TOBIAS
SEARA, CÂND CAPUL MEU plin de gânduri atinge perna, aud ceva foșnind sub obraz. Un bilet ascuns în fața de pernă.
T:
Hai să ne vedem în afara intrării din hotel la ora unsprezece. Trebuie să vorbesc cu tine.
— Nita
Mă uit spre patul lui Tris. E tolănită pe spate și o șuviță de păr care îi acoperă nasul și gura flutură de fiecare dată când ea respiră. Nu vreau să o trezesc, dar mă simt ciudat să mă întâlnesc cu o fată în toiul nopții fără să îi spun și ei. În special acum, când încercăm din răsputeri să fim sinceri unul cu celălalt.
Îmi verific ceasul. Unsprezece fără un sfert.
Nita e doar o prietenă. Poți să-i spui mâine lui Tris. S-ar putea să fie urgent.
Dau pătura la o parte și îmi vâr picioarele în pantofi — în ultima vreme dorm în hainele de zi. Trec pe lângă patul lui Peter, apoi pe lângă cel al lui Uriah. Văd că de sub perna lui iese gâtul unei sticle. O apuc cu două degete și o duc spre ușă, unde o ascund sub perna unuia dintre paturile de campanie neocupate. Nu am avut grijă de el așa cum i-am promis lui Zeke că voi face.
Odată ajuns pe culoar, îmi leg șireturile și îmi aranjez părul. Am încetat să-l mai tund în stilul Abnegației când am vrut ca Neînfricații să mă vadă ca pe un potențial conducător, însă îmi lipsește ritualul stilului vechi, bâzâitul mașinii de tuns și mișcările grijulii ale mâinilor mele, știind să acționez mai bine cu ajutorul degetelor decât cu ajutorul privirii. Când eram mic, tata obișnuia s-o facă, pe holul de la etajul casei noastre din Abnegație. El era mai mereu neatent cu lama și mă zgâria la ceafă sau mă tăia la ureche. Dar nu se plângea niciodată că trebuia să mă tundă. Asta e ceva, bănuiesc.
Nita bate din picior. De data asta poartă o cămașă albă cu mâneci scurte, iar părul e legat la spate. Îmi zâmbește, dar nu cu prea multă convingere.
— Pari îngrijorată, îi spun.
— Fiindcă sunt, îmi răspunde ea. Haide, există un loc pe care voiam să ți-l arăt.
Mă conduce pe culoarele slab luminate, pustii cu excepția unor oameni de serviciu ici și colo. Se pare că toți o cunosc pe Nita — îi fac cu mâna sau îi zâmbesc. Ea își bagă mâinile în buzunare, mutându-și privirea cu grijă atunci când se întâmplă să ne uităm unul la altul.
Trecem printr-o ușă fără senzor de securitate care să o țină încuiată. Încăperea e mare și rotundă, cu un candelabru de sticlă atârnând în centrul ei. Podelele sunt din lemn lustruit de culoare închisă, iar pereții, acoperiți cu lambriuri de bronz, strălucesc acolo unde lumina îi atinge. Pe panourile de bronz sunt înscrise nume, zeci de nume.
Nita stă sub candelabrul din sticlă și întinde larg mâinile pentru a cuprinde întreaga încăpere în gestul ei.
— Aceștia sunt arborii genealogici din Chicago, spune ea. Arborii voștri genealogici.
Mă apropii de unul dintre pereți și citesc numele, căutând unul care să îmi pară cunoscut. Într-un târziu, găsesc unul: Uriah Pedrad și Ezekiel Pedrad. Lângă fiecare nume se află un mic “NN“, iar apoi, lângă numele lui Uriah, văd un punct, care pare a fi proaspăt sculptat. Probabil indică faptul că e Divergent.
— Știi unde e al meu?
Ea traversează încăperea și atinge unul dintre panouri.
— Generațiile sunt matriliniare. De aceea arhivele lui Jeanine indică faptul că Tris era “a doua generație“ — deoarece mama ei venea din afara orașului. Nu sunt sigură cum de știa Jeanine această informație, dar bănuiesc că n-o să aflăm niciodată.
Mă apropii neliniștit de panoul care îmi poartă numele, cu toate că nu sunt sigur de ce trebuie să mă tem la vederea numelui meu și al părinților mei săpate în bronz. Văd o linie verticală care o leagă pe Kristin Johnson de Evelyn Johnson, și una orizontală, care o leagă pe Evelyn Johnson de Marcus Eaton. Sub cele două nume se mai află doar unul: Tobias Eaton. Literele minuscule de lângă numele meu sunt “AN“, și există și un punct acolo, deși acum știu că nu sunt cu adevărat Divergent.
