TRIS
CONDUCEREA ANUNȚĂ simularea unui atac dis-de-dimineață, prin sistemul de comunicație, în timp ce luăm micul dejun. Vocea feminină, clară, ne spune să ne încuiem ușile în oricare încăpere ne-am afla, să acoperim ferestrele și să rămânem tăcuți până ce alarmele nu mai sună.
— Simularea va avea loc la oră fixă, ne spune ea.
Tobias pare obosit și palid, cu cearcăne sub ochi. Ia o brioșă, rupând mici bucățele din ea, uneori mâncându-le, alteori uitând să o facă.
Cei mai mulți dintre noi ne-am trezit târziu, pe la zece, probabil din cauză că nu aveam altceva de făcut. Când am plecat din oraș ne-am pierdut atât facțiunile, cât și scopul nostru în viață. Aici nu avem altceva de făcut decât să așteptăm să se întâmple ceva și, în loc să mă simt relaxată, nu pot decât să mă simt nervoasă și tensionată. Sunt obișnuită să am ceva de făcut, ceva pentru care să lupt mereu. Încerc să-mi amintesc că trebuie să mă relaxez.
— Ne-au luat ieri într-o călătorie cu avionul, îi spun lui Tobias. Tu pe unde-ai umblat?
— Am simțit nevoia să mă plimb. Să procesez lucrurile, spune el pe un ton ușor răspicat, iritat. Cum a fost?
— Impresionant!
Stau față în față cu el, astfel că genunchii ni se ating în spațiul dintre paturile noastre.
— Lumea e… mult mai mare decât credeam eu.
El încuviințează din cap.
— Probabil că mie nu mi-ar fi plăcut. Înălțimea și toate alea.
Nu știu de ce, dar reacția lui mă dezamăgește. Vreau să-mi spună că și-ar fi dorit să fi fost acolo cu mine, să fi experimentat alături de mine acea călătorie. Sau măcar să mă întrebe ce voiam să spun prin “impresionant“. Și tot ce-mi poate spune e că nu i-ar fi plăcut?
— Te simți bine? îl întreb. Arăți de parcă n-ai pus geană pe geană în ultima vreme.
— Păi, ziua de ieri a fost destul de revelatoare, spune el, sprijinindu-și fruntea în palmă. Nu mă poți învinui că sunt supărat pe chestia asta.
— Vreau să zic, poți să fii supărat în legătură cu ce vrei tu, spun eu încruntându-mă, dar, din perspectiva mea, nu prea par să existe multe lucruri pentru care să fii supărat. Știu că a fost un șoc, dar, așa cum am spus, tu ești aceeași persoană care erai și ieri și alaltăieri, indiferent de ceea ce spun oamenii ăștia.
El clatină din cap.
— Nu vorbesc despre genele mele. Mă refer la Marcus. Chiar n-ai habar, nu-i așa?
Întrebarea e acuzatoare, deși tonul nu e. Se ridică să-și arunce brioșa la gunoi.
Mă simt îndurerată și frustrată. Firește că știu ce s-a întâmplat cu Marcus. Când m-am trezit, despre asta se vorbea în cameră. Dar, dintr-un anume motiv, nu credeam că îl va supăra să afle că tatăl său nu va fi executat. Aparent, m-am înșelat.
Nu mă ajută faptul că alarmele sună fix atunci, împiedicându-mă să îi mai spun ceva. Sirenele sunt atât de puternice și de asurzitoare, încât abia pot să gândesc normal, darămite să mă mai și mișc. Pun o mână peste ureche și pe cealaltă o vâr sub pernă, scoțând ecranul cu jurnalul mamei mele.
Tobias încuie ușa, trage perdelele și toată lumea se așază pe paturile de campanie. Cara își pune o pernă peste cap. Peter se așază cu spatele lipit de perete și cu ochii închiși. Nu știu unde e Caleb — presupun că face cercetări în legătură cu subiectul care îl fascina ieri — sau unde se află Christina și Uriah — poate că explorează sediul. Ieri, după desert, păreau foarte hotărâți să descopere fiecare cotlon al acestui loc. În schimb, eu am ales să descopăr gândurile mamei mele — a scris câteva însemnări despre prima impresie pe care i-a făcut-o sediul, ciudata curățenie a locului, cum toată lumea zâmbea tot timpul, cum s-a îndrăgostit de oraș urmărindu-l din camera de control.
Pornesc ecranul, sperând să-mi distragă atenția de la toată zarva din sediu.
Astăzi m-am oferit voluntară să mă duc în oraș. David spune că Divergenții mor pe capete și că cineva trebuie să oprească asta, întrucât e o risipă a celui mai bun material genetic. Bănuiesc că trebuie să fii destul de bolnav să o numești așa, dar David nu se referă chiar la asta — el pur și simplu vrea să spună că dacă nu ar fi Divergenții cei care ar muri, noi nu am interveni până ce nu s-ar ajunge la un anumit nivel de distrugeri, dar, de vreme ce e vorba de ei, trebuie să luăm atitudine chiar acum.
Doar câțiva ani, a spus el. Tot ce am aici sunt câțiva prieteni, nicio familie, și sunt suficient de tânără, astfel încât îmi va fi ușor să mă integrez — pur și simplu șterg și realimentez amintirile câtorva oameni și gata, am intrat. La început mă vor pune în Neînfricare, fiindcă am deja câteva tatuaje, iar asta ar fi greu de explicat oamenilor din interiorul experimentului. Singura problemă e că la Ceremonia Alegerii de anul viitor va trebui să mă alătur Erudiților, deoarece acolo se află asasinul și nu sunt sigură că sunt suficient de isteață pentru a trece printr-o inițiere. David spune că nu contează, că îmi poate modifica rezultatele, dar nu mi se pare normal. Chiar dacă Biroul crede că facțiunile nu înseamnă nimic, că sunt doar un soi de modificare comportamentală care îi va ajuta cu deteriorarea, acei oameni cred în ele și nu mi se pare normal să te joci pur și simplu cu sistemul lor.
Îi urmăresc de câțiva ani și nu trebuie să aflu mai multe pentru a mă integra. Fac pariu că eu cunosc orașul acela mai bine decât ei. Va fi dificil să trimit vești către Birou — unii oameni ar putea să observe că mă conectez la un server de la distanță în locul unui server din interiorul orașului, așa încât probabil că însemnările mele vor fi mai rare sau inexistente. Îmi va fi greu să mă separ de toate lucrurile pe care le știu, dar poate că va fi bine. Poate că va fi un nou început.
Aș avea nevoie de așa ceva.
Sunt multe lucruri de asimilat, dar mă trezesc că recitesc următoarea frază: Singura problemă e că la Ceremonia Alegerii de anul viitor va trebui să mă alătur Erudiților, deoarece acolo se află asasinul. Nu știu la care asasin se referă — poate la predecesorul lui Jeanine Matthews? —, însă ceea ce mi se pare și mai derutant e că ea nu s-a alăturat Erudiților.
Ce s-a întâmplat de a ales în schimb Abnegația?
Alarmele se opresc și urechile parcă-mi sunt astupate în lipsa lor. Ceilalți ies alene din cameră, dar Tobias rămâne în urmă, pianotând cu degetele pe picior. Nu-i vorbesc — nu sunt sigură că vreau să aud ce are de zis în acest moment, când suntem amândoi cu nervii la pământ.
Dar nu spune decât:
— Pot să te sărut?
— Da, îi răspund ușurată.
Se apleacă, îmi atinge obrazul, iar apoi mă sărută blând.
Ei bine, cel puțin știe cum să-mi îmbunătățească starea de spirit.
— Nu m-am gândit la ceea ce s-a întâmplat cu Marcus. Ar fi trebuit s-o fac, îi spun eu.
El ridică din umeri.
— S-a terminat.
Știu că nu s-a terminat. Cu Marcus nu se termină niciodată lucrurile; fărădelegile pe care le-a comis sunt mult prea mari. Dar nu vreau să insist cu asta.
— Mai multe însemnări în jurnal? întreabă el.
— Da. Până acum au fost doar câteva amintiri de la sediu. Dar devine interesant.
— Asta-i bine, zice el. Te las să citești.
Îmi zâmbește ușor, dar îmi dau seama că încă e obosit și supărat. Nu încerc să-l opresc. Într-un fel, e ca și cum ne-am abandona fiecare durerilor noastre sufletești, el cu pierderea Divergenței și a speranțelor pe care și le-a făcut în legătură cu procesul lui Marcus, iar eu, într-un sfârșit, cu pierderea părinților mei.
Apăs pe ecran pentru a citi următoarea însemnare.
Dragă David,
Ridic din sprâncene. Acum îi scrie lui David?
Dragă David,
Îmi pare rău, dar n-o să se întâmple așa cum am plănuit noi. Nu pot s-o fac. Știu că o să mă consideri o adolescentă tâmpită, dar e viața mea și, dacă am să fiu aici câțiva ani, am s-o fac în felul meu. Voi fi în stare să-mi fac treaba și din afara Erudiției. Așa că mâine, la Ceremonia Alegerii, eu și Andrew vom alege împreună Abnegația.
Sper că nu ești furios. Mă rog, chiar de-ai fi, bănuiesc că n-am să știu.
— Natalie
Citesc însemnarea din nou și din nou, lăsând cuvintele să mă pătrundă. Eu și Andrew vom alege împreună Abnegația.
Chiar dacă am gura acoperită cu mâna, zâmbesc, îmi sprijin capul pe geamul ferestrei și las lacrimile să curgă în tăcere.
Părinții mei s-au iubit. Suficient cât să renunțe la planuri și facțiuni. Suficient cât să sfideze “facțiunea înaintea sângelui“. Sângele înaintea facțiunii — ba nu, iubirea înaintea facțiunii, pe vecie.
Închid ecranul. Nu vreau să mai citesc ceva care îmi poate umbri această stare de bine: că plutesc pe ape liniștite.
Ceea ce e ciudat e că, în loc să fiu tristă, îmi recuperez, de fapt, mama, fragment cu fragment, cuvânt cu cuvânt, rând cu rând.