ecran. Ai văzut și tu.
— De asemenea, te văd și pe tine, zice ea pe un ton înfipt, apucându-mă de mână. Și știu cine ești.
Clatin din cap. Încă nu o pot privi în ochi, nu pot să privesc spre nimic.
— Eu… trebuie să mă plimb puțin. Ne vedem mai târziu.
— Tobias, așteaptă…
Ies, și o parte din presiunea acumulată se eliberează de îndată ce părăsesc sala. Merg pe coridorul înghesuit, care parcă îmi apasă plămânii, și pășesc pe holurile luminate de soare. Cerul este senin. Aud pași în urma mea, dar sunt prea grei pentru a-i aparține lui Tris.
— Hei!
Nita își răsucește piciorul, făcându-l să scârțâie pe gresie.
— Nu vreau să te presez, însă mi-ar plăcea să discutăm despre toate aceste… lucruri legate de deteriorarea genetică. Dacă ești interesat, propun să ne vedem aici diseară, la ora nouă. Și… nu vreau să-ți jignesc prietena sau ceva de genul, dar ar fi mai bine dacă n-ai aduce-o și pe ea.
— De ce? întreb eu.
— Ea e PG — pură genetic. Așa că nu poate înțelege că… ei bine, e greu de explicat. Ai încredere în mine, da? E mai bine dacă rămâne o vreme pe tușă.
— Bine.
— Bine, încuviințează și Nita. Tre’ să plec.
O urmăresc alergând înapoi în sala de terapie genetică, iar apoi o iau din loc. Nu știu încotro mă îndrept, ci doar că, atunci când merg, frenezia de informații pe care le-am acumulat în ultimele zile își domolește iuțeala, își domolește țipătul din mintea mea.