— Prima literă reprezintă facțiunea originară, spune ea, iar a doua reprezintă facțiunea aleasă. Ei s-au gândit că, dacă vor ține o evidență a facțiunilor, îi va ajuta să urmărească genele.
Literele mamei mele: “EAF.“ Presupun că “F“ vine de la “fără facțiune“.
Literele tatălui meu: “AA“, cu un punct.
Ating linia care mă leagă de ei și linia care o leagă pe Evelyn de părinții ei și linia care îi leagă de părinții lor, mergând până la opt generații, inclusiv a mea. Aceasta este o hartă care îmi arată ceea ce știam dintotdeauna, că sunt lipit de ei, legat pentru totdeauna de această moștenire goală, indiferent de cât de tare alerg în direcția opusă.
— Apreciez că mi-ai arătat asta, spun eu, simțindu-mă trist și obosit, dar nu sunt sigur de ce trebuia să se petreacă în toiul nopții.
— Credeam că ți-ar face plăcere să îl vezi. Și voiam să vorbesc cu tine despre un anumit lucru.
— Vrei să mă asiguri din nou că limitele mele nu mă definesc? spun eu, clătinând din cap. Nu, mersi, m-am săturat de asta.
— Nu, spune ea. Dar mă bucur c-ai spus asta.
Se reazemă de panou, acoperind numele lui Evelyn cu umărul. Fac un pas înapoi, nedorind să fiu atât de aproape de ea cât să-i văd cercul maro-deschis din jurul pupilelor.
— Conversația pe care am purtat-o seara trecută, în legătură cu deteriorarea genetică… a fost, de fapt, un test. Voiam să văd cum vei reacționa la ceea ce aveam eu să spun despre genele deteriorate, astfel încât să aflu dacă pot sau nu să am încredere în tine, spune ea. Dacă ai fi acceptat ceea ce am spus despre limitele tale, atunci răspunsul ar fi fost “nu“.
Se apropie de mine, astfel că umărul ei acoperă și numele lui Marcus.
— Vezi tu, eu nu prea înghit treaba asta conform căreia sunt “deteriorată“.
Mă gândesc la felul în care a scuipat explicația cu tatuajul de pe spatele ei, de parcă ar fi fost otravă.
Inima începe să-mi bată mai tare, așa încât simt pulsul în tot corpul. Tonul ei vesel a devenit amar, iar ochii și-au pierdut căldura. Mi-e frică de ea, mi-e frică de ceea ce zice — dar, de asemenea, sunt și încântat, fiindcă asta înseamnă că nu trebuie să accept că sunt mai mic decât credeam cândva.
— Înțeleg că nici tu nu ești prea încântat în legătură cu “deteriorarea“.
— Nu, nu sunt.
— În locul ăsta există multe secrete. Unul dintre ele e acela că, pentru ei, un DG e dispensabil. Un alt secret e că unii dintre noi nu vom sta liniștiți, înghițind tot ceea ce ni se spune.
— Cum adică dispensabil? întreb eu.
— Delictele pe care le-au comis împotriva oamenilor ca noi sunt deosebit de serioase, spune Nita. Și ascunse. Ți-aș arăta și niște dovezi, dar asta mai încolo. Deocamdată, ceea ce îți pot spune este că, din motive serioase, lucrăm împotriva Biroului și am dori să ni te alături.
Îmi îngustez ochii.
— De ce? Ce anume vreți de la mine?
— Acum vreau doar să îți ofer șansa de a vedea cum arată lumea din afara sediului.
— Și ceea ce primești la schimb e…
— Să-mi oferi protecția ta, spune ea. Mă îndrept spre un loc deosebit de periculos și nu pot spune nimănui altcuiva din Birou despre asta. Tu ești un străin, ceea ce înseamnă că e mult mai sigur să am încredere în tine și știu că tu știi cum să te aperi. Și, dacă vii cu mine, am să-ți arăt dovezile pe care vrei să le vezi.
