TRIS
NU MĂ DUC DUPĂ EL, fiindcă nu știu ce să-i spun.
Când am aflat că eram Divergentă, am considerat acest lucru o putere secretă pe care nu o mai avea nimeni, ceva ce mă făcea diferită, mai bună, mai puternică. Acum, după ce am comparat ADN-ul meu cu al lui Tobias pe un ecran de computer, îmi dau seama că “Divergent“ nu înseamnă ceea ce credeam eu că înseamnă. E doar un cuvânt care desemnează o anumită secvență din ADN-ul meu, precum un cuvânt care desemnează toți oamenii cu ochi căprui sau păr blond.
Îmi sprijin capul în mâini. Dar acești oameni încă sunt de părere că înseamnă ceva — ei încă sunt de părere că asta înseamnă că m-am vindecat într-un mod în care Tobias nu a putut-o face. Iar ei vor ca eu să cred cu adevărat.
Ei bine, nu pot. Și nu sunt sigură de ce Tobias o crede — de ce e atât de dornic să accepte că e deteriorat.
Nu vreau să mă mai gândesc la asta. Ies din sala de terapie genetică de îndată ce Nita se întoarce.
— Ce i-ai spus? o întreb.
E drăguță. Înaltă, dar nu foarte înaltă, subțire, dar nu foarte subțire, cu pielea într-o nuanță frumoasă.
— Am vrut să mă asigur că știa încotro merge, spune ea. E un loc care te cam zăpăcește.
— Adevărat.
Pornesc spre… ei bine, nu știu unde, dar departe de Nita, fata drăguță care vorbește cu iubitul meu când eu nu sunt de față. Și totuși, nu e ca și când ar fi fost o conversație lungă.
O zăresc pe Zoe la capătul holului, iar ea îmi face semn să mă apropii. Pare mult mai relaxată acum decât era azi-dimineață, cu fruntea netedă și cu părul lăsat liber pe umeri. Își vâră mâinile în buzunarele combinezonului.
— Tocmai le-am spus și celorlalți, zice ea. Am planificat o călătorie cu avionul, care o să aibă loc peste două ore, desigur, pentru cei care vor să meargă. Tu ce zici?
Teama și încântarea se agită în stomacul meu, la fel cum au făcut-o înainte să fiu pregătită de lansare la linia de zbor de pe clădirea Hancock. Îmi imaginez cum e să zbor prin aer într-o mașină cu aripi, energia motorului și vântul șuierând prin toate spațiile din pereți și probabilitatea, oricât de insignifiantă ar fi ea, ca să se defecteze ceva, iar eu să plonjez spre o moarte sigură.
— Da, spun eu.
— Ne întâlnim la poarta B14. Folosește-te de săgeți! mă îndrumă ea zâmbind, după care pleacă.
Privesc prin geamurile de deasupra mea. Cerul e limpede, având culoarea ochilor mei. Există un soi de inevitabilitate în el, de parcă m-a așteptat dintotdeauna, poate din cauză că eu mă dau în vânt după înălțimi, în vreme ce alții se tem de ele, sau poate din cauză că odată ce ai văzut lucrurile pe care le-am văzut eu, mai există doar o singură frontieră pe care trebuie să o explorezi, iar aceasta se află deasupra.
* * *
Scările metalice care duc spre trotuar scârțâie cu fiecare pas pe care îl fac. Trebuie să-mi dau capul pe spate ca să privesc avionul, care e mai mare decât mă așteptam, alb-argintiu. Imediat sub aripă se află un cilindru uriaș, cu lame care se rotesc în interior. Îmi imaginez lamele trăgându-mă înăuntru și scuipându-mă pe partea cealaltă, și mă înfior.
— Cum poate o chestie atât de mare să stea în aer? întreabă Uriah din spatele meu.
Clatin din cap. Nu știu și nici nu vreau să mă gândesc la asta. O urmez pe Zoe pe un alt șir de trepte, acestea fiind conectate la o gaură din laterala avionului. Mâna îmi tremură când apuc balustrada și privesc peste umăr pentru ultima oară, ca să verific dacă Tobias ne-a ajuns din urmă. Nu e acolo. Nu l-am mai văzut de când cu testul genetic.
Mă aplec atunci când intru în gaură, cu toate că e mai înaltă decât capul meu. În interiorul avionului există șiruri întregi de scaune acoperite cu material textil albastru, destrămat. Aleg unul din față, la geam. O bară de metal mă împunge în coaste. Simt de parcă ar fi un schelet de scaun fără niciun fel de material care să-l sprijine.
