TRIS
MĂ PLIMB prin celula noastră de la sediul Erudiției, cuvintele ei răsunând în mintea mea. Numele meu va fi Edith Prior și există multe lucruri pe care sunt fericită să le uit.
— Carevasăzică, tu n-ai mai văzut-o niciodată? mă întreabă Christina, cu piciorul sprijinit pe o pernă.
A fost împușcată în încercarea noastră disperată de a dezvălui întregului oraș fișierul video cu Edith Prior. Atunci nu știam ce anume avea să conțină sau că urma să spulbere instituția cu care ne mândream, facțiunile și identitățile noastre.
— E vreo bunică sau vreo mătușă sau ceva de genul ăsta?
— Ți-am mai zis, nu, îi spun eu, făcând cale-ntoarsă odată ajunsă în dreptul peretelui. Prior este — era — numele tatălui meu, așa că ar trebui să fie din familia lui. Dar Edith este un nume din Abnegație, iar rudele tatălui meu probabil că au făcut parte din Erudiție, deci…
— Deci e mai bătrână, concluzionează Cara, rezemându-și capul de perete.
Din acest unghi seamănă leit cu fratele ei, Will, prietenul meu, cel pe care l-am omorât. Apoi își îndreaptă părul, iar fantoma lui dispare.
— Cu câteva generații în urmă. O strămoașă.
— Strămoașă…
Cuvântul pare vechi când îl rostesc, precum o cărămidă care se sfărâmă. Ating peretele celulei noastre atunci când revin. Panoul e rece și alb.
Strămoașa mea, iar asta e moștenirea pe care mi-a lăsat-o: libertatea față de facțiuni și informațiile conform cărora identitatea mea Divergentă este mult mai importantă decât aș fi putut ști vreodată. Existența mea e un semnal că trebuie să plecăm din acest oraș și să îi ajutăm pe cei care se află dincolo de el.
— Vreau să știu, spune Cara, trecându-și o mână peste față. Trebuie să știu de când ne aflăm aici. Vrei să încetezi cu plimbatul măcar pentru o clipă?
Mă opresc în mijlocul celulei și ridic din sprâncene.
— Scuze, murmură ea.
— E în regulă, zice Christina. Ne aflăm aici de prea mult timp.
Au trecut câteva zile de când Evelyn a pus stăpânire peste haosul din holul central al sediului Erudiției, lătrând câteva ordine concise și închizându-i pe prizonieri în celulele de la etajul al treilea. O femeie fără facțiune a venit să ne trateze rănile și să ne împartă analgezice, iar noi am mâncat și ne-am spălat de câteva ori, dar nimeni nu ne-a spus ce se întâmplă afară. Chiar și când i-am întrebat foarte insistent.
— Mă gândeam că Tobias ar fi trebuit să vină până acum, spun eu, prăbușindu-mă pe marginea patului. Unde e?
— Poate că încă-i furios că l-ai mințit și că ai lucrat pe la spate cu tatăl lui, spune Cara.
Îi arunc o căutătură urâtă.
— Four nu e atât de meschin, intervine Christina, fie să o pedepsească pe Cara, fie să mă consoleze pe mine, nu sunt sigură. Probabil că se întâmplă ceva și asta îl împiedică să vină. Ți-a spus să ai încredere în el.
În plin haos, atunci când toată lumea zbiera și când cei fără facțiune încercau să ne împingă către scări, am strâns în pumn tivul cămășii lui pentru a nu mă pierde de el. Dar el m-a apucat de încheieturi și m-a împins, zicându-mi doar atât: Ai încredere în mine! Mergi unde ți se spune!
— Încerc, spun eu, și e adevărat.
Încerc să am încredere în el. Dar fiecare părticică din mine, fiecare fibră și fiecare nerv se luptă să se elibereze, nu doar din această celulă, ci și din închisoarea orașului care se află în afara ei.
E musai să văd ce se află dincolo de îngrăditură.