Își atinge inima, ușor, ca și când ar jura pe ea. Scepticismul meu e puternic, dar curiozitatea și mai puternică. Nu mi-e greu să cred că Biroul ar face lucruri rele, deoarece fiecare guvern pe care îl știu a făcut lucruri rele, până și oligarhia din Abnegație, care era condusă de tatăl meu. Și, lăsând la o parte acea suspiciune întemeiată, în mine sălășluiește speranța disperată că nu sunt deteriorat, că însemn mult mai mult decât niște gene corectate pe care le voi transmite mai departe copiilor mei.
Așa că mă hotărăsc să accept. Deocamdată.
— Bine, spun eu.
— În primul rând, înainte să îți arăt orice altceva, trebuie să promiți că nu vei spune nimănui — nici măcar lui Tris — ceea ce vei vedea. Poți să faci asta?
— E o persoană de încredere, să știi.
I-am promis lui Tris că nu-i voi mai ascunde nimic. Nu vreau să intru în anumite împrejurări în care să fiu nevoit s-o fac din nou.
— De ce nu-i pot spune?
— Nu zic că nu e de încredere. Doar că nu are abilitățile pe care noi le căutăm și nu vrem să punem pe nimeni în pericol, atâta vreme cât nu e necesar. Vezi tu, Biroul nu vrea ca noi să ne organizăm. Dacă noi credem că nu suntem “deteriorați“, e ca și cum am spune că toate lucrurile pe care ei le fac — experimentele, modificările genetice, toate astea — sunt doar o pierdere de timp. Și nimeni nu vrea să audă că munca lor de-o viață e escrocherie.
Știu totul despre asta — e ca și când ai afla că facțiunile au la bază un sistem artificial, proiectat de oamenii de știință pentru a ne ține sub control pe cât de mult posibil.
Se dezlipește de perete, iar apoi rostește singurul lucru necesar să mă facă să fiu de acord:
— Dacă îi spui, îi vei lua șansa de a lua propria decizie, lucru pe care ți-l ofer eu acum. O vei forța să devină la rândul ei conspiratoare. Dacă îi ascunzi asta, o vei proteja.
Îmi trec degetele peste numele meu, săpat în panoul de metal, Tobias Eaton. Acestea sunt genele mele, aceasta este problema mea. Nu vreau s-o trag și pe Tris în asta.
— În regulă, zic eu. Arată-mi.
* * *
Privesc cum raza de lumină a lanternei ei urcă și coboară în ritmul pașilor. Am luat o geantă dintr-un dulap de mături de pe hol — Nita era pregătită pentru asta. Mă conduce adânc în holurile subterane ale sediului, trecând de locul în care se adună DG-urile, spre un coridor unde electricitatea nu mai funcționează. La un moment dat se lasă pe vine și pipăie pământul, până ce degetele ei ating un zăvor. Îmi înmânează lanterna și trage zăvorul, ridicând o trapă din podea.
— E un tunel de evadare, spune ea. L-au săpat când au sosit aici prima oară, astfel încât să aibă mereu o cale de scăpare în cazul vreunei urgențe.
Din geantă scoate un tub negru și îi înlătură capacul. Acesta împrăștie scântei care luminează roșu pe pielea ei. Îi dă drumul pe deasupra ușii din podea și el cade vreo câțiva metri, lăsând o dungă de lumină pe pleoapele mele. Ea se așază pe marginea găurii, cu rucsacul bine pus pe umeri, și se aruncă în jos.
Știu că e o distanță scurtă, dar, pentru mine, pare mai mult, având gaura aceea căscată sub mine. Mă așez, conturul pantofilor mei apărând întunecat pe fundalul scânteilor roșii, și îmi dau drumul.
— Interesant, spune Nita când aterizez.
Ridic lanterna, iar ea îndreaptă tubul luminos înainte în timp ce străbatem tunelul, care e suficient de lat cât să încapă doi oameni umăr la umăr și suficient de înalt cât să pot sta drept. Miroase puternic a putreziciune, a umezeală și a aer închis.
— Am uitat că ți-e frică de înălțimi.
— Ei bine, nu prea mai am și alte frici, spun eu.
— Nu e necesar să devii defensiv! spune ea zâmbind. De fapt, voiam de mult timp să te întreb despre asta.
Pășesc peste o băltoacă, tălpile pantofilor mei lipindu-se de podeaua zgrunțuroasă a tunelului.
— A treia temere a ta, spune ea. Să o împuști pe femeia aceea. Cine era?
Scânteile se sting, astfel că lanterna pe care o țin e singura noastră călăuză în tunel. Îmi mișc brațul pentru a crea mai mult spațiu între noi, nedorind să o ating în întuneric.
— Nu era nimeni special, spun eu. Teama era de a o împușca.
— Ți-era frică să împuști oameni?
— Nu, spun eu. Mi-era frică de capacitatea mea considerabilă de a omorî.
Rămâne tăcută, la fel ca mine. A fost pentru prima oară când am rostit cu glas tare acele cuvinte, iar acum am auzit cât de ciudat sună. Câți tineri se tem că înlăuntrul lor sălășluiește un monstru? Se presupune că oamenii trebuie să se teamă de alții, nu de ei înșiși. Se presupune că oamenii aspiră să devină ca tații lor, nu să se înfioare la acel gând.
— Mereu m-am întrebat ce anume aș găsi în peisajul fricii mele, spune ea pe un ton șoptit, de parcă s-ar ruga. Uneori simt că sunt nenumărate lucruri de care ar trebui să-mi fie frică, iar alteori simt că n-a mai rămas nimic de care să mă tem.
Încuviințez cu o mișcare a capului, cu toate că ea nu mă poate vedea, și continuăm să mergem, raza de lumină a lanternei legănându-se, pantofii noștri scârțâind, aerul umed gonind spre noi dinspre celălalt capăt al tunelului.
* * *
După douăzeci de minute de mers, cotim și simt miros de vânt proaspăt, suficient de rece cât să mă facă să mă înfior. Închid lanterna, iar lumina lunii de la capătul tunelului ne conduce spre ieșire.
Tunelul dă spre locul pustiu prin care am trecut cu mașina pentru a ajunge la sediu, printre clădirile ruinate și copacii crescuți peste măsură care ies prin asfalt. Un camion vechi este parcat la câțiva metri depărtare de noi, fiind acoperit în spate de o pânză zdrențuită. Nita lovește o anvelopă pentru a o verifica, după care se urcă la volan. Cheia se află deja în contact.
— Al cui e camionul? întreb eu când mă sui pe locul din dreapta.
— Aparține oamenilor cu care mergem să ne întâlnim. I-am rugat să-l parcheze aici, spune ea.
— Și ei cine sunt?
— Niște prieteni de-ai mei.
Nu știu cum de se descurcă prin acest labirint de străzi din fața noastră, dar reușește, întorcând volanul printre rădăcini de copaci și stâlpi de iluminat căzuți, speriind cu farurile animalele pe care le văd cu coada ochiului fugind mâncând pământul.
O creatură cu picioare lungi și cu un corp zvelt, cafeniu, înalt până la nivelul farurilor, traversează strada prin fața noastră. Nita calcă frâna, astfel încât să n-o lovească. Aceasta ciulește urechile și ne privește cu o curiozitate măsurată, de parcă ar fi un copil.
— Sunt oarecum frumoase, nu-i așa? mă întreabă ea. Până să vin aici, n-am mai văzut căprioare.
Încuviințez dând din cap. Este elegantă, dar șovăielnică, ezitantă.
Nita apasă claxonul cu buricele degetelor și căprioara se dă la o parte din drum. Accelerăm din nou, apoi ajungem pe un drum deschis, suspendat deasupra liniilor de tren pe care am mers pentru a ajunge la sediu. Văd lumini înaintea noastră, un punct strălucitor în pustietatea întunecată.
Și mergem spre nord-est, îndepărtându-ne de căprioară.
* * *
Trece mult timp până ce văd din nou lumină electrică. Asta se întâmplă de-a lungul unei străzi înguste și peticite. Becurile atârnă de un fir întins pe vechii stâlpi de iluminat.
— Oprim aici.
Nita smucește de volan, intrând cu camionul pe o alee dintre două clădiri de cărămidă. Scoate cheile din contact și se uită la mine.
— Verifică în torpedou. Le-am cerut să ne dea arme.
Deschid compartimentul din fața mea. Deasupra unor ambalaje vechi se află două cuțite.
— Cum te descurci cu cuțitul? mă întreabă ea.
Neînfricații îi învățau pe novici cum să arunce cuțitele cu mult înaintea schimbărilor din inițiere pe care le-a făcut Max, înainte ca eu să mă alătur lor. Nu mi-a plăcut niciodată, căci părea a fi o modalitate de a încuraja talentul înnăscut al Neînfricaților pentru exagerări, în loc să fie o deprindere practică.
— Bine, îi răspund rânjind. Cu toate că n-am crezut niciodată că această abilitate va fi bună la ceva.
— Bănuiesc că, la urma urmelor, Neînfricații sunt buni la ceva… Four, spune ea, zâmbind ușor.
Ia cuțitul cel mai mare, iar eu îl iau pe cel mai mic.
Sunt încordat, răsucind mânerul între degete în timp ce străbatem aleea. Deasupra mea, ferestrele licăresc cu o lumină diferită — flăcări ce provin de la lumânări sau felinare. La un moment dat, când arunc o privire în sus, văd o perdea de păr și o pereche de ochi întunecați privindu-mă lung.
— Aici locuiesc oameni, spun eu.
— Ne aflăm la extremitatea periferiei, zice Nita. E cam la două ore de mers cu mașina din Milwaukee, care este o zonă metropolitană aflată la nord. Da, aici locuiesc oameni. În ziua de azi, oamenii nu se aventurează prea departe de orașe, chiar dacă vor să trăiască departe de influența guvernului, cum fac cei de-aici.
— De ce vor să trăiască departe de influența guvernului?
Știu că traiul departe de jurisdicția guvernului este la fel cum era viața celor fără facțiune. Le era mereu foame, frig iarna și cald vara, și se luptau tot timpul să supraviețuiască. Nu e un trai ușor de ales — trebuie să ai motive întemeiate pentru asta.
— Deoarece sunt deteriorați genetic, îmi răspunde Nita, uitându-se în ochii mei. Tehnic vorbind, oamenii deteriorați genetic sunt — din punct de vedere legal — egali cu oamenii puri genetic, dar numai pe hârtie, ca să zic așa. În realitate, sunt mult mai săraci, foarte probabil pot fi condamnați pentru infracțiuni, foarte puțin probabil să fie angajați în posturi bune… spune-i cum vrei, asta este o problemă și a fost încă din timpul Războiului Purității, cu o sută de ani în urmă. Oamenilor care trăiesc la periferie li s-a părut mai atrăgător să opteze pentru a ieși cu totul din societate în loc să încerce să corecteze problema din interior, așa cum intenționez eu să o fac.
Mă gândesc la cioburile de sticlă tatuate pe pielea ei. Mă întreb când și le-a făcut — mă întreb ce anume a dat naștere acelei priviri periculoase din ochii ei, ce a determinat-o să pună un asemenea patos în discurs, ce a făcut-o să devină revoluționară.
— Cum plănuiești să faci asta?
Își încleștează maxilarul și îmi răspunde:
— Preluând o parte din puterea Biroului.
Aleea dă într-o stradă largă. Unii oameni colindă după pradă, ținându-se pe margine, dar alții merg drept pe mijlocul străzii, în grupuri împleticite, cu sticle în mâini. Toți cei pe care îi văd sunt tineri — nu cred că sunt prea mulți adulți la periferie.
Aud niște strigăte undeva în față și o sticlă spărgându-se pe trotuar. Acolo zăresc o adunătură de oameni încercuind două siluete care se bat cu pumnii și picioarele.
Dau să alerg într-acolo, dar Nita mă apucă de braț și mă trage spre una dintre clădiri.
— Nu e momentul să fii erou, îmi zice ea.
Ne apropiem de ușa clădirii de pe colț. Alături, stă un bărbat masiv care învârte un cuțit în palmă. Când urcăm treptele, oprește mișcarea cuțitului și îl trece în cealaltă mână, plină de cicatrici.
Mărimea lui, dexteritatea cu care mânuiește cuțitul, înfățișarea lui prăfuită și plină de răni vindecate — toate ar trebui să mă intimideze. Însă ochii lui seamănă cu cei ai căprioarei — mari, privind precauți, curioși.
— Am venit să-l vedem pe Rafi, zice ea. Suntem de la Sediu.
— Puteți intra, dar cuțitele rămân aici, spune bărbatul.
Vocea sa este mai ascuțită, mai domoală decât mă așteptam. Ar putea fi un om bun dacă s-ar afla într-un alt loc, dar, având în vedere cum stau lucrurile, nu e un om — nici măcar nu știe ce înseamnă a fi așa ceva.
Cu toate că și eu m-am descotorosit de orice fel de blândețe, considerând-o nefolositoare, mă trezesc gândindu-mă că s-a pierdut ceva important dacă acest bărbat a fost forțat să-și nege propria fire.
— Nicio șansă, spune fata.
— Nita, tu ești? se aude o voce din interior.
Este expresivă, muzicală. Bărbatul căruia îi aparține e scund și zâmbește larg. Vine până în pragul ușii.
— Nu ți-am spus să le dai drumul să intre? Intrați, intrați!
— Bună, Rafi, îl salută ea, vizibil ușurată. Four, el e Rafi — o persoană importantă la periferie.
— Îmi pare bine să te cunosc, spune Rafi și ne face semn să îl urmăm.
Înăuntru se află o încăpere mare, luminată de șiruri întregi de lumânări și felinare. Peste tot este împrăștiat mobilier din lemn, toate mesele fiind pustii, cu excepția uneia.
O femeie stă așezată în fundul încăperii, iar Rafi se strecoară pe scaunul de lângă ea. Deși cei doi nu seamănă — ea are păr roșcat și o siluetă generoasă, în vreme ce trăsăturile lui sunt întunecate, iar trupul, uscățiv —, au aceeași alură, ca două pietre care au fost cioplite de aceeași daltă.
— Cuțitele pe masă, spune Rafi.
De data asta, Nita se supune, punându-și cuțitul pe marginea mesei, drept în fața ei. Se așază. Eu procedez la fel. Vizavi de noi, femeia depune o armă.
— Cine-i ăsta? întreabă ea, făcând un gest cu capul în direcția mea.
— El este asociatul meu, răspunde Nita, Four.
— Ce fel de nume este “Four“?
Nu întreabă cu o atitudine batjocoritoare, așa cum alții mi-au adresat adesea aceeași întrebare.
— Genul pe care îl capeți în cadrul experimentului din oraș, răspunde Nita. Pentru că are numai patru temeri.
Îmi trece prin minte că e posibil ca ea să mă fi prezentat cu acel nume numai pentru a avea șansa să le împărtășească de unde sunt. Oare asta îi dă vreun soi de autoritate? Mă face să fiu mai de încredere în fața acestor oameni?
— Interesant.
Femeia bate cu degetul arătător în masă.
— Ei bine, Four, numele meu este Mary.
— Mary și Rafi conduc ramura Vestului Mijlociu a grupului rebel DG, spune Nita.
— Dacă îi spui “grup“, faci să pară că suntem ca niște doamne în vârstă, jucătoare de cărți, spune Rafi blând. Suntem mai degrabă niște răsculați. Suntem răspândiți în toată țara — există câte o grupare pentru fiecare arie metropolitană și supraveghetori pentru Vestul Mijlociu, Sud și Est.
— Este și un Vest simplu? întreb eu.
— Nu mai este, spune Nita pe un ton scăzut. Terenul era prea dificil de străbătut și orașele prea împrăștiate pentru a fi înțelept să locuiești acolo după război. Acum e un ținut sălbatic.
— Deci e adevărat ce se spune, zice Mary, ochii ei captând lumina ca niște cioburi de sticlă în timp ce mă privește. Oamenii din cadrul experimentelor chiar nu știu ce se află în afară.
— Sigur că e adevărat, de ce-ar ști? spune Nita.
Brusc, simt oboseală, o greutate îndărătul ochilor. Am făcut parte din prea multe răzmerițe în scurta mea viață. Cei fără facțiune, iar acum, din câte se pare, acești DG.
— Nu că mi-ar face plăcere să tai din scurt discuția, intervine Mary, dar n-ar trebui să petrecem prea mult timp aici. Nu putem ține oamenii la distanță multă vreme — acuși o să apară pe-aici adulmecând.
— Corect, încuviințează Nita, uitându-se la mine. Four, poți să te asiguri că nu se petrece nimic afară? Trebuie să vorbesc ceva cu Mary și cu Rafi în particular.
Dacă am fi singuri, aș întreba-o de ce nu pot fi și eu de față atunci când vorbește cu ei sau de ce s-a mai deranjat să mă aducă înăuntru când aș fi putut sta de pază afară tot timpul. Bănuiesc că, de fapt, nu am fost încă de acord s-o ajut și că, probabil din cine știe ce motive, ea și-a dorit ca ei să mă cunoască. Așa că mă ridic, îmi iau cuțitul și mă duc spre ușa la care paznicul lui Rafi supraveghează strada.
Lupta de vizavi s-a terminat. Pe trotuar zace o siluetă. Preț de o clipă mi se pare că mai mișcă, dar apoi îmi dau seama că e din cauză că cineva îi cotrobăie prin buzunare. Nu e o siluetă — e un cadavru.
— Mort? întreb eu, iar cuvântul e doar o expirație.
— Da. Dacă nu te poți apăra, n-ai cum să reziști nici măcar o noapte.
— Atunci de ce vin oamenii aici? întreb încruntat. De ce nu se duc înapoi în orașe?
Tace de atât de mult timp, încât cred că n-a auzit întrebarea mea. Privesc cum hoțul întoarce pe dos buzunarele persoanei decedate și apoi abandonează cadavrul, strecurându-se într-una din clădirile din apropiere. În cele din urmă, paznicul lui Rafi vorbește:
— Aici există șansa să-i pese cuiva dacă mori. Cum ar fi Rafi sau alți lideri. În orașe, dacă ești omorât, cu siguranță nimănui nu-i va păsa, nu dacă ești un DG. Cea mai rea crimă pe care am văzut-o atribuită unui PG pentru că a ucis un DG a fost “omor prin imprudență“. Prostii.
— Omor prin imprudență?
— Înseamnă că omorul este considerat un accident, se aude în spatele meu vocea curgătoare, ritmată a lui Rafi. Sau cel puțin nu atât de grav precum este, să spunem, crima cu premeditare. Oficial, desigur, cu toții suntem tratați la fel, da? Dar rareori e pus și în practică.
El stă în spatele meu, cu brațele la piept. Pare un rege care își supraveghează regatul, pe care îl consideră frumos. Privesc strada, trotuarul crăpat și trupul nemișcat, cu buzunarele întoarse pe dos, și ferestrele în care licăresc flăcări și îmi dau seama că frumusețea pe care o vede el este libertatea — libertatea de a fi văzut ca om întreg, nu deteriorat.
Am văzut această libertate, o singură dată, atunci când Evelyn m-a chemat dintre cei fără facțiune, atrăgându-mă din facțiunea mea pentru a deveni o persoană completă. Însă era doar o minciună.
— Ești din Chicago? mă întreabă Rafi.
Încuviințez din cap, continuând să privesc strada întunecată.
— Și acum, că ai ieșit, cum ți se pare lumea?
— În mare parte altfel, îi răspund. Oamenii sunt divizați de lucruri diferite, luptând în războaie diferite.
Pașii Nitei fac scândurile podelei să scârțâie și, când mă întorc spre ea, o văd stând drept în spatele meu, cu mâinile vârâte în buzunare.
— Mulțumesc că ai aranjat asta, zice Nita, dând din cap înspre Rafi. E timpul ca noi să plecăm.
Ne croim din nou drum pe stradă, iar când mă uit peste umăr după Rafi, el ne face cu mâna.
* * *
Mergând înapoi spre camion, aud din nou țipete, dar, de data asta, sunt țipetele unui copil. Trec de sunetele fonfăite, smiorcăite și mă gândesc la mine, pe vremea când eram mai mic, ghemuit în dormitor, ștergându-mi nasul cu una dintre mâneci. Mama obișnuia să frece manșetele cu un burete înainte de a pune rufele la spălat. Niciodată n-a spus nimic despre asta.
Când urc în camion, deja mă simt indiferent față de locul ăsta și de durerile sale și sunt pregătit să mă întorc la visul sediului, la căldura, lumina și sentimentul de siguranță.
— Tot mi-e greu să înțeleg de ce locul ăsta e de preferat vieții la oraș, spun eu.
— Am locuit doar o singură dată într-un oraș care n-a fost experiment, zice Nita. Există electricitate, dar este raționalizată — fiecare familie primește doar câteva ore zilnic. La fel și cu apa. Și există multă infracționalitate, care este pusă pe seama deteriorării genetice. Există și poliție, dar ei nu pot face mare lucru.
— Ca atare, în acest caz, sediul Biroului e de departe cel mai bun loc de trăit, spun eu.
— În ceea ce privește resursele, da, este Nita de acord. Dar același sistem social din orașe există și la sediu; e doar ceva mai greu de văzut.
Privesc cum periferia dispare în oglinda retrovizoare, despărțită de clădirile abandonate din jurul ei prin acel șir de lumini electrice care atârnă deasupra străzii înguste.
Trecem de casele întunecoase cu ferestrele bătute în scânduri și încerc să mi le imaginez curate și dichisite, așa cum trebuie să fi fost cândva, în trecut. Au curți înconjurate de garduri, care au fost odată îngrijite și pline de verdeață, ferestre care odinioară străluceau pe timp de seară. Îmi imaginez că viețile trăite acolo au fost pașnice, liniștite.
— Și ce anume ai dorit să vorbești cu ei venind până aici? o întreb.
— Am venit aici pentru a ne consolida planurile, îmi răspunde Nita.
Observ, la lumina de la bord, că are câteva tăieturi pe buza inferioară, ca și cum ar fi petrecut mult timp mușcându-și-le.
— Și am vrut să te cunoască, pentru a da chip oamenilor din interiorul experimentelor cu facțiunile. Mary era suspicioasă cu privire la oamenii ca tine, care, de fapt, ar fi uneltit cu guvernul, ceea ce, desigur, nu este adevărat. Rafi, totuși, a fost prima persoană care mi-a arătat dovezi că Biroul și guvernul ne mințeau cu privire la istoria noastră.
Apoi amuțește, ca și cum m-ar ajuta să simt greutatea acestui fapt, dar n-am nevoie de timp sau de spațiu pentru a o crede. Am fost mințit de guvern toată viața mea.
— Biroul vorbește despre această epocă de aur a omenirii de dinainte de manipulările genetice, în care cu toții erau puri genetic și totul era pașnic, spune Nita. Însă Rafi mi-a arătat fotografii vechi cu războiul.
Aștept o secundă.
— Și?
— Și? repetă Nita, nevenindu-i să creadă. Dacă oamenii puri genetic au cauzat războiul și devastarea totală din trecut, la aceeași magnitudine la care se presupune că o fac cei deteriorați genetic, atunci care este temeiul pentru a crede că trebuie să cheltuim atât de multe resurse și atât de mult timp lucrând pentru a corecta deteriorarea genetică? Ce rost au experimentele, cu excepția faptului că încearcă să convingă oamenii potriviți că guvernul întreprinde ceva pentru a ne face viețile tuturor mai bune, cu toate că nu este așa?
Adevărul schimbă totul — nu de asta era Tris atât de disperată să facă în așa fel încât filmul lui Edith Prior să fie văzut, aliindu-se în acest scop chiar cu tatăl meu? Ea știa că adevărul, oricare ar fi fost el, avea să schimbe lupta noastră, avea să schimbe prioritățile noastre pe vecie. Și aici, acum, o minciună a schimbat lupta, o minciună a schimbat pe vecie prioritățile. În loc să lucreze împotriva sărăciei sau a infracționalității, care au ajuns la cote alarmante în toată țara, acești oameni au ales să lucreze împotriva deteriorării genetice.
— De ce? De ce să petreci atât de mult timp și să cheltui atâta energie să lupți împotriva a ceva ce nu constituie o problemă? vreau eu să știu, simțindu-mă, brusc, frustrat.
— Păi, oamenii care luptă acum o fac probabil pentru că au fost învățați că asta este o problemă. Ăsta e un alt lucru pe care mi l-a arătat Rafi — exemple de propagandă despre deteriorarea genetică pe care guvernul le lansează, răspunde Nita. Dar inițial? Nu știu. Probabil că sunt câteva cauze. Prejudiciul împotriva celor din grupul DG? Controlul, poate? Controlul oamenilor deteriorați genetic, prin a-i învăța că este ceva în neregulă cu ei, și controlul celor puri genetic, prin a-i învăța că ei sunt vindecați și întregi? Aceste lucruri nu se petrec peste noapte și nici nu se întâmplă dintr-un singur motiv.
Îmi reazem obrazul de geamul rece și închid ochii. E prea multă informație care îmi zumzăie prin creier pentru a mă concentra asupra unui singur aspect, așa că renunț să mai încerc și mă las purtat de val.
După ce trecem prin tunel și apoi îmi găsesc patul, soarele e pe punctul de a răsări, iar brațul lui Tris atârnă iar peste marginea patului ei, buricele degetelor ștergând podeaua.
Mă așez vizavi de ea, privindu-i, preț de o clipă, chipul adormit și gândindu-mă la acel lucru asupra căruia căzuserăm de acord în seara aceea, în Millennium Park: fără minciuni. Ea mi-a promis mie, iar eu i-am promis ei. Și, dacă nu-i spun ce am auzit și am văzut în noaptea asta, îmi voi încălca promisiunea. Și pentru ce? Pentru a o proteja? Pentru Nita, o fată pe care abia am cunoscut-o?
Îi dau la o parte părul de pe față, cu blândețe, pentru a nu o trezi.
Ea nu are nevoie de protecția mea. E destul de puternică și singură.