TRIS
PETER E ÎN PARTEA OPUSĂ a încăperii, adunând un morman de cărți într-un teanc și îndesându-le într-o geantă. Roade un creion roșu în timp ce iese din încăpere; aud cărțile din geantă izbindu-se de piciorul lui când străbate holul. Aștept până ce nu se mai aude nimic înainte de a mă întoarce spre Christina.
— Am încercat să-mi stăpânesc curiozitatea, dar mă dau bătută, îi spun. Ce se întâmplă între tine și Uriah?
Christina, întinsă în patul ei, cu un picior atârnându-i peste margine, îmi aruncă o privire ciudată.
— De ce te uiți așa? Ați petrecut mult timp împreună, mă apăr eu. Adică, o mulțime.
Azi e soare, lumina strălucește printre draperiile albe. Nu știu cum, dar dormitorul miroase a somn — a lenjerie, a pantofi, a transpirație nocturnă și a cafea matinală. Unele dintre paturi sunt făcute, iar altele încă au cearșafurile adunate grămadă la picioare sau într-o parte. Majoritatea dintre noi provin din Neînfricare, dar, oricum, eu sunt uimită de cât de diferiți suntem. Obiceiuri diferite, temperamente diferite, feluri diferite de a vedea lumea.
— Se prea poate să nu mă crezi, dar nu e așa.
Christina se proptește în coate.
— El e în doliu. Amândoi suntem plictisiți. De asemenea, el e Uriah.
— Așa, și? E chipeș.
— Chipeș, dar nu poate să poarte o conversație serioasă nici în ruptul capului. Nu mă înțelege greșit, îmi place să râd, dar mai vreau și ca o relație să însemne ceva, înțelegi?
Dau din cap aprobator. Chiar înțeleg — mai bine decât cei mai mulți oameni, poate, căci Tobias și cu mine nu prea suntem genul glumeț.
— În plus, continuă ea, nu toate prieteniile evoluează într-o poveste de dragoste. Încă n-am încercat să te sărut.
Râd.
— Adevărat.
— Tu unde ai fost în ultima vreme? mă întreabă Christina.
Mișcă din sprâncene.
— Cu Four? Făcând niște… adunări? Înmulțiri?
Îmi acopăr fața cu palmele.
— Asta e cea mai proastă glumă pe care am auzit-o vreodată.
— Nu îmi evita întrebarea.
— Nicio “adunare“ pentru noi, îi spun. Oricum, nu încă. El este oarecum preocupat de toată povestea asta cu “deteriorarea genetică“.
— A! Chestia aia.
Se ridică în capul oaselor.
— Tu ce părere ai? o întreb eu.
— Nu știu. Cred că mă înfurie, se încruntă ea. Nimănui nu-i place să i se spună că e ceva în neregulă cu el sau ea, mai ales ceva legat de gene, pe care nu le poate schimba.
— Tu chiar crezi că e ceva în neregulă cu tine?
— Așa cred. E ca o boală, nu? Ei o pot vedea în genele noastre. Nu încape discuție, nu-i așa?
— Eu nu spun că genele tale nu sunt diferite, îi zic eu. Zic doar că nu înseamnă că un set e deteriorat și altul nu e. Genele responsabile pentru ochii albaștri și pentru ochii căprui sunt și ele diferite, dar sunt ochii albaștri “deteriorați“? E ca și cum s-ar decide în mod arbitrar că un tip de ADN e rău și că celălalt e bun.
— Bazat pe dovezile conform cărora comportamentul DG e mai rău, subliniază Christina.
— Care ar putea fi cauzat de o mulțime de lucruri, îi dau eu replica.
— Nu știu de ce mă contrazic cu tine, când mi-aș dori cu adevărat ca tu să ai dreptate, spune Christina râzând. Dar nu crezi că o grămadă de oameni deștepți, ca acești savanți din Birou, și-ar putea da seama care este cauza comportamentului greșit?
— Sigur că da, îi răspund. Însă sunt de părere că, oricât ar fi de deștepți, oamenii văd ceea ce deja caută, asta-i tot.
— Poate că și tu ești părtinitoare, spune ea. Căci ai prieteni — și un iubit — cu această problemă genetică.
— Poate.
Știu că sunt în căutarea unei explicații, una pe care se poate să n-o cred cu adevărat, dar pe care, oricum, o furnizez:
— Bănuiesc că nu văd motivul pentru care aș crede în deteriorarea genetică. Mă va face să-i tratez pe ceilalți oameni mai bine? Nu. Din contră, poate.
Și, în plus, văd ce îi face lui Tobias, cum îl face să se îndoiască de el însuși, și nu înțeleg cum ar putea ieși ceva bun din asta.
— Tu nu crezi în anumite lucruri fiindcă îți fac viața mai bună, tu crezi în ele deoarece sunt adevărate, subliniază ea.
