TOBIAS
DUPĂ MIEZUL NOPȚII, eu și Tris ne întâlnim cu Nita în holul hotelului, printre ghivecele cu plante, cu florile lor nedeschise, o sălbăticie domolită. Când Nita o vede pe Tris alături de mine, chipul i se crispează de parcă tocmai ar fi gustat ceva amar.
— Ai promis că n-ai să-i spui, zice ea, arătând spre mine. Cum a rămas cu protecția ei?
— M-am răzgândit, îi răspund.
Tris izbucnește într-un râs strident.
— Asta i-ai spus, că mă va proteja pe mine? Ce manipulare abilă. Bravo!
Ridic din sprâncene uitându-mă la ea. Nu am considerat-o niciodată o manipulare, iar asta mă sperie puțin. De regulă mă pot baza pe mine însumi pentru a detecta motivele ascunse ale unei persoane sau să mi le inventez în minte, dar eram atât de obișnuit cu dorința mea de a o proteja pe Tris, mai ales după ce aproape că am pierdut-o, încât nici nu m-am mai gândit la asta.
Sau eram atât de obișnuit cu minciuna în locul adevărurilor incomode, încât m-am bucurat de șansa de a o păcăli.
— N-a fost o manipulare, a fost adevărul.
Nita nu mai pare supărată, ci obosită. Își trece mâna peste față, apoi își netezește părul, dându-l spre spate.
— Ai putea fi arestat doar pentru că știi ceea ce știi și nu raportezi. Am crezut că e mai bine să evităm asta.
— Ei bine, e prea târziu, îi spun. Tris vine cu noi. E vreo problemă?
— Aș prefera mai degrabă să vă am pe amândoi decât pe niciunul dintre voi, și sunt sigură că ăsta e un ultimatum tacit, spune Nita, dându-și ochii peste cap. Să mergem!
* * *
Eu, Tris și Nita mergem înapoi prin sediul învăluit în tăcere, îndreptându-ne spre laboratoarele unde lucrează Nita. Niciunul dintre noi nu vorbește și eu sunt atent la fiecare scârțâit al pantofilor mei, la fiecare voce din depărtare, la fiecare pocnet al ușilor care se închid. Mă simt ca și cum am face ceva interzis, cu toate că, practic, lucrurile nu stau așa. Mă rog, nu încă.
Nita se oprește la ușa care dă spre laboratoare și își scanează cartela. O urmăm trecând de sala de terapie genetică, unde am văzut o hartă a codului meu genetic, ajungând mult mai adânc în inima sediului decât am fost eu vreodată. E întuneric și sinistru aici. Rotocoale de praf de pe podea se mișcă odată cu pașii noștri.
Nita împinge o altă ușă cu umărul și intrăm în încăperea destinată depozitării. Pereții sunt acoperiți de dulapuri metalice simple, etichetate cu numere scrise cu cerneală care s-a decolorat în timp. În centrul camerei se găsește o masă de laborator cu un calculator și un microscop, la care stă așezat un tânăr blond, cu părul pieptănat pe spate.
— Tobias, Tris, el e prietenul meu, Reggie, îl prezintă Nita. Și el este un DG.
— Îmi pare bine să vă cunosc, spune Reggie zâmbind.
Dă mâna cu Tris, apoi cu mine, cu o strângere fermă.
— Hai să le arătam mai întâi diapozitivele, propune Nita.
Reggie atinge monitorul calculatorului și ne face semn să ne apropiem.
— N-o să vă muște.
Tris și cu mine schimbăm priviri, apoi rămânem în picioare în spatele lui Reggie pentru a vedea ecranul. Încep să defileze imagini, una după alta. Sunt alb-negru și nu sunt uniforme, ci distorsionate — probabil că sunt foarte vechi. Îmi trebuie câteva secunde doar pentru a-mi da seama că sunt fotografii ale suferinței: copii slabi, costelivi, cu ochi imenși, șanțuri pline de cadavre, mormane uriașe de hârtii care ard.
Fotografiile defilează foarte repede, asemenea paginilor unei cărți mișcate de briză, încât doar surprind fugitiv acele orori. Apoi îmi feresc privirea, incapabil să mai urmăresc ceva. Simt cum în mine se ridică o tăcere adâncă.