Cara se așază în spatele meu, iar Peter și Caleb se duc în partea din spate a avionului și se așază unul lângă celălalt, tot la geam. N-am știut că sunt prieteni. Pare că se potrivesc, dat fiind cât de detestabili sunt amândoi.
— Cât de veche e chestia asta? o întreb pe Zoe, care stă pe unul din rândurile din față.
— Destul de veche, răspunde ea. Însă am refăcut complet părțile importante. Are mărimea potrivită pentru ceea ce ne trebuie.
— La ce îl folosiți?
— În cea mai mare parte a timpului în misiuni de supraveghere. Ne place să stăm cu ochii pe ceea ce se întâmplă pe la periferie, în caz că ar reprezenta o amenințare pentru ceea ce se întâmplă aici.
Zoe face o pauză.
— Periferia este un loc mare, oarecum haotic, între Chicago și cea mai apropiată zonă metropolitană aflată sub control guvernamental, Milwaukee, care se află la o distanță de trei ore de mers cu mașina.
Aș vrea să întreb ce anume se întâmplă la periferie, însă Uriah și Christina se așază pe locurile de lângă mine, așa că am ratat ocazia. Uriah lasă suportul de braț între noi și se apleacă peste mine pentru a privi pe geam.
— Dacă Neînfricații ar fi știut despre asta, s-ar fi așezat cu toții la coadă să învețe să-l conducă, zice el. Inclusiv eu.
— Ba nu, s-ar fi legat de aripi, spune Christina, dându-i un ghiont. Nu-ți cunoști facțiunea?
Uriah o împinge cu degetul în obraz drept răspuns, apoi se întoarce din nou spre geam.
— L-ați văzut vreunul dintre voi pe Tobias astăzi? întreb eu.
— Nu, nu l-am văzut, răspunde Christina. E totul în regulă?
Înainte să pot răspunde, o femeie mai în vârstă, cu riduri în jurul gurii, se oprește pe culoarul dintre șirurile de scaune și își împreunează mâinile.
— Numele meu este Karen și astăzi voi pilota acest avion! ne anunță ea. Poate părea înspăimântător, dar nu uitați: șansele de a avea un accident de avion sunt în realitate mult mai scăzute decât șansele de a avea un accident de mașină.
— Exact ca șansele noastre de a supraviețui dacă ne prăbușim, murmură Uriah, dar zâmbește.
Ochii lui negri sunt alerți și pare vesel ca un copil. Nu l-am mai văzut așa de când a murit Marlene. A redevenit chipeș.
Karen dispare în partea din față a avionului, iar Zoe se așază pe latura cealaltă a culoarului, vizavi de Christina, răsucindu-se într-o parte și în alta, pentru a ne oferi instrucțiuni precum “Legați-vă centurile!“ și “Nu vă ridicați până când nu am atins altitudinea de croazieră!“. Nu știu ce-o fi aia altitudine de croazieră, iar ea nu ne explică, în stilul ei caracteristic. A fost aproape o minune că și-a amintit să ne explice mai devreme despre periferie.
Avionul începe să se deplaseze în marșarier și sunt surprinsă de cât de lină e mișcarea, de parcă deja am pluti deasupra pământului. Apoi se întoarce și rulează pe asfalt, care este pictat cu zeci de linii și simboluri. Inima mea bate din ce în ce mai repede pe măsură ce ne îndepărtăm de sediu, iar dintr-un interfon se aude vocea lui Karen.
— Pregătiți-vă pentru decolare!
Îmi încleștez mâinile pe suportul pentru brațe în timp ce avionul se pune în mișcare. Forța de inerție mă lipește de scheletul scaunului, iar peisajul se transformă într-o pată de culoare. Apoi simt ridicarea, înălțarea avionului, și văd pământul întinzându-se vast sub noi, totul devenind din ce în ce mai mic cu fiecare secundă care trece. Rămân cu gura căscată și uit să mai respir.
Văd sediul, sub forma unei imagini care seamănă cu un neuron, pe care am văzut-o cândva în manualul meu de știință, și gardul care îl înconjoară. În jurul său există o rețea de alei de beton între care sunt înghesuite clădiri.
Și apoi, brusc, nu mai văd drumurile sau clădirile, deoarece sub noi nu există decât o întindere de cenușiu, verde și cafeniu și, oriunde ai privi, nu se vede decât pământ, pământ, pământ.
Nu știu la ce m-am așteptat. Să văd locul unde se sfârșește lumea, asemenea unei stânci uriașe atârnând de cer?