— Dar — vorbesc rar, căci mai cuget la asta — să privești rezultatul unei credințe nu înseamnă oare o modalitate bună de a cântări dacă este adevărată?
— Un mod de gândire Bățos.
Face o pauză, după care continuă:
— Totuși, bănuiesc că modul meu este foarte sincer, ca în Candoare. Doamne, oriunde ne-am duce, nu putem să scăpăm de facțiuni, nu-i așa?
Ridic din umeri.
— Poate că nu e important să scăpăm de ele.
Tobias intră în dormitor, părând palid și epuizat, așa cum arată de câteva zile încoace. Are părul ridicat într-o parte, de la dormitul pe pernă, și este îmbrăcat tot în hainele pe care le-a purtat ieri. A dormit îmbrăcat încă de când am venit la Birou.
Christina se ridică.
— Bine, am de gând să plec. Și să vă las… pe voi doi în tot spațiul ăsta.
Gesticulează spre paturile goale și apoi îmi face cu ochiul, în mod vădit, în timp ce iese din dormitor.
Tobias zâmbește ușor, dar nu destul cât să mă facă să cred că este fericit. Și, în loc să se așeze lângă mine, rămâne la piciorul patului meu, făcându-și de lucru cu degetele pe tivul cămășii.
— Vreau să vorbesc cu tine, îmi spune.
— Bine, îi zic și simt o împunsătură dureroasă în piept, asemenea unei tresăriri pe un monitor cardiac.
— Vreau să te rog să-mi promiți că n-ai să te enervezi, îmi spune, dar…
— Dar știi că nu fac promisiuni prostești, îi spun cu un nod în gât.
— Așa e, admite el, după care se așază în mijlocul așternuturilor nestrânse de pe patul lui.
Îmi evită privirea.
— Nita mi-a lăsat un bilet sub pernă, în care îmi spunea să ne întâlnim aseară. Și m-am dus.
Mă îndrept de spate și simt cum mă invadează un val de căldură mânioasă în timp ce văd cu ochii minții chipul drăgălaș și picioarele grațioase ale Nitei mergând spre iubitul meu.
— O fată drăguță îți cere să te întâlnești seara târziu cu ea și tu te duci? vreau eu să știu. Și apoi vrei ca eu să nu mă enervez în legătură cu asta?
— Nu e vorba despre mine și Nita. Deloc, spune el precipitat, uitându-se într-un târziu la mine. A vrut doar să-mi arate ceva. Ea nu crede în deteriorarea genetică, așa cum m-a făcut pe mine să cred. Are un plan de a prelua o parte din puterea Biroului, pentru a face DG-urile mai egale. Am mers la periferie.
Îmi povestește despre tunelul subteran care duce afară și despre orășelul ruinat de la periferie și despre conversația cu Rafi și Mary. Îmi explică felul în care guvernul a ținut ascuns războiul, astfel încât nimeni să nu afle vreodată de modul în care trăiesc cei deteriorați genetic în zonele metropolitane, unde guvernul încă are putere reală, și că oamenii “puri genetic“ sunt capabili de o violență incredibilă.
În timp ce vorbește, simt cum în mine se adună suspiciunea față de Nita, dar nu știu de unde mi se trage — de la instinctul meu, în care am mereu încredere, sau de la gelozia mea. Când termină, mă privește așteptând, iar eu îmi țugui buzele, încercând să mă decid.
— De unde știi că-ți spune adevărul? îl întreb.
— Nu știu, răspunde el. Mi-a promis că-mi arată dovezi. În seara asta.
Mă ia de mână.
— Mi-ar plăcea să vii.
— Și Nita nu va avea obiecțiuni?
— Nu-mi pasă.
Își împletește degetele cu ale mele.
— Dacă ea într-adevăr are nevoie de ajutorul meu, va trebui să găsească o cale să fie de acord cu asta.
Mă uit la degetele noastre unite, la manșeta zdrențuită a cămășii lui gri și la genunchii roși ai jeanșilor. Nu vreau să-mi petrec timpul cu Nita și cu Tobias împreună, știind că presupusa ei deteriorare genetică îi oferă ceva în comun cu el, ceva ce eu nu voi avea niciodată. Dar acest lucru e important pentru el și vreau, la fel de mult pe cât și-o dorește și el, să aflu dacă există dovezi ale delictelor Biroului.
— Bine, îi spun. Voi merge. Dar să nu te gândești nici măcar pentru o clipă că eu cred, de fapt, că pe ea n-o interesezi pentru nimic altceva decât codul tău genetic.
— Păi, zice el, să nu te gândești nici măcar pentru o clipă că pe mine mă interesează altcineva în afară de tine.
Își pune mâna pe ceafa mea și îmi apropie gura de a lui.
Sărutul și vorbele lui m-au alinat, dar disconfortul meu psihic n-a dispărut complet.