La început, când mă uit la Tris, expresia ei este ca o apă liniștită — de parcă imaginile pe care tocmai le-am văzut nu i-au produs nicio încrețitură. Dar apoi gura prinde a-i tremura și își strânge buzele pentru a masca acest lucru.
— Uitați-vă la armele astea.
Reggie afișează o fotografie a unui bărbat care ține o pușcă și ne-o arată cu degetul.
— Acest tip de armă este incredibil de veche. Puștile folosite în Războiul Purității erau mult mai avansate. Chiar și Biroul ar fi de acord cu asta. Trebuie să fie din timpul unui conflict mai vechi. Care probabil că a fost iscat de oameni puri genetic, de vreme ce manipularea genetică nici nu exista pe-atunci.
— Cum ascunzi un război? întreb eu.
— Oamenii sunt izolați, muritori de foame, spune Nita pe un ton scăzut. Ei știu doar ceea ce li se spune, au acces numai la informațiile care le sunt disponibile. Și cine controlează toate astea? Guvernul.
— Bine.
Tris dă din cap și vorbește prea repede, prea agitată:
— Așadar, ei mint în legătură cu istoria voastră — a noastră. Asta nu înseamnă că ei ne sunt dușmani, înseamnă doar că ei sunt un grup de oameni extrem de dezinformați, care încearcă să… facă lumea mai bună. Într-o manieră nesăbuită.
Nita și cu mine ne privim.
— Asta-i treaba, zice Nita. Ei le fac rău oamenilor.
Se sprijină cu mâna de blatul de lucru, se apleacă spre noi și văd din nou cum forța ei revoluționară se acumulează în ea, punând stăpânire pe toate laturile personalității ei: de tânără femeie, de DG și de laborantă.
— Când Abnegația a vrut să divulge mărețul adevăr despre lumea lor mai curând decât ar fi trebuit, spune ea rar, iar Jeanine a vrut să-i reducă la tăcere… Biroul a fost mai mult decât bucuros să îi furnizeze un ser al simulării, incredibil de avansat — atacul simulat care i-a înrobit pe Neînfricați și care a avut ca rezultat distrugerea Abnegației.
Îmi îngădui un moment să prelucrez informația.
— Nu se poate să fie adevărat, ripostez eu. Jeanine mi-a spus că cei mai mulți Divergenți — cei puri genetic — erau în Abnegație. Tu tocmai ai spus că Biroul îi prețuiește pe cei puri genetic destul cât să trimită pe cineva să-i salveze; de ce ar fi ajutat-o pe Jeanine să-i omoare?
— Jeanine se înșela, spune Tris rezervată. Așa a spus Evelyn. Cei mai mulți Divergenți se găseau printre cei fără facțiune, nu în Abnegație.
Mă întorc către Nita.
— Nu înțeleg de ce ar risca atât de mulți Divergenți, îi spun. Am nevoie de dovezi.
— De ce crezi că am venit aici?
Nita răsucește comutatorul unui alt set de becuri ce iluminează dulapurile și se duce de-a lungul peretelui stâng.
— Mi-a trebuit mult timp să capăt aprobarea pentru a intra aici, zice ea. Chiar și mai mult timp ca să acumulez cunoștințele pentru a înțelege ceea ce am văzut. De fapt, am avut ajutor din partea unui PG. Un simpatizant.
Mâinile ei zăbovesc deasupra unuia dintre dulapurile joase. Scoate din el o fiolă cu un lichid portocaliu.
— Ți se pare cunoscut? mă întreabă ea.
Încerc să-mi amintesc injecția pe care mi-au făcut-o înainte de începerea atacului simulat, chiar înaintea rundei finale a inițierii lui Tris. Max a făcut-o, a înfipt acul în partea laterală a gâtului meu așa cum am făcut-o și eu de zeci de ori. Chiar înainte ca el s-o facă, fiola a captat lumina și era portocalie, aidoma celei pe care o ține Nita.
— Culorile se potrivesc, îi spun. Și ce-i cu asta?
Nita duce fiola la microscop. Reggie ia o lamă dintr-o tăviță de lângă calculator și, folosind o pipetă, pune două picături din lichidul portocaliu în mijlocul lamelei, apoi așază deasupra o altă lamelă. O pune cu grijă sub microscop, cu degete atente, dar ferme; sunt mișcările cuiva care a mai făcut acest lucru de sute de ori.
Reggie apasă pe ecranul calculatorului, deschizând un program numit “MicroScan“.
— Această informație este gratuită și disponibilă pentru oricine știe cum să folosească echipamentul și are parola sistemului, pe care simpatizantul PG a fost foarte încântat să mi-o ofere, zice Nita. Cu alte cuvinte, nu e deloc dificil să o accesezi, dar nimeni nu s-a gândit să o examineze cu multă atenție. Iar cei DG nu au parolele sistemului, astfel că e puțin probabil ca noi să fi știut despre asta. Această încăpere de depozitare este pentru experimente învechite — rateuri, proiecte depășite sau lucruri nefolositoare.
Privește prin microscop, folosind un buton din lateral pentru a ajusta lentilele.
— Dă-i drumul, spune ea.
Reggie apasă o tastă de pe calculator și, sub bara “MicroScan“, în partea superioară a ecranului, apar paragrafe de text. El ne arată un paragraf din mijlocul paginii și îl citește.
— „Serul Simulării v4.2. Coordonează un număr mare de ținte. Transmite semnale la distanță mare. Halucinogenul din formula inițială nu este inclus — realitatea simulată este predeterminată de programul principal.“
Ăsta este!
Ăsta este serul atacului simulat!
— Acum, de ce ar avea Biroul serul dacă nu ei l-ar fi produs? întreabă Nita. Ei au fost cei care au inclus serurile în experimente, dar, de obicei, au lăsat serurile deoparte, i-au lăsat pe rezidenții din orașe să le dezvolte mai departe. Dacă Jeanine a fost cea care l-a dezvoltat, ei nu l-ar fi furat de la ea. Dacă se află aici e din cauză că ei l-au creat.
Privesc lung la lamela luminată de sub microscop, la picătura portocalie care plutește în ocular, și expir tremurat.
Rămasă fără suflare, Tris întreabă:
— De ce?
— Abnegația era pe punctul de a dezvălui adevărul tuturor celor din oraș. Și ați văzut ce s-a întâmplat acum că toată lumea din oraș cunoaște adevărul: Evelyn este un dictator în toată puterea cuvântului, cei fără facțiune îi nimicesc pe membrii facțiunilor, iar eu sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, facțiunile se vor răscula împotriva lor. Vor muri mulți oameni. A spune adevărul înseamnă fără îndoială să riști siguranța experimentului, spune Nita. Așa că, acum câteva luni, atunci când cei din Abnegație erau pe punctul de a produce acea distrugere și instabilitate prin prezentarea filmului lui Edith Prior în fața orașului, probabil că Biroul a socotit că era mai bine să sufere Abnegația o pierdere mare — chiar și cu prețul mai multor Divergenți —, decât să sufere întregul oraș o pierdere masivă. Mai bine să pună capăt vieților celor din Abnegație decât să riște experimentul. Așa că au contactat pe cineva despre care știau că avea să fie de acord cu ei. Jeanine Matthews.
Cuvintele ei mă învăluie și își fac loc înlăuntrul meu.
Pun mâinile pe masa de laborator, lăsând ca aceasta să mi le răcorească, și îmi privesc reflexia distorsionată de pe metalul lustruit. L-am urât pe tata în cea mai mare parte a vieții mele, dar n-am urât niciodată facțiunea lui. Liniștea Abnegației, comunitatea lor, rutina lor, întotdeauna mi s-au părut bune. Iar acum, cei mai mulți dintre oamenii aceia amabili, darnici, au murit. Uciși de mâna Neînfricaților, la îndemnul lui Jeanine, cu puterea Biroului, care o sprijinea.
Mama și tatăl lui Tris erau printre ei.
Tris stă atât de nemișcată, cu mâinile atârnându-i fără vlagă, înroșindu-se din cauza fluxului ei sanguin.
— Asta e problema cu devotamentul lor orbesc față de aceste experimente, rostește Nita de lângă noi, de parcă și-ar insera cuvintele în spațiile goale din mințile noastre. Biroul prețuiește experimentele mai presus de viețile celor DG. Iar acum, lucrurile ar putea deveni și mai grave.
— Mai grave? întreb eu. Mai grave decât uciderea majorității celor din Abnegație? Cum?
— În urmă cu un an, guvernul a amenințat cu închiderea experimentelor, zice Nita. Experimentele se destramă, deoarece comunitățile nu pot trăi în pace, iar David găsește întruna căi de a reinstaura pacea la momentul oportun. Și, dacă ceva nu merge la Chicago, o poate face iar. El poate reseta oricând toate experimentele.
— Le poate reseta, repet eu.
— Cu ajutorul serului memoriei al Abnegației, intervine Reggie. În fine, este serul memoriei produs de Birou. Toți bărbații, femeile și copiii vor trebui s-o ia de la zero.
Nita adaugă, scurt și la obiect:
— Viețile lor șterse în întregime, împotriva voinței lor, de dragul rezolvării unei “probleme“ de deteriorare genetică, dar care, de fapt, nici nu există. Acești oameni au puterea să procedeze așa. Și nimeni n-ar trebui să aibă această putere.
Îmi amintesc ce am gândit după ce Johanna mi-a spus că cei din Prietenie le administrau serul memoriei patrulelor Neînfricate — că atunci când îi iei unei persoane amintirile, poți să-i schimbi identitatea.
Deodată, nu-mi pasă care este planul Nitei, atâta vreme cât asta înseamnă să lovim în Birou cât de tare putem. Ceea ce am aflat în ultimele câteva zile m-a făcut să am senzația că nu mai există nimic demn de a fi salvat în acest loc.
— Care este planul? întreabă Tris, cu o voce plată, aproape mecanică.
— Le dau drumul înăuntru prin tunelul subteran prietenilor mei de la periferie, spune Nita. Tobias, tu vei închide sistemul de securitate, la fel cum o să fac și eu, astfel încât să nu fim prinși — e aproape aceeași tehnologie cu care ai lucrat în camera de control de la sediul Neînfricării; ar trebui să fie ușor pentru tine. Apoi, Rafi, Mary și cu mine vom pătrunde în Laboratorul Armelor și vom fura serul memoriei, astfel încât Biroul să nu-l poată folosi. Reggie ne-a ajutat din culise, dar va deschide tunelul pentru noi în ziua atacului.
— Ce vei face cu grămada de ser al memoriei? o întreb eu.
— Îl voi distruge, răspunde Nita pe același ton.
Mă simt ciudat, golit, ca un balon dezumflat. Nu știu ce a fost în mintea mea atunci când Nita mi-a spus despre planul ei — am impresia că e ceva mărunt, meschin, atât de pasiv ca act de răzbunare împotriva oamenilor responsabili de atacul simulat, a oamenilor care mi-au spus că ceva nu era în regulă cu mine în străfundul ființei mele, în codul meu genetic.
— Asta e tot ceea ce intenționezi să faci? o aud pe Tris spunând, fără a-și desprinde privirea de la microscop.
Mijește ochii spre Nita.
— Tu știi prea bine că Biroul este răspunzător pentru uciderea a sute de oameni, iar planul tău este să… le iei serul memoriei?
— Nu-mi amintesc să te fi invitat să-mi critici planul.
— Nu-ți critic planul, spune Tris. Îți spun că nu te cred. Îi urăști pe oamenii ăștia. Îmi dau seama după felul în care vorbești despre ei. Orice intenționezi să faci, cred că este mult mai grav decât să le furi niște ser.
— Serul memoriei este ceea ce folosesc ei pentru ca experimentele să se deruleze în continuare. Este cea mai mare sursă de putere asupra orașului tău și eu vreau să le-o iau. Aș zice că e o lovitură destul de dură deocamdată.
Vocea Nitei pare blândă, de parcă ar explica unui copil ceva.
— N-am spus niciodată că asta e tot ceea ce aveam de gând să fac. Nu e întotdeauna înțelept să lovești cât de tare poți cu prima ocazie. E o cursă lungă, nu o alergare pe distanță mică, la viteză maximă.
Tris scutură doar din cap.
— Tobias, tu participi? mă întreabă Nita.
Îmi iau privirea de la Tris, cu postura ei încordată, bățoasă, și mă uit la Nita, care este relaxată, pregătită. Eu nu văd ceea ce Tris vede sau aude. Și când mă gândesc să spun nu, simt că se năruie ceva în mine. Trebuie să fac ceva. Chiar dacă e meschin, trebuie să fac ceva și nu înțeleg de ce Tris nu simte aceeași disperare în sinea ei.
— Da, îi răspund.
Tris se întoarce spre mine, făcând ochii mari, nevenindu-i să creadă. O ignor.
— Pot să dezactivez sistemul de securitate. Voi avea nevoie de niște ser al păcii de la Prietenie. Ai acces la așa ceva?
— Am, răspunde ea și un zâmbet îi înflorește pe buze. Îți voi trimite un mesaj cu ora. Vino, Reggie! Să-i lăsăm pe ăștia doi să… vorbească.
Reggie dă din cap a salut în direcția mea, apoi spre Tris, după care el și Nita părăsesc încăperea, închizând cu grijă ușa în urma lor, astfel încât să nu facă niciun zgomot.
Tris se întoarce spre mine, cu brațele strânse la piept aidoma unor zăbrele care să mă țină la distanță.
— Nu-mi vine să cred, îmi spune. Ea minte. De ce nu poți să înțelegi asta?
— Deoarece ea nu minte, îi răspund. Îmi dau seama atunci când cineva minte la fel de bine ca tine. Și, în această situație, cred că judecata ta ar putea fi umbrită de altceva. De ceva în genul geloziei.
— Nu sunt geloasă! strigă ea, uitându-se urât la mine. Sunt doar isteață. Ea are în vedere un plan mai important și, dacă aș fi în locul tău, aș fugi cât mai departe de cineva care mă minte cu privire la acțiunea la care voi lua parte.
— Ei bine, tu nu participi.
Clatin din cap.
— Doamne, Tris! Oamenii ăștia ți-au omorât părinții și tu ai de gând să stai cu mâinile în sân?
— N-am spus niciodată că nu am de gând să fac nimic, spune ea concis. Dar nici nu trebuie să pun botul la primul plan despre care aud.
— Vezi tu, te-am adus aici deoarece am vrut să fiu sincer cu tine, nu ca tu să judeci pripit oamenii și să-mi spui mie ce să fac!
— Îți amintești ce s-a întâmplat data trecută când nu ai avut încredere în “judecățile mele pripite“? mă întreabă Tris cu răceală. Ai descoperit că aveam dreptate. Aveam dreptate în legătură cu filmul lui Edith Prior, care avea să schimbe totul, și am avut dreptate în legătură cu Evelyn, și am dreptate și în privința asta.
— Mda. Tu ai întotdeauna dreptate, mă rățoiesc eu. Ai avut dreptate în legătură cu năpustitul în situații periculoase fără arme? Ai avut dreptate în legătură cu faptul că m-ai mințit și că te-ai dus în toiul nopții într-un marș al morții la sediul Erudiției? Sau, în legătură cu Peter, ai avut dreptate și în ceea ce-l privea?
— Nu-mi arunca în față toate lucrurile astea!
Arată spre mine, iar eu mă simt ca un copil căruia părinții îi fac morală.
— N-am spus niciodată că sunt perfectă, dar tu… tu nu poți nici măcar să vezi dincolo de disperarea noastră. Te-ai dus cu Evelyn, deoarece erai disperat să ai un părinte, iar acum te bagi în asta fiindcă ești disperat să nu fii deteriorat…
Cuvintele ei mă fac să mă înfior.
— Nu sunt deteriorat, îi spun calm. Nu pot să cred că ai atât de puțină încredere în mine încât să-mi spui să n-am eu încredere în mine.
Clatin din cap.
— Și nu am nevoie de permisiunea ta.
Pornesc spre ușă și, când pun mâna pe clanță, ea îmi strigă:
— Să pleci așa, numai pentru a avea ultimul cuvânt, asta da dovadă de maturitate!
— Așa cum este și faptul că ești suspicioasă față de o persoană numai pentru că e drăguță, îi spun. Bănuiesc că suntem chit.
Ies din încăpere.
Nu sunt un copil disperat, instabil, care are încredere în oricine îi iese în cale. Nu sunt deteriorat.