La ce nu m-am așteptat este să știu că am fost o persoană care stătea într-o casă pe care nici măcar nu pot să o văd de aici. Că am mers pe o stradă, printre sute — mii — de alte străzi.
La ce nu m-am așteptat era să mă simt atât de mică.
— Nu putem zbura prea sus sau prea aproape de oraș, deoarece nu vrem să atragem atenția, așa că vom observa de la mare distanță. Ceea ce vedeți în stânga avionului este o parte a distrugerilor cauzate de Războiul Purității, înainte ca rebelii să recurgă la arme biologice în locul explozivilor, zice Zoe.
Sunt nevoită să clipesc pentru a-mi înlătura lacrimile înainte să văd ceea ce la început pare să fie un grup de clădiri întunecate. La o examinare mai atentă, îmi dau seama că aceste clădiri n-ar trebui să fie de culoare închisă — sunt atât de carbonizate, încât nu mai pot fi recunoscute. Unele dintre ele sunt aplatizate. Pavajul dintre ele este spart în bucăți aidoma unei coji de ou.
Seamănă cu anumite părți ale orașului, dar, în același timp, sunt diferite. Distrugerile din oraș ar fi putut fi produse de oameni. Aceasta trebuie să fi fost produsă de altceva, de ceva mai mare.
— Iar acum veți vedea o mică parte din Chicago! ne anunță Zoe. Veți vedea că o porțiune din lac a fost secată, astfel încât să putem construi gardul, însă am lăsat cât s-a putut de mult din el.
Auzind lămuririle, văd cei doi colți de pe acoperișul Butucului, care e la fel de mic ca o jucărie aflată la depărtare, linia frântă a orașului nostru întrerupând marea de beton. Și, dincolo de el, o întindere cafenie — mlaștina — și dincolo de ea… albastru.
Odată am alunecat pe linia de zbor de pe clădirea Hancock și mi-am imaginat cum ar arăta mlaștina plină de apă albastră-cenușie și strălucind în soare. Și acum, că pot să văd mai departe decât am văzut vreodată, știu că dincolo de limitele orașului nostru este exact cum mi-am imaginat, lacul din depărtare scânteind cu dâre de lumină, marcate de textura valurilor.
Avionul e tăcut, cu excepția mugetului constant al motorului.
— Uau! exclamă Uriah.
— Șșt! îl mustră Christina.
— Cât de mare e prin comparație cu restul lumii? întreabă Peter din partea cealaltă a avionului.
Se aude de parcă s-ar îneca la fiecare cuvânt.
— Orașul nostru, vreau să zic. În materie de suprafață de teren. Ce procent?
— Chicago ocupă în jur de trei sute șaizeci și cinci de kilometri pătrați, spune Zoe. Suprafața planetei e puțin mai mică de trei sute douăzeci și două de milioane de kilometri pătrați. Procentajul este… atât de mic, încât este neglijabil.
Ne oferă datele cu calm, de parcă pentru ea n-ar însemna nimic. Însă pe mine mă izbesc drept în abdomen și mă simt strivită, de parcă ceva m-ar zdrobi în interior. Atât de mult spațiu. Mă întreb cum e în locurile de dincolo de ale noastre; mă întreb cum trăiesc oamenii acolo.
Mă uit din nou pe fereastră, inspirând adânc și rar, cu trupul mult prea încordat pentru a mă mișca. Și, în timp ce privesc lung pământul, mă gândesc că asta, cel puțin, este o dovadă convingătoare a Dumnezeului părinților mei, a faptului că lumea noastră este atât de imensă, încât nu putem avea control asupra ei, că nu putem fi atât de mari pe cât ne simțim.
Atât de mic, încât este neglijabil.
E ciudat, însă în acest gând e ceva ce mă face să mă simt aproape… liberă.
* * *
În acea seară, când ceilalți sunt cu toții la cină, mă așez pe pervazul ferestrei din dormitor și deschid ecranul pe care mi l-a dat David. Mâinile îmi tremură atunci când deschid fișierul etichetat “Jurnal“.
Citesc prima consemnare:
David îmi spune întruna să scriu tot ce am experimentat. Cred că el se așteaptă să fie îngrozitor, poate chiar vrea să fie așa. Bănuiesc că anumite evenimente au fost, însă au fost la fel de rele pentru toată lumea, astfel încât nu e ca și cum aș fi deosebită.
Am crescut într-o casă unifamilială din Milwaukee, Wisconsin. Niciodată n-am știut prea multe despre cine era în teritoriul aflat dincolo de orașul nostru (pe care toată lumea de aici îl numește „periferia“), în afară de faptul că nu trebuia să mă duc acolo. Mama se ocupa cu aplicarea legii; era explozivă și era imposibil să îi faci pe plac. Tata era profesor; el era flexibil, înțelegător și nefolositor. Într-o zi s-au certat în camera de zi și lucrurile au scăpat de sub control, astfel că el a înșfăcat-o, iar ea l-a împușcat. În acea noapte i-a îngropat trupul în curtea din spate în timp ce eu mi-am adunat o bună parte din lucruri și am ieșit pe ușa din față. N-am mai văzut-o niciodată.
Acolo unde am crescut eu existau tragedii la tot pasul. Cei mai mulți dintre părinții prietenilor mei beau până se tâmpeau sau țipau prea mult sau încetaseră de mult să se mai iubească. Și asta era ceva normal, nu era cine știe ce chestie. Așa că atunci când am plecat, aveam certitudinea că eram un alt articol de pe lunga listă a lucrurilor îngrozitoare care se întâmplaseră în cartierul nostru în ultimul an.
Știam că, dacă aș fi mers în vreun loc oficial, cum ar fi un alt oraș, funcționarii guvernamentali aveau să mă oblige să mă întorc acasă la mama, iar eu nu credeam că aș mai fi putut să o privesc fără să văd dâra de sânge pe care o lăsase capul tatălui meu pe covorul din sufragerie, așa că nu am mers în niciun loc oficial. Am mers la periferie, acolo unde trăiește o adunătură de oameni într-o micuță colonie, construită din prelată și aluminiu, în niște ruine rămase de după război, trăind din resturi și arzând hârtii pentru a se încălzi, deoarece guvernul nu le poate asigura nimic, de vreme ce își cheltuiesc resursele încercând să ne adune laolaltă din nou, lucru pe care îl fac de mai bine de o sută de ani, de când războiul ne-a separat. Sau refuză să le asigure. Nu știu.
Într-o zi, am văzut un bărbat în toată firea bătându-și unul dintre copii, acolo, la periferie, și l-am lovit în cap cu o scândură, pentru a-l face să înceteze, iar el a murit acolo, în stradă. Aveam doar treisprezece ani. Am fugit. Am fost înhățată de un individ dintr-o dubiță, unul care părea a fi polițist. Însă el nu m-a dus pe marginea drumului să mă împuște, și nici la închisoare; m-a dus într-o zonă de securitate și mi-a testat genele, povestindu-mi despre toate experimentele din oraș și că genele mele erau mai curate decât cele ale altor oameni. Pentru a mi-o dovedi, mi-a arătat chiar și o hartă a genelor mele pe un ecran.
Însă am omorât un om, așa cum a făcut și mama. David zice că e în regulă, deoarece n-am vrut și fiindcă acel om era pe punctul de a omorî un copilaș. Dar sunt destul de sigură că nici mama n-a intenționat să-l omoare pe tata, așa că ce importanță are dacă intenționezi sau nu să faci ceva? Accident sau greșeală, rezultatul este același și lumea a mai pierdut o viață.
Bănuiesc că asta am experimentat. Și să-l aud pe David vorbind despre asta e ca și cum totul s-ar fi întâmplat din cauza faptului că, demult, foarte demult, oamenii au încercat să-și pună mintea cu natura umană și au sfârșit prin a face să fie și mai rău.
Cred că asta are noimă. Sau așa mi-ar plăcea mie să cred.
Îmi mușc buza inferioară. Aici, în sediul Biroului, oamenii sunt în cantină chiar în acest moment, mâncând, bând și râzând. În oraș probabil că se întâmplă la fel. Viața se desfășoară normal în jurul meu, iar eu sunt singură în fața acestor revelații.
Strâng ecranul la piept. Mama era de aici. Acest loc reprezintă atât trecutul meu istoric, cât și cel prezent. O simt în pereți, în aer. O simt instalată în mine, pentru a nu mai pleca niciodată. Moartea nu a putut să o șteargă; ea este permanentă.
Răceala sticlei trece prin cămașă și mă înfior. Uriah și Christina intră pe ușa dormitorului, râzând de ceva anume. Privirea limpede a lui Uriah și pașii lui fermi mă umplu de ușurare și, brusc, îmi simt ochii jucând în lacrimi. El și Christina par alarmați și se sprijină de ferestre, de-o parte și de alta a mea.
— Ești bine? mă întreabă ea.
Încuviințez și clipesc pentru a-mi alunga lacrimile.
— Ce-ați mai făcut azi?
— După călătoria cu avionul ne-am dus și am urmărit o vreme ecranele din camera de control, zice Uriah. E destul de bizar să vezi ce pun la cale, acum, că suntem plecați. Totuși, nimic nou — Evelyn e o ticăloasă, la fel și lacheii ei, și așa mai departe — însă am avut senzația că aș fi primit un buletin informativ.
— Nu cred că mi-ar plăcea să mă uit la alea, spun eu. Prea… sinistru și invaziv.
Uriah ridică din umeri.
— Nu știu, dacă ei vor să mă urmărească scărpinându-mă în fund sau luând cina, am impresia că asta spune mai multe despre ei decât despre mine.
Râd.
— Cât de des te scarpini în fund, mai exact?
Mă înghiontește cu cotul.
— Nu că aș vrea să schimb subiectul fundurilor, despre care cu toții putem fi de acord că este incredibil de important…, spune Christina, zâmbind ușor. Însă sunt de acord cu tine, Tris. Pur și simplu să privesc acele ecrane mă face să mă simt îngrozitor, de parcă aș face ceva pe ascuns. Cred că de-acum încolo am să mă țin departe de treaba asta.
Arată spre ecranul din poala mea, unde lumina încă pâlpâie în jurul cuvintelor mamei.
— Ce-i asta?
— Se pare că mama era de-aici. De fapt, ea era din lumea de afară, dar apoi a venit aici, iar la vârsta de cincisprezece ani a fost plasată în Chicago drept Neînfricată.
— Mama ta era de-aici? mă întreabă Christina.
Dau afirmativ din cap.
— Da, e o nebunie. Ca să fie și mai bizar, a scris acest jurnal și l-a lăsat lor. Asta citeam înainte să intrați voi.
— Uau! exclamă ușor Christina. Asta e de bine, nu? Adică, ajungi să afli mai multe despre ea.
— Da, e de bine. Și nu, încă nu sunt tulburată. Poți să încetezi cu privirea aia.
Îngrijorarea de pe chipul lui Uriah începe să dispară.
Oftez.
— Mă tot gândesc… că, într-un fel, aparțin acestor locuri. Că aici ar putea fi căminul meu.
Christina se încruntă.
— Poate, zice ea, și am impresia că nu o crede, dar, oricum, e drăguț din partea ei că o spune.
— Nu știu ce să zic, intervine Uriah, iar acum pare a fi serios. Nu sunt sigur că există vreun loc unde să mă simt din nou ca acasă. Nici măcar dacă ne-am întoarce.
Poate că asta e adevărat. Poate că suntem străini, indiferent unde mergem, fie că e lumea din afara Biroului, sau aici, în Birou, sau înapoi în experiment. Totul s-a schimbat, iar schimbarea nu va înceta prea curând.
Sau poate că vom face un cămin undeva în interiorul nostru, pentru a-l duce oriunde cu noi — așa cum o port pretutindeni pe mama.
Caleb intră în dormitor. Pe cămașa lui este o pată care pare a fi sos, însă el nu dă semne că ar fi remarcat-o — are acea privire pe care o recunosc acum ca fiind fascinație intelectuală și, preț de o clipă, mă întreb ce a citit sau a privit de îl face să arate așa.
— Bună, zice el și aproape că se îndreaptă spre mine, dar probabil că mi-a văzut repulsia, întrucât se oprește brusc.
Acopăr ecranul cu palma, cu toate că el nu îl poate vedea din partea opusă a încăperii, și îl privesc lung, incapabilă — sau lipsită de dorința — de a-i răspunde.
— Crezi c-ai să mai vorbești vreodată cu mine? mă întreabă el trist, colțurile gurii lăsându-i-se în jos.
— Dacă o va face, șocul mă va ucide, spune Christina pe un ton glacial.
Privesc în altă parte. Adevărul este că uneori vreau pur și simplu să uit tot ce s-a întâmplat și să mă întorc la felul în care eram înainte ca noi doi să ne fi ales alte facțiuni. Chiar dacă el mă corecta mereu, amintindu-mi să fiu altruistă, era mai bine decât asta — acest sentiment că trebuie să protejez chiar și jurnalul mamei de el, astfel încât el să nu-l poată otrăvi așa cum a făcut cu toate celelalte lucruri. Mă ridic și îl îndes sub pernă.
— Haide, îmi spune Uriah. Vrei să vii cu noi să luăm desertul?
— Nu l-ai luat deja?
— Și ce dacă am făcut-o?
Uriah își dă ochii peste cap și își petrece brațul pe după umerii mei, conducându-mă spre ușă.
Mergem împreună toți trei spre cantină, lăsându-l pe fratele meu în urmă.