TRIS
În dosar mai sunt cam douăsprezece însemnări, iar ele nu-mi spun ceea ce vreau să aflu, cu toate că îmi oferă și mai multe întrebări. Și, în loc ca aceste însemnări să conțină doar gândurile și impresiile ei, se pare că îi sunt adresate cuiva.
Dragă David,
Credeam că îmi ești prieten, nu supraveghetor, dar se pare că m-am înșelat.
Ce credeai că o să se întâmple când aveam să ajung aici, că urma să trăiesc singură, fără niciun prieten, pe vecie? Că nu mă voi atașa de cineva? Că n-o să fac singură alegeri?
Am lăsat totul în urmă pentru a veni aici când nimeni nu voia s-o facă. Ar trebui să-mi mulțumești, nu să mă acuzi că am pierdut scopul misiunii. Hai să ți-o spun pe șleau: n-am de gând să uit de ce mă aflu aici doar pentru că am ales Abnegația și urmează să mă mărit. Merit să am o viață proprie și personală. Una pe care eu să o aleg, nu una pe care tu și Biroul să o alegeți în locul meu. Ar trebui să știi totul despre asta — după toate lucrurile pe care le-am văzut și prin care am trecut, ar trebui să înțelegi de ce mă atrage această viață.
Sincer, cred că ție nu-ți pasă, de fapt, că nu am ales Erudiția, așa cum ar fi trebuit s-o fac. Mi se pare că tu ești mai degrabă gelos. Și dacă vrei să-ți mai transmit noutăți de-aici, îmi vei cere scuze că te-ai îndoit de mine. Dacă nu o faci, n-am să-ți mai trimit deloc noutăți și, în mod clar, n-am să mai ies din oraș ca să te vizitez la sediu. Rămâne la latitudinea ta.
— Natalie
Mă întreb dacă avea dreptate în legătură cu David. Gândul ăsta nu-mi dă pace. Chiar era gelos pe tata? Oare gelozia lui a dispărut cu timpul? Nu pot să văd relația decât prin ochii ei și nu sunt convinsă că e cea mai sigură sursă de informații când vine vorba de asta.
Îmi dau seama că înaintează în vârstă în timp ce scrie în jurnal, limbajul ei devenind mai rafinat în vreme ce timpul o separă de periferia în care a locuit odată, reacțiile ei devenind mult mai cumpătate. Se maturizează.
Verific data următoarei însemnări. A fost scrisă câteva luni mai târziu, dar nu îi este adresată lui David, așa cum fuseseră celelalte. Și tonul e diferit — nu e la fel de familiar, la fel de direct.
Apăs pe ecran, răsfoind însemnările. Îmi ia vreo zece apăsări pentru a ajunge din nou la una care să-i fie adresată lui David. Data sugerează că a fost scrisă doi ani mai târziu.
Dragă David,
Am primit scrisoarea ta. Înțeleg de ce nu mai poți fi tu cel care vei primi noutățile și am să-ți respect decizia, însă îmi va fi dor de tine.
Îți doresc toată fericirea din lume.
— Natalie
Încerc să dau înainte, dar însemnările din jurnal s-au terminat. Ultimul document din dosar e un certificat de deces. Cauza morții: multiple plăgi împușcate în piept. Mă legăn ușor, pentru a-mi alunga din minte imaginea cu ea prăbușindu-se pe stradă. Nu vreau să mă gândesc la moartea ei. Vreau să aflu mai multe despre ea și despre tatăl meu, despre ea și David. Orice lucru care poată să-mi distragă atenția de la felul în care viața ei a luat sfârșit.
* * *
Faptul că mai târziu în acea dimineață mă duc cu Zoe în camera de control e un semn care atestă cât de disperată sunt după informații — și după acțiune. Zoe vorbește cu managerul camerei de control despre o întâlnire cu David, în timp ce eu privesc în gol, hotărâtă, spre picioarele mele, nedorind să văd ceea ce se află pe ecrane. Simt că dacă mi-aș permite să mă uit, chiar și preț de o secundă, voi deveni dependentă de ele, pierdută în lumea veche, deoarece nu știu cum să navighez prin apele acestei lumi noi.
Totuși, în timp ce Zoe își termină conversația, nu-mi pot ține în frâu curiozitatea. Privesc spre ecranul mare care atârnă deasupra birourilor. Evelyn stă pe patul ei, mângâind un obiect de pe noptieră. Mă apropii ca să văd ce anume e acel obiect, iar femeia de la biroul din fața mea spune:
— Aceasta este camera de supraveghere a lui Evelyn. O urmărim douăzeci și patru din douăzeci și patru.
— O puteți auzi?
— Doar dacă mărim volumul, îmi răspunde femeia. Dar noi îl ținem de obicei închis. E greu să asculți zi de zi atâta pălăvrăgeală.
Încuviințez din cap.
— Ce tot mângâie acolo?
— Un soi de sculptură, nu știu, spune femeia, ridicând din umeri. Se uită la chestia asta mult timp.
O știu de undeva — din dormitorul lui Tobias, unde am dormit după ce aproape că am fost executată la sediul Erudiției. E fabricată din sticlă albastră, o formă abstractă care arată precum un val de apă înghețat brusc.
Îmi ating bărbia cu buricele degetelor în timp ce răscolesc prin amintiri. El mi-a mărturisit că Evelyn i-a dat-o când era mic și i-a spus s-o ascundă de tatăl lui, care nu ar fi fost de acord cu un obiect nefolositor, dar frumos. La început nu mi-am bătut capul prea mult cu acea sculptură, dar probabil că pentru ea semnifică ceva, dacă a cărat-o tocmai din sectorul Abnegației până la sediul Erudiției pentru a o ține pe noptieră. Poate că era modalitatea ei de a se răzvrăti împotriva sistemului de facțiuni.
Pe ecran, Evelyn își sprijină bărbia în mână și privește lung spre sculptură preț de o clipă. Apoi se ridică, își scutură mâinile și iese din cameră.
Nu, nu cred că acea sculptură simbolizează răzvrătirea ei. Cred că e doar un simplu obiect care îi amintește de Tobias. Cumva, nu mi-am dat seama că, atunci când Tobias a fugit din oraș cu mine, el nu a fost doar un rebel care și-a sfidat conducătorul — a fost un fiu care și-a abandonat mama. Iar ea suferă.
Oare suferă și el?
Chiar dacă relația lor a fost dificilă, acele legături nu se pot rupe niciodată. Nu e cu putință.
Zoe mă atinge pe umăr.
— Voiai să mă-ntrebi ceva?
Dau din cap și mă întorc. Zoe era tânără în fotografia în care stătea lângă mama, dar important e că era acolo, așa încât bănuiesc că trebuie să știe câte ceva. L-aș fi întrebat pe David, dar având în vedere că e conducătorul Biroului, e dificil să dai de el.
— Voiam să te întreb câteva lucruri despre părinții mei, spun eu. Citesc jurnalul mamei și nu prea-mi dau seama cum s-au cunoscut sau de ce au ales împreună Abnegația.
Zoe încuviințează lent din cap.
— Am să-ți spun tot ce știu. Ai chef de-o plimbare până la laborator? Trebuie să-i las un mesaj lui Matthew.
Stă cu mâinile la spate, sprijinindu-și-le la baza coloanei. Eu încă țin ecranul pe care mi l-a dat David. E marcat peste tot de amprentele mele și cald de la atingerea constantă. Înțeleg de ce Evelyn mângâie întruna acea sculptură — e ultima parte care i-a mai rămas din fiul ei, așa cum tableta e ultima parte pe care o mai am din mama. Mă simt mai aproape de ea când o am la mine.
Cred că de asta nu i-o pot da lui Caleb, cu toate că și el are dreptul să o vadă. Nu sunt sigură că o pot lăsa să plece.
— S-au întâlnit la școală, îmi povestește Zoe. Tatăl tău, deși era un om foarte inteligent, nu prea excela când venea vorba de psihologie, iar profesorul — în mod nesurprinzător, un Erudit — îi făcea zile fripte din cauza asta. Așa că mama ta s-a oferit să-l ajute după ore, iar el le-a spus părinților lui că lucra la un soi de proiect pentru școală. Au procedat așa timp de câteva săptămâni, iar apoi au început să se întâlnească pe ascuns — cred că unul dintre locurile lor preferate era fântâna din Millennium Park. Fântâna Buckingham? Cea de lângă mlaștină?
Mi-i imaginez pe mama și tata stând lângă o fântână, sub ploaia fină a unei ape, picioarele lor atingând ușor fundul de beton. Știu că fântâna la care se referă Zoe nu funcționează de multă vreme, așa încât ploaia fină a apei nu a existat niciodată acolo, însă imaginea e mai drăguță așa.
— Ceremonia Alegerii se apropia și tatăl tău era nerăbdător să plece din Erudiție, întrucât văzuse ceva îngrozitor…
— Ce? Ce a văzut?
— Ei bine, tatăl tău era prieten bun cu Jeanine Matthews, spune Zoe. A văzut-o executând un experiment pe un om fără facțiune, dându-i ceva la schimb — mâncare, haine sau ceva de genul ăsta. În fine, ea testa serul simulării, care ulterior a fost inclus în inițierea Neînfricaților — vezi tu, cu multă vreme în urmă, simulările fricii nu erau generate de temerile individuale ale unei persoane, ci de temerile generale, cum ar fi înălțimile sau păianjenii —, iar Norton, pe-atunci reprezentantul Erudiților, era acolo, lăsându-l să funcționeze mult mai mult decât era cazul. Bărbatul fără facțiune nu prea și-a mai revenit. Și, pentru tatăl tău, acel lucru a pus capac.
Se oprește în fața ușii laboratorului și o deschide cu cartela ei. Intrăm în biroul prăfuit unde David mi-a dăruit jurnalul mamei mele. Matthew stă cu nasul la câțiva centimetri de ecranul computerului, cu ochii mijiți. De-abia remarcă prezența noastră atunci când intrăm.
Mă simt copleșită de dorința de a zâmbi și a plânge în același timp. Mă așez pe scaunul de lângă biroul alăturat, cu mâinile strânse între genunchi. Tatăl meu a fost un om dificil. Dar și un om bun.
— Tatăl tău voia să iasă din Erudiție, iar mama ta nu voia să intre acolo, indiferent care ar fi fost misiunea ei — dar ea tot voia să fie aproape de Andrew, așa c-au ales împreună Abnegația.
Face o pauză, după care continuă.
— Așa după cum sunt sigură că știi, acest lucru i-a făcut pe mama ta și pe David să se distanțeze. El și-a cerut scuze în cele din urmă, dar a spus că nu mai putea primi vești de la ea — nu știu de ce, nu a vrut să ne spună —, așadar, rapoartele care au venit după aceea erau foarte scurte și informative. De aceea nu se regăsesc în jurnal.
— Dar ea a fost în continuare capabilă să-și îndeplinească misiunea din Abnegație.
— Da. Și cred că era mult mai fericită acolo decât ar fi fost printre Erudiți, spune Zoe. Desigur, într-un fel, s-a dovedit că Abnegația nu era cu mult mai bună. Se pare că nu există nicio scăpare în fața deteriorărilor genetice. Până și conducerea Abnegației a fost otrăvită de asta.
Mă încrunt.
— Te referi la Marcus? Fiindcă el e Divergent. Deteriorarea genetică nu a avut nimic de-a face cu asta.
— Un om înconjurat de deteriorarea genetică nu poate decât să o imite în propriul lui comportament, spune Zoe. Matthew, David vrea să stabilească o întrunire cu supraveghetorul tău, pentru a discuta despre una dintre dezvoltările serurilor. Ultima oară, Alan a uitat complet de asta, așa că mă întrebam dacă nu cumva ai putea să-l însoțești.
— Desigur, spune Matthew, fără să-și ridice ochii din computer. Am să-l rog să stabilească o oră.
— Minunat! Ei bine, trebuie să plec — sper c-am putut să-ți fiu de folos cât de cât, Tris.
Îmi zâmbește și pleacă.
Eu stau încovoiată, cu coatele pe genunchi. Marcus era Divergent — pur genetic, la fel ca mine. Dar nu pot să accept că el era un om rău doar din cauză că era înconjurat de oameni deteriorați genetic. Așa am fost și eu. Și Uriah. Și mama mea. Dar niciunul dintre noi nu s-a luat de vreunul dintre oamenii dragi.
— Argumentul ei are câteva hibe, nu-i așa? spune Matthew.
Mă privește de după biroul lui, lovind cu degetul în brațul scaunului.
— Da, îi răspund.
— Unii oameni de-aici vor să dea vina pe deteriorarea genetică pentru tot ce s-a întâmplat, spune el. E mai ușor să accepte asta decât adevărul — că nu pot ști absolut totul despre o persoană și că nu pot înțelege de ce se comportă așa cum se comportă.
— Toată lumea trebuie să dea vina pe ceva pentru felul în care e lumea asta, spun eu. Pentru tatăl meu era Erudiția.
— Atunci, cred că n-ar trebui să-ți spun că Erudiții au fost dintotdeauna preferații mei, spune Matthew, zâmbind vag.
— Pe bune? întreb eu, îndreptându-mi spatele. De ce?
— Nu știu, bănuiesc că sunt de acord cu ei. Că dacă oamenii ar continua să învețe despre lumea care-i înconjoară, ar avea mult mai puține probleme.
— Toată viața i-am desconsiderat, spun eu, sprijinindu-mi bărbia în mână. Tatăl meu îi ura pe Erudiți, așa că și eu am învățat să-i urăsc, pe ei și tot ceea ce făceau ei cu timpul lor. Abia acum mă gândesc că el s-a înșelat. Sau poate că era doar… influențat.
— În legătură cu Erudiții sau cu învățatul?
Ridic din umeri.
— Cu ambele. Mulți oameni din Erudiție m-au ajutat când nici nu le-am cerut asta.
Will, Fernando, Cara — cu toții Erudiți, cu toții fiind unii dintre cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut vreodată, chiar și pentru puțină vreme.
— Se chinuiau din răsputeri să transforme lumea într-un loc mai bun, spun eu, clătinând din cap. Ceea ce Jeanine a făcut nu are nimic de-a face cu setea de cunoaștere care conduce la setea de putere, așa cum mi-a spus tata, ci cu frica ei față de această lume mare, care a făcut-o să fie lipsită de putere. Poate că Neînfricații au fost cei care au avut dreptate.
— Există o veche zicală, spune Matthew. Cunoașterea înseamnă putere. Puterea de a comite atrocități, ca Jeanine… sau puterea de a face lucruri bune, ca noi. Puterea în sine nu e atroce. Așadar, cunoașterea în sine nu e atroce.
— Bănuiesc că am fost învățată să le suspectez pe amândouă. Puterea și cunoașterea, spun eu. Pentru cei din Abnegație, puterea ar trebui să le fie oferită oamenilor care nu o vor.
— E adevărat ce spui, zice Matthew, dar poate c-ar trebui să renunți la acea suspiciune.
Bagă mâna sub birou și scoate o carte. E groasă, cu o copertă uzată și margini franjurate. Pe ea scrie BIOLOGIE UMANĂ.
— E puțin rudimentară, dar cartea asta m-a ajutat să învăț ce înseamnă să fii om, spune el. Să fii o piesă complicată, misterioasă, dintr-o mașinărie biologică și, chiar mai uimitor, să ai capacitatea de a analiza această mașinărie! Ăsta e un lucru special, fără precedent în toată istoria evoluției. Capacitatea noastră de a cunoaște lumea și pe noi înșine e ceea ce ne face oameni.
Îmi întinde cartea și se întoarce din nou cu fața spre computer. Privesc în jos, spre coperta uzată, și îmi trec degetele peste marginile paginilor. El face ca dobândirea cunoașterii să pară un lucru secret, frumos și vechi. Cred că, dacă voi citi cartea asta, voi putea merge înapoi către toate generațiile umane, până la prima, oricare ar fi fost aceea — că voi putea lua parte la ceva mult mai mare și mai vechi decât mine.
— Îți mulțumesc, îi spun.
Dar nu mă refer la carte, ci la faptul că mi-a dat ceva înapoi, un lucru pe care l-am pierdut înainte să-l fi putut deține cu adevărat.
* * *
Holul central al hotelului miroase a lămâie confiată și a clor, o combinație acră, care îmi arde nările când inspir. Trec pe lângă o plantă în ghiveci, cu o floare de prost gust, care înflorește printre crengi, îndreptându-mă spre dormitorul care a devenit căminul nostru temporar. În timp ce merg, șterg ecranul cu tivul cămășii, încercând să înlătur câteva amprente.
Caleb e singur în dormitor, cu părul ciufulit și cu ochii roșii de la somn. Clipește spre mine când intru și arunc cartea de biologie pe patul meu. Simt un junghi de durere în stomac și îmi lipesc de șold ecranul care conține dosarul mamei noastre. E fiul ei. Are dreptul să-i citească jurnalul, la fel ca tine.
— Dacă ai ceva să-mi spui, zice el, spune-mi.
— Mama a locuit aici.
O spun prea tare și prea pripit, de parcă ar fi fost un secret păstrat multă vreme.
— Locuia la periferie, ei au adus-o aici, unde a locuit câțiva ani, după care a intrat în oraș, pentru a-i împiedica pe Erudiți să mai omoare Divergenți.
Caleb clipește confuz. Înainte să mă pierd cu firea, îi întind ecranul.
— Dosarul ei e aici. Nu e foarte mare, dar ar trebui să-l citești.
El se ridică și ia bucata de sticlă. E mult mai înalt acum, mult mai înalt decât mine. O vreme, când eram copii, eu am fost cea înaltă, cu toate că eram aproape cu un an mai mică. Aceea a fost cea mai bună perioadă a noastră, când nu simțeam că el era mai mare sau mai bun sau mai isteț sau mai altruist decât mine.
— De când știi de asta? mă întreabă el, mijindu-și ochii.
— Nu contează.
Fac un pas înapoi.
— Îți spun acum. Apropo, poți să păstrezi tableta. Eu am terminat de citit.
El șterge ecranul cu mâneca și navighează cu degete abile la prima însemnare din jurnalul mamei. Mă aștept să se așeze și să o citească, încheind, astfel, conversația, dar, în schimb, oftează.
— Și eu am ceva să-ți arăt, spune el. În legătură cu Edith Prior. Vino.
Numele ei, nu atașamentul care mi-a mai rămas față de el, e cel care mă face să-l urmez când pornește din loc.
Ieșim din dormitor, mergem pe hol, cotind de câteva ori până ce ajungem într-o încăpere extrem de diferită față de tot ceea ce am văzut în sediul Biroului. E lungă și îngustă, cu pereții acoperiți de rafturi pe care se află cărți albastre-gri identice, groase și grele precum dicționarele. Între primele două șiruri se află o masă lungă din lemn, cu scaune de jur împrejur. Caleb apasă pe întrerupător și aprinde o lumină palidă, care îmi amintește de sediul Erudiției.
— Am petrecut mult timp aici, spune el. E camera arhivelor. Ei păstrează aici o parte dintre informațiile și datele experimentului din Chicago.
Merge de-a lungul rafturilor din latura dreaptă a încăperii, trecându-și degetele peste cotoarele cărților. Scoate unul dintre volume și îl pune pe masă, în așa fel încât se deschide, iar paginile lui sunt acoperite de texte și imagini.
— De ce nu țin toate informațiile astea pe computere?
— Bănuiesc că au început să le arhiveze înainte să fi dezvoltat un sistem de securitate sofisticat în rețeaua lor, zice el, fără să-și ridice privirea. Datele nu dispar niciodată, însă hârtia poate fi distrusă pentru totdeauna, așa că poți să scapi de ele dacă nu vrei să ajungă în mâinile cui nu trebuie. Uneori e mai sigur să ai totul tipărit.
Ochii lui verzi se mișcă iute în timp ce caută un anume loc, degetele fiindu-i agile, făcute pentru întors pagini. Mă gândesc cum și-a deghizat acea parte din el, ascunzând cărți între grindă și perete în casa noastră din Abnegație, până ce, în ziua Ceremoniei Alegerii, și-a aruncat sângele în apa Erudiției. Ar fi trebuit să știu că era un mincinos, fiind loial numai față de el însuși.
Simt din nou acel junghi de durere. De-abia pot suporta să stau aici cu el, cu ușile închise, între noi aflându-se doar o masă.
— Aha, aici era.
Atinge o pagină cu degetul, apoi întoarce cartea ca să mi-o arate.
Pare a fi copia unui contract, dar e scrisă de mână:
Eu, Amanda Marie Ritter, din Peoria, Illinois, îmi dau consimțământul pentru următoarele proceduri:
• Procedura de „vindecare genetică“, definită de către Biroul de Asistență Genetică drept „o procedură de inginerie genetică, menită a corecta genele clasificate drept «deteriorate» în pagina trei a acestui formular“.
• „Procedura de resetare“, definită de către Biroul de Asistență Genetică drept „o procedură de ștergere a amintirilor, menită a-i face pe participanții la experiment să fie mai bine pregătiți pentru experiment“.
Declar că un membru al Biroului de Asistență Genetică mi-a comunicat toate riscurile și beneficiile acestor proceduri. Înțeleg că acest lucru înseamnă că Biroul îmi va atribui un nou trecut și o nouă identitate și că voi fi trimisă în experimentul din Chicago, Illinois, unde voi locui pentru tot restul vieții.
Accept să mă reproduc de cel puțin două ori, astfel încât să ofer genelor mele corectate cea mai bună șansă de supraviețuire. Înțeleg că voi fi încurajată să fac acest lucru când voi fi reeducată după procedura de resetare.
De asemenea, îmi dau consimțământul ca atât copiii mei, cât și copiii copiilor lor etc. să continue acest experiment, până când Biroul de Asistență Genetică îl va considera complet. Ei vor primi aceeași istorie falsă pe care o voi primi și eu după procedura de resetare.
Semnat,
Amanda Marie Ritter
* * *
Amanda Marie Ritter. Ea era femeia din video, Edith Prior, strămoașa mea.
Mă uit la Caleb, ai cărui ochi sunt luminați de cunoaștere, ca și când ar exista în ei un fir electric.
Strămoașa noastră.
Trag un scaun și mă așez.
— Ea a fost strămoașa tatei?
El încuviințează din cap și se așază vizavi de mine.
— Da, cu șapte generații în urmă. O mătușă. Fratele ei e cel care a dus mai departe numele de Prior.
— Iar ăsta e…
— Un formular de consimțământ, spune el. Consimțământul ei de a se alătura experimentului. Notele de final spun că era doar o schiță — ea a fost unul dintre proiectanții experimentului original. O membră a Biroului. În experimentul original au existat foarte puțini membri ai Biroului; cei mai mulți oameni din experiment nu lucrau pentru guvern.
Citesc din nou cuvintele, încercând să le deslușesc. Când am văzut-o în materialul video, mi se părea foarte logic că avea să devină o rezidentă a orașului nostru, că avea să intre în facțiunile noastre, că avea să se ofere voluntară să lase în urmă ceea ce a lăsat. Dar asta era înainte să știu cum era, de fapt, viața în afara orașului, și nu pare la fel de groaznică pe cât ne-a descris-o Edith în mesajul pe care ni l-a lăsat.
Ea ne-a livrat o manipulare abilă în acel video, care era menit să ne țină sub control și dedicați viziunii Biroului — lumea din afara orașului e grav avariată și Divergenții trebuie să vină aici să o vindece. Nu era chiar o minciună, întrucât oamenii din Birou chiar cred că genele vindecate vor repara anumite lucruri, că dacă ne integrăm în populația generală și transmitem mai departe genele noastre lumea va fi un loc mai bun. Dar ei nu au avut nevoie ca Divergenții să iasă din orașul nostru precum o armată care să lupte împotrivă injustiției și să-i salveze pe ceilalți, așa cum a sugerat Edith. Mă întreb dacă Edith Prior a crezut ceea ce a spus sau dacă a spus acele lucruri doar fiindcă așa a trebuit.
Pe următoarea pagină se află o fotografie cu ea, ținând buzele ferm strânse, șuvițe de păr șaten încadrându-i chipul. Probabil că văzuse ceva îngrozitor dacă s-a oferit voluntară să-și șteargă amintirile și să ia viața de la zero.
— Știi de ce s-a alăturat experimentului? întreb eu.
Caleb clatină din cap.
— Arhivele sugerează — cu toate că sunt foarte vagi la acest capitol — că oamenii s-au alăturat exprimentului pentru ca familiile lor să poată scăpa de sărăcia lucie — familiile participanților primeau o compensație lunară timp de zece ani. Dar, evident, pe Edith nu asta a motivat-o, de vreme ce ea lucra pentru Birou. Bănuiesc că i s-a întâmplat ceva traumatizant, ceva care a făcut-o să uite tot.
Mă încrunt spre fotografie. Nu-mi pot imagina ce fel de sărăcie ar motiva oamenii să se uite pe ei înșiși și pe cei dragi, astfel încât familiile lor să poată primi o compensație lunară. Poate că eu am trăit cu pâinea și cu legumele din Abnegație în cei mai mulți ani din viață, neavând nimic în plus, dar nu am fost niciodată atât de disperată. Probabil că situația lor a fost mult mai rea decât orice altceva am văzut în oraș.
Nu-mi imaginez de ce și Edith a fost atât de disperată. Sau poate că ea nu avea pe nimeni pentru care ar fi meritat să-și păstreze amintirile.
— Am vrut să aflu care erau precedentele legale pentru a-ți da consimțământul în numele urmașilor tăi, spune Caleb. Cred că e o extrapolare să-ți dai acordul pentru un copil sub optsprezece ani, deși pare puțin ciudat.
— Cred că noi toți hotărâm care e soarta copiilor noștri prin alegerile pe care le facem în viață, spun eu. Oare noi doi am fi ales aceleași facțiuni dacă mama și tata n-ar fi ales Abnegația? Nu știu. Poate că nu ne-am mai fi simțit atât de sufocați. Poate că am fi devenit niște oameni diferiți.
Gândul acesta mi se strecoară în minte precum o creatură târâtoare. Poate că am fi devenit niște oameni diferiți. Oameni care nu își trădează surorile.
Privesc lung spre masa din fața mea. Pentru cele câteva minute care au trecut, a fost ușor să pretind că eu și Caleb eram din nou frați. Dar realitatea — și furia — se pot ține la distanță doar pentru o anumită perioadă de timp înainte ca adevărul să lovească din nou. În timp ce îmi ridic privirea, mă gândesc să mă uit la el exact în același fel în care am făcut-o când m-au ținut prizonieră la sediul Erudiției. Cred că sunt prea obosită pentru a mă mai certa cu el sau pentru a-i asculta scuzele; prea obosită să-mi mai pese că fratele meu m-a abandonat.
— Edith s-a alăturat Erudiților, nu-i așa? întreb eu pe un ton înțepat. Chiar dacă a adoptat un nume din Abnegație?
— Da!
Se pare că nu mi-a observat tonul.
— De fapt, cei mai mulți strămoși ai noștri erau din Erudiție. Au mai existat vreo câțiva rătăciți prin Abnegație și unul sau doi în Candoare, însă linia generală e destul de constantă.
Simt o răceală, gata să tremur și apoi să mă sparg.
— Așadar, presupun că ai folosit asta drept scuză în mintea ta perversă pentru ceea ce ai făcut, spun eu pe un ton ferm. Pentru că te-ai alăturat Erudiților, pentru că le-ai fost loial. Vreau să zic, dacă ar fi trebuit în tot acest timp să fii unul de-al lor, atunci înseamnă că “facțiunea înaintea sângelui“ se transformă în ceva acceptabil, corect?
— Tris…
Ochii săi mă imploră să-l înțeleg, dar eu nu înțeleg. N-am s-o fac.
Mă ridic.
— Așadar, eu știu acum despre Edith și tu știi despre mama. Bun. Atunci, hai s-o lăsăm așa.
Uneori, când îl privesc, simt un junghi de compasiune față de el, iar alteori parcă aș vrea să-l strâng de gât. Însă acum vreau doar să scap și să pretind că asta nu s-a întâmplat niciodată. Ies din camera arhivelor, iar pantofii îmi scârțâie pe podea în timp ce alerg înapoi spre hotel. Alerg până ce simt miros de lămâie, după care mă opresc.
Tobias stă pe holul din afara dormitorului. Eu am rămas fără suflu și îmi simt bătăile inimii până și în buricele degetelor; sunt copleștită, luptându-mă cu sentimente de pierdere, surpriză, furie și dorință.
— Tris, spune Tobias, adoptând o mină îngrijorată. Ești bine?
Clatin din cap, luptându-mă în continuare să respir, și îl izbesc de perete cu trupul meu, buzele mele găsindu-le pe ale lui. Preț de o clipă, el încearcă să mă împingă deoparte, dar apoi probabil că se hotărăște că nu îi pasă dacă sunt bine, nu îi pasă dacă el e bine, nu îi pasă. Nu am mai fost singuri împreună de câteva zile. Săptămâni. Luni.
Degetele lui alunecă în părul meu, iar eu mă agăț de brațele lui ca să-mi mențin echilibrul în timp ce ne apăsăm unul în celălalt precum două spade încleștate. El e mai puternic decât oricare altă persoană pe care o cunosc și mai cald decât își dă seama oricine altcineva; el e un secret pe care l-am ținut și îl voi ține pentru tot restul vieții.
Se apleacă și mă sărută pe gât, mângâindu-mă în tot acest timp, după care își sprijină mâinile pe talia mea. Eu îmi trec degetele prin găicile pantalonilor lui, închizându-mi ochii. În acel moment știu exact ce vreau; vreau să dau jos toate straturile de haine dintre noi, să dau jos fiecare lucru care ne separă, trecutul, prezentul și viitorul.
Aud pași și hohote de râs răsunând în celălalt capăt al culoarului și ne despărțim imediat. Cineva — probabil Uriah — fluieră, dar eu de-abia îl aud din pricina pulsațiilor din urechi.
Ochii lui Tobias îi întâlnesc pe ai mei și e la fel ca prima dată când l-am privit în timpul inițierii mele, după simularea fricii; ne privim prea mult, prea insistent.
— Taci, strig spre Uriah, fără să-mi întorc privirea de la Tobias.
Uriah și Christina intră în dormitor, iar eu și Tobias îi urmăm, ca și când nu s-a întâmplat nimic.