TOBIAS
— NU ERAM SIGURĂ că vei veni, îmi spune Nita.
Când se întoarce ca să mă conducă spre locul în care voia să ajungem, văd că tricoul ei larg îi atârnă la spate și că are un tatuaj pe șira spinării, dar nu îmi dau seama ce anume reprezintă.
— Și voi vă faceți tatuaje aici? întreb eu.
— Unii oameni da. Cel de pe spatele meu e sticlă spartă.
Face o pauză, acel tip de pauză pe care îl faci când te gândești dacă e bine sau nu să împărtășești ceva personal.
— Mi l-am făcut fiindcă sugerează deteriorare. E… un soi de glumă.
Iarăși cuvântul acela, “deteriorare“, cel care se scufundă și reapare, care se scufundă și reapare în mintea mea de când cu testul genetic. Dacă e o glumă, nu e una amuzantă nici măcar pentru Nita — ea scuipă explicația de parcă are un gust amar.
Ne plimbăm pe unul dintre coridoarele pardosite cu gresie, care acum e aproape pustiu, având în vedere că e spre sfârșitul orelor de muncă, și coborâm un șir de trepte. În timp ce pășim pe scări, lumini albastre, verzi, mov și roșii dansează pe pereți, schimbându-și culorile la fiecare secundă. Tunelul de la baza scărilor este lat și întunecat și numai lumina ciudată ne călăuzește. Podeaua de aici e făcută din gresie veche, și chiar și prin tălpile pantofilor mei o simt zgrunțuroasă, din pricina pământului și a prafului adunat.
— Când s-au mutat aici pentru prima oară, această zonă a aeroportului a fost refăcută complet și extinsă, îmi povestește Nita. O vreme, după Războiul Purității, toate laboratoarele se aflau sub pământ, pentru a le menține în siguranță în cazul unui atac. Acum numai personalul ajutător coboară aici.
— Cu ei vrei să mă întâlnesc eu?
Ea încuviințează din cap.
— Personalul ajutător e mai mult decât un simplu loc de muncă. Aproape toți suntem DG-uri — deteriorați genetic, resturi rămase după experimentele eșuate din orașe sau urmașii altor resturi sau oameni scoși din afară, ca mama lui Tris, doar că fără avantajul ei genetic. Și toți oamenii de știință și conducătorii sunt PG-uri — puri genetic, descendenții unor oameni care au rezistat mișcării de inginerie genetică încă de la început. Desigur, există câteva excepții, dar sunt atât de puține, încât ți le-aș putea enumera pe degetele de la o mână.
Sunt pe cale să întreb de ce diviziunea este atât de strictă, dar îmi dau seama și singur. Așa-numiții “PG“ au crescut în această comunitate, lumea lor fiind plină de experimente și observații și învățături. Cei “DG“ au crescut în experimente, unde au trebuit să învețe doar atât cât să supraviețuiască până la următoarea generație. Diviziunea se bazează pe cunoaștere, pe competențe — dar, așa cum am învățat de la cei fără facțiune, un sistem care se bazează pe un grup de oameni needucați să facă munca murdară fără să le ofere șansa de a-și îmbunătăți situația e un sistem incorect.
— Cred că prietena ta are dreptate, să știi, spune Nita. Nimic nu s-a schimbat; acum pur și simplu îți cunoști mai bine limitele. Fiecare ființă umană are limite, chiar și PG-urile.
— Carevasăzică, există o limită care merge spre… ce? Spre compasiunea mea? Conștiința mea? întreb eu. Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?
Nita mă studiază cu atenție, dar nu-mi răspunde.
— E ridicol, spun eu. De ce să încercați, tu sau ei sau oricine altcineva, să îmi stabiliți limitele?
— Așa stau lucrurile, Tobias, îmi zice ea. E doar genetic, nimic mai mult.
— E o minciună, mă rățoiesc eu. Aici e vorba de mult mai mult decât niște simple gene, și tu știi bine asta.
Simt nevoia să plec, să mă întorc și să alerg spre dormitor. Furia clocotește și freamătă în mine, un val de căldură, și nici măcar nu sunt sigur de cine e provocată. De Nita, care tocmai a acceptat că e oarecum limitată, sau de oricine i-o fi spus asta? Poate că e de toată lumea.
Ajungem la capătul tunelului și ea se împinge cu umărul într-o ușa masivă din lemn. Dincolo de ea se află o lume zgomotoasă și sclipitoare. Încăperea e luminată de becuri mici și strălucitoare, agățate de cabluri, însă cablurile sunt atât de numeroase, încât tavanul e acoperit de o rețea de galben și alb. Într-un capăt al încăperii se află o tejghea din lemn, cu sticle scânteietoare în spatele ei și o mare de pahare deasupra. În stânga se găsesc mese și scaune, iar în dreapta un grup de oameni cântă la instrumente muzicale. Muzica umple aerul, iar singurele sunete pe care le recunosc — din experiența mea limitată cu cei din Prietenie — provin de la coardele ciupite ale chitarei și de la tobe.
Mă simt de parcă aș sta în lumina reflectoarelor și toată lumea se uită la mine, așteptând să mă mișc, să vorbesc, să fac ceva. Pentru o clipă e dificil să aud ceva peste muzica și pălăvrăgeala din încăpere, dar, după câteva secunde, mă obișnuiesc și o aud pe Nita spunând:
— Pe-aici! Vrei ceva de băut?
Sunt pe cale să răspund, când cineva dă buzna în încăpere. E mic de statură, iar tricoul pe care îl poartă îi atârnă pe corp, fiind cu două numere prea mare. Le face semn muzicanților să se oprească, iar ei o fac suficient cât el să strige:
— Se dă verdictul!
Jumătate din oamenii din încăpere se ridică și se grăbesc spre ușa. Îi arunc Nitei o privire întrebătoare, iar ea se încruntă și o cută i se ivește pe frunte.
— Verdictul cui? întreb eu.
— Fără îndoială, al lui Marcus, îmi răspunde ea.
O iau la fugă.
* * *
Sprintez înapoi prin tunel, strecurându-mă printre spațiile deschise dintre oameni și făcându-mi loc atunci când nu găsesc niciunul. Nita e în urma mea, strigându-mi să mă opresc, dar eu nu mă pot opri. Sunt separat de acest loc și de acești oameni și de propriul meu trup și, în plus, întotdeauna am fost bun la alergat.
Urc treptele câte trei deodată, ținându-mă de bară ca să nu-mi pierd echilibrul. Nu știu pentru ce sunt atât de nerăbdător — pentru condamnarea lui Marcus? Pentru achitarea lui? Oare sper ca Evelyn să-l găsească vinovat și să-l execute sau sper că o să-l absolve de orice vină? Nu-mi dau seama. Pentru mine, orice deznodământ e făcut din aceeași plămadă. Ori e răutatea lui Marcus sau masca lui, ori e răutatea lui Evelyn sau masca ei.
Nu trebuie să-mi amintesc unde se află camera de control, fiindcă oamenii de pe culoar mă conduc într-acolo. Când ajung, îmi fac loc să ajung în fața mulțimii și iată-i acolo, părinții mei, difuzați pe jumătate dintre ecrane. Toți oamenii se îndepărtează de mine, șoptind, cu excepția Nitei, care stă lângă mine, recăpătându-și suflul.
Cineva dă volumul mai tare, ca să le putem auzi vocile. Cârâie, distorsionate de amplificatoare, dar recunosc vocea tatălui meu; o aud schimbându-se în toate locurile potrivite, ridicându-se în toate locurile potrivite. Aproape că îi pot prezice cuvintele înainte să le rostească.
— A durat ceva timp, spune el, zâmbind cu dispreț. Savurezi momentul?
Îngheț. Nu e masca lui Marcus. Nu e persoana pe care orașul o cunoaște drept tatăl meu — răbdătorul și calmul conducător al Abnegației, care nu i-ar face rău nimănui, cu atât mai puțin fiului sau soției lui. Acesta este omul care își scotea cureaua de la brâu, gaică cu gaică, și o înfășura în jurul degetelor. Acesta este acel Marcus pe care eu îl cunosc cel mai bine, iar faptul că îl văd, așa cum îl văd și în peisajul fricii mele, mă transformă într-un copil.
— Firește că nu, Marcus, spune mama mea. Ai servit bine acest oraș timp de mulți ani. Nu e o decizie pe care eu sau sfetnicii mei am putut să o luăm în grabă.
Marcus nu își poartă masca, dar Evelyn o face. Pare atât de sinceră, încât aproape că-mi vine să o cred.
— Eu și foștii reprezentanți ai facțiunilor am meditat mult asupra situației. Anii tăi de serviciu, loialitatea pe care ai inspirat-o membrilor facțiunii tale, sentimentele mele față de tine ca fostă soție…
Pufnesc.
— Încă sunt soțul tău, spune Marcus. Abnegația nu îngăduie nimănui să divorțeze.
— Ba da, în caz de abuz domestic, îi răspunde Evelyn, și mie îmi revine acel sentiment, goliciunea și greutatea.
Nu pot să cred că ea tocmai a recunoscut asta în public.
Și totuși, acum vrea ca oamenii din oraș să o vadă într-o anumită postură — nu drept femeia fără suflet care a preluat controlul vieților lor, ci drept femeia pe care Marcus a lovit-o, victima secretului pe care soțul ei l-a ascuns între pereții unei case curate și a unor haine gri, călcate la dungă.
Și, în acest moment, știu care va fi deznodământul acestei situații.
— O să-l omoare, spun eu.
— Pe de altă parte, spune Evelyn, aproape pe un ton dulce, este adevărat că ai comis infracțiuni atroce împotriva acestui oraș. Ai mințit niște copii nevinovați, făcându-i să-și riște viețile pentru tine. Refuzul tău de a respecta ordinele mele și ale lui Tori Wu, fosta conducătoare a Neînfricaților, au dus la nenumărate decese în atacul Erudiților. Ți-ai trădat oamenii fiindcă nu ai făcut ceea ce se stabilise și fiindcă nu ai luptat împotriva lui Jeanine Matthews. Ți-ai trădat propria facțiune dezvăluind ceea ce trebuia să fie un secret.
— Eu nu am…
— Nu am terminat, îl întrerupe Evelyn. Luând în considerare munca ta adusă acestui oraș, ne-am hotărât asupra unei soluții alternative. Spre deosebire de ceilalți foști reprezentanți ai facțiunilor, tu nu vei fi iertat și nici nu vei avea permisiunea de a-ți da cu părerea asupra problemelor legate de acest oraș. Nici nu vei fi executat drept trădător. În schimb, vei fi trimis afară, dincolo de îngrăditură și de sediul Prieteniei, și nu vei avea voie să te întorci.
Marcus pare surprins. Nu-l învinuiesc.
— Felicitări, spune Evelyn. Ai privilegiul de a începe o viață nouă.
Oare ar trebui să mă simt ușurat că tatăl meu nu va fi executat? Furios că am fost foarte aproape să scap într-un sfârșit de el și că acum el se va afla în continuare în această lume, încă atârnând deasupra capului meu?
Nu știu. Nu simt nimic. Mâinile îmi amorțesc, așa că știu că mă panichez, dar nu o simt cu adevărat, nu în felul în care o fac în mod normal. Sunt copleșit de nevoia de a mă afla în altă parte, așa că mă întorc și îmi las în urmă părinții și pe Nita și orașul în care am locuit cândva.