TRIS
ÎMI LIPESC FRUNTEA de ocularul microscopului. Serul plutește în fața ochilor mei, portocaliu-cafeniu.
Am fost atât de ocupată să caut minciunile Nitei, încât de-abia am înregistrat adevărul: pentru a pune mâna pe acest ser, Biroul trebuie să-l fi creat și, cumva, să i-l fi livrat lui Jeanine să-l folosească. Mă trag îndărăt. De ce să fi lucrat Jeanine cu Biroul, când ea își dorea atât de tare să rămână în oraș, departe de el?
Dar bănuiesc că Biroul și Jeanine împărtășeau un țel comun. Ambii voiau ca experimentul să continue. Ambii erau terifiați de ceea ce avea să se întâmple dacă n-ar fi continuat. Ambii erau dispuși să sacrifice vieți nevinovate pentru a o face.
Am crezut că locul ăsta ar putea fi ca acasă. Dar Biroul e plin de ucigași. Mă legăn pe călcâie ca și cum aș fi trasă de o forță invizibilă, apoi ies din încăpere, cu inima bătându-mi iute.
Îi ignor pe cei câțiva oameni care își pierd timpul pe coridorul din fața mea. Eu doar pătrund mai adânc în sediul Biroului, din ce în ce mai departe în burta bestiei.
Poate că acest loc ar putea fi acasă, mă aud spunându-i Christinei.
Oamenii ăștia ți-au omorât părinții, reverberează cuvintele lui Tobias în mintea mea.
Nu știu încotro merg, știu doar că am nevoie de spațiu și de aer. Strâng cardul de identitate în mână și, pe jumătate mergând, pe jumătate alergând, trec de bariera de securitate spre sculptură. Acum nu strălucește nicio lumină în rezervor, cu toate că apa continuă să curgă, câte o picătură pentru fiecare secundă care trece. Stau puțin și o privesc. Și atunci, lângă bucata de piatră, îl văd pe fratele meu.
— Te simți bine? mă întreabă el într-o doară.
Nu mă simt bine. Începusem să simt că în cele din urmă găsisem un loc în care să stau, un loc care nu era atât de instabil, de corupt sau de dominator, astfel încât să mă facă să plec. Ai zice că până acum ar fi trebuit să învăț — un asemenea loc nu există.
— Nu, îi răspund.
El face câțiva pași în jurul blocului de piatră, venind spre mine.
— Ce este?
— Ce este…
Râd.
— Hai să ți-o spun pe șleau: am descoperit că nu ești cea mai rea persoană pe care o cunosc.
Mă las să cad pe o canapea și îmi trec degetele prin păr. Mă simt amorțită și îngrozită de amorțeala mea. Biroul este răspunzător de moartea părinților mei. De ce trebuie să-mi tot repet asta pentru a o crede? Ce e în neregulă cu mine?
— O, zice el. Îmi… pare rău.
Tot ce reușesc să emit este un geamăt mic.
— Știi ce mi-a spus mama odată? mă întreabă el, și felul cum rostește mama, de parcă el n-ar fi trădat-o, mă face să scrâșnesc din dinți. A spus că toți oamenii au ceva malefic în ființa lor și că primul pas în a iubi pe cineva este să recunoști același rău în tine, astfel încât să poți să-l ierți.
— Asta e ceea ce vrei să fac eu? îl întreb plictisită, în timp ce mă ridic în picioare. Caleb, se prea poate ca eu să fi făcut lucruri rele, dar nu te-aș fi predat niciodată celor care voiau să te execute.
— Nu poți să spui asta, zice el, iar cuvintele sună de parcă stăruie pe lângă mine, implorându-mă să admit că sunt exact ca el și nu mai bună. Tu nu știi cât de convingătoare era Jeanine…
Ceva înlăuntrul meu pocnește ca un bici.
Îi trag un pumn în față.
Acum nu mă pot gândi decât la Erudiți, cum mi-au luat ceasul și pantofii și m-au condus spre acea masă goală unde voiau să-mi ia viața. O masă pe care se poate s-o fi pregătit chiar Caleb.
Credeam că trecusem peste acest gen de mânie, dar, în timp ce el se clatină dându-se înapoi, cu mâinile la față, îl urmăresc, înșfăcându-l de pieptul cămășii și izbindu-l de sculptura de piatră, țipând că este un laș și un trădător și că o să-l omor, o să-l omor.
Unul dintre paznici vine spre mine și tot ce trebuie să facă este să-și pună mâna pe brațul meu și vraja se rupe. Dau drumul cămășii lui Caleb. Îmi scutur mâna care mă ustură. Mă întorc și plec.
* * *
Pe scaunul gol din laboratorul lui Matthew există un pulover bej, ale cărui mâneci mătură podeaua. Nu l-am întâlnit niciodată pe supraveghetorul lui. Încep să suspectez că Matthew face toată treaba.
Mă așez peste pulover și îmi examinez încheieturile degetelor. Câteva sunt ușor învinețite și crăpate din pricina pumnului pe care i l-am tras lui Caleb. Pare firesc ca lovitura să ne fi lăsat amândurora semne. Așa stau lucrurile.
Noaptea trecută, când m-am întors în dormitor, Tobias nu era acolo, iar eu eram prea furioasă ca să pot dormi. În orele în care am zăcut trează, privind țintă la tavan, am decis că, deși nu aveam de gând să particip la planul Nitei, nici n-aveam de gând să-l împiedic. Adevărul despre atacul simulat făcea să clocotească în mine ura față de Birou și voiam să urmăresc cum avea să se năruie din interior.
Matthew vorbește în termeni științifici. Mi-e greu să-l urmăresc cu atenție.
— … făcând niște analize genetice, ceea ce este bine, dar înainte elaboram o modalitate pentru a face compusul memoriei să se comporte ca un virus, spune el. Cu aceeași multiplicare rapidă, cu aceeași abilitate de a se propaga prin aer. Și apoi am creat un vaccin împotriva lui. Unul temporar, dar care durează patruzeci și opt de ore, și totuși…
Dau aprobator din cap.
— Deci… îl făceați pentru a putea să porniți alte experimente în orașe, într-un mod mai eficient, nu? întreb eu. Nu e nevoie să le injectezi tuturor serul memoriei, când poți pur și simplu să îl eliberezi în aer și să îl lași să se răspândească.
— Întocmai!
El pare bucuros că eu sunt interesată de discursul lui.
— Și e un model mai bun, pentru că ai opțiunea de a alege anumiți membri ai populației care să nu participe — le inoculezi vaccinul, virusul se răspândește în cel mult douăzeci și patru de ore și nu are niciun efect asupra lor.
Încuviințez din nou.
— Te simți bine? mă întreabă Matthew, cu cana de cafea la gură.
O lasă jos.
— Am auzit că paznicii au trebuit să te ia de pe cineva noaptea trecută.
— Era Caleb, fratele meu.
— A!
Matthew ridică o sprânceană.
— Ce-a mai făcut de data asta?
— Nimic, zău.
Ciupesc mâneca puloverului cu degetele. Marginile sunt destrămate, uzate de vreme.
— Oricum eram gata să explodez; el doar mi-a ieșit în cale.
Deja știu, privindu-l, ce întrebare intenționează să-mi pună și vreau să-i explic totul, tot ceea ce Nita mi-a arătat și mi-a spus. Mă întreb dacă pot să am încredere în el.
— Ieri am auzit ceva, îi spun, încercând marea cu degetul. Despre Birou. Despre orașul meu și despre simulări.
El se îndreaptă de spate și îmi aruncă o privire ciudată.
— Ce e?
— Ai auzit ceva de la Nita? mă întreabă el.
— Da. Cum de știi asta?
— Am ajutat-o de vreo două ori, îmi zice el. Eu am lăsat-o în încăperea aia de depozitare. Ți-a spus altceva?
Matthew este informatorul Nitei? Îl privesc lung. N-am crezut niciodată că Matthew, care s-a dat peste cap pentru a-mi arăta diferența dintre genele mele “pure“ și genele “deteriorate“ ale lui Tobias, ar putea să o ajute pe Nita.
— Ceva legat de un plan, îi spun în șoaptă.
El se ridică și vine spre mine, ciudat de încordat. Mă înclin din instinct, îndepărtându-mă de el.
— Se întâmplă? mă întreabă el. Știi când?
— Ce se petrece? îl întreb. De ce ai ajuta-o pe Nita?
— Deoarece toată prostia asta cu “deteriorarea genetică“ e ridicolă, spune el. Este foarte important să-mi răspunzi la întrebări.
— Se întâmplă. Nu știu când, dar cred că va fi curând.
— La naiba!
Matthew își acoperă fața cu palmele.
— Nu poate să iasă nimic bun din asta.
— Dacă nu încetezi să mai vorbești cifrat, o să te pălmuiesc, îi spun, ridicându-mă în picioare.
— Am ajutat-o pe Nita, până ce mi-a spus ce voiau să facă, ea și cei de la periferie, îmi spune Matthew. Vor să ajungă în Laboratorul Armelor și…
— … să fure serul memoriei, mda, am auzit.
— Ba nu.
El clatină din cap.
— Nu, ei nu vor serul memoriei, ei vor serul morții. Similar celui pe care îl au Erudiții — cel pe care se presupune că aveau să ți-l injecteze atunci când aproape c-ai fost executată. Au de gând să-l folosească pentru asasinate, o mulțime de asasinate. Montează o butelie de aerosoli și gata, înțelegi? Dă-l oamenilor potriviți și vei avea o explozie de anarhie și violență, exact ce-și doresc cei de la periferie.
Chiar înțeleg. Văd clătinarea unei eprubete, apăsarea scurtă pe butonul unei butelii de aerosoli. Văd cadavrele celor din Abnegație și din Erudiție împrăștiate pe străzi și pe scări. Văd fragmente mici din această lume în care am reușit să supraviețuim izbucnind în flăcări.
— Am crezut că o ajutam la ceva mai inteligent, spune Matthew. Dacă aș fi știut că o ajutam să stârnească un nou război, n-aș fi făcut-o. Trebuie să facem ceva în privința asta.
— I-am spus, rostesc eu încetișor, dar nu pentru Matthew, ci pentru mine. I-am spus că minte.
— Poate că avem o problemă legată de modul în care îi tratăm pe cei DG în țara asta, însă acest lucru nu se va rezolva omorând o mulțime de oameni, spune el. Acum, vino, mergem la biroul lui David.
Nu știu dacă are sau nu dreptate. Nu știu nimic despre țara asta sau despre felul în care funcționează sau dacă e nevoie să se schimbe. Dar știu că o grămadă de ser al morții în mâinile Nitei și în ale câtorva oameni de la periferie nu e mai bine decât o grămadă de ser al morții în Laboratorul Armelor de la Birou. Așa că alerg după Matthew pe culoarul exterior. Mergem repede spre intrarea principală, pe unde am intrat prima dată în sediu.
Când trecem de controlul securității, îl zăresc pe Uriah lângă sculptură. Ridică mâna să mă salute, ținându-și buzele strâns într-o linie ce ar putea fi un zâmbet, dacă s-ar strădui mai tare. Deasupra capului său, lumina se reflectă în rezervorul cu apă, simbolul luptei inutile, lente, a sediului.
Abia trec de punctul de securitate când văd peretele de lângă Uriah explodând.
E ca și când un foc înflorește dintr-un boboc. Cioburi de sticlă și așchii de metal se împrăștie din centrul florii, iar trupul lui Uriah e printre acestea, un proiectil inert. Mă cuprinde un zbucium asemenea unui cutremur. Gura îmi este deschisă; îl strig pe nume, dar nu mă aud din pricina sunetului din urechi.
În jurul meu, toată lumea e ghemuită, cu brațele în jurul capetelor. Dar eu sunt în picioare, privind gaura din peretele sediului. Nu intră nimeni pe acolo.
Câteva secunde mai târziu, toți cei din jurul meu încep să o ia la goană, depărtându-se de deflagrație, iar eu mă arunc printre ei, cu umărul în față, îndreptându-mă spre Uriah. Un cot mă lovește în coaste și cad la pământ, julindu-mi fața în ceva dur și metalic — laterala unei mese. Mă zbat să mă ridic în picioare, ștergându-mi sângele de pe sprânceană cu mâneca. Bucăți de material textil îmi alunecă peste mâini, peste păr, și, cu excepția semnului de deasupra capetelor, pe care scrie IEȘIREA DIN SEDIU, tot ceea ce văd sunt numai perechi de ochi larg deschiși.
— Dați alarma! strigă unul dintre paznicii de la punctul de control.
Mă aplec și trec în lateral, strecurându-mă pe sub unul dintre brațele lui.
— Am făcut-o! țipă alt paznic. Nu funcționează!
Matthew mă apucă de umăr și îmi strigă la ureche:
— Ce faci? Nu te duce spre…
Merg mai repede și găsesc un culoar deschis unde nu există oameni care să-mi obstrucționeze drumul. Matthew aleargă după mine.
— N-ar trebui să mergem în locul exploziei — cel care a montat dispozitivul e deja în clădire, spune el. Laboratorul Armelor, acum! Vino!
Laboratorul Armelor. Două cuvinte sfinte.
Mă gândesc la Uriah zăcând pe gresie, înconjurat de sticlă și metal. Trupul meu se opintește în direcția lui, dar știu că acum nu pot să fac nimic pentru el. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi folosesc cunoștințele despre haos și despre atacuri, pentru a o împiedica pe Nita și pe prietenii ei să fure serul morții.
Matthew avea dreptate. Nu poate să iasă nimic bun din asta.
Matthew preia conducerea, plonjând în mulțime ca și cum ar fi un bazin cu apă. Încerc să mă uit numai la ceafa lui, pentru a nu-l pierde din ochi, dar chipurile întâlnite îmi distrag atenția, gurile și privirile lor rigide din pricina groazei. Îl pierd preț de câteva secunde, apoi îl găsesc iar, la câțiva metri mai în față, cotind la dreapta pe următorul coridor.
— Matthew! strig eu și mă împing printr-un alt grup de oameni.
În cele din urmă, îl apuc de spatele cămășii. El se întoarce și mă prinde de mână.
— Ești bine? mă întreabă, privind fix deasupra sprâncenei mele.
În graba mea, aproape că am uitat de acea tăietură. Îmi apăs mâneca pe ea și se înroșește, dar dau afirmativ din cap.
— Sunt bine! Hai să mergem!
Sprintăm unul lângă celălalt pe culoar — acesta nu este la fel de aglomerat, dar văd că persoana care s-a infiltrat în clădire a trecut deja pe aici. Sunt paznici care zac pe podea, unii în viață, iar alții nu. Pe gresie, lângă o țâșnitoare de apă, văd un pistol și mă reped spre el, dând drumul mâinii lui Matthew.
Înșfac pistolul și i-l ofer lui Matthew. El clatină din cap.
— N-am tras niciodată.
— O, pentru numele lui Dumnezeu!
Pun degetul pe trăgaci. E diferit de armele pe care le-am avut în oraș — nu are țeavă care se îndoaie în lateral, nici aceeași tensiune în trăgaci sau măcar aceeași distribuție a greutății. Ca rezultat, e mai ușor de ținut, căci nu-mi stârnește aceleași amintiri.
Matthew gâfâie. Și eu la fel, numai că nu observ asta în același mod, deoarece am mai fugit prin haos de atâtea ori. Următorul hol spre care ne conduce e pustiu, cu excepția unui soldat căzut. E o femeie și nu mișcă.
— Nu e departe, îmi zice el.
Duc degetul la buze pentru a-l îndemna să tacă. Încetinim pasul și eu strâng bine arma, transpirația făcând-o să alunece. Nu știu câte gloanțe are sau cum să verific. Când trecem de soldat, mă opresc să văd dacă are armă. Găsesc una îndesată sub șold, acolo unde a căzut pe încheietura mâinii. Matthew se zgâiește la ea, fără să clipească, în timp ce eu îi iau arma.
— Hei, îi spun pe un ton scăzut. Continuă să mergi. Ai să procesezi mai târziu lucrurile.
Îi dau un ghiont cu cotul și îl conduc pe culoar. Aici, coridoarele sunt întunecate, tavanele, traversate de grinzi și țevi. Aud oameni în față și nu am nevoie de indicațiile șoptite ale lui Matthew pentru a-i găsi.
Când ajungem în locul unde se presupune că ar trebui să cotim, mă lipesc de perete și privesc pe după colț, având grijă să fiu cât mai puțin vizibilă.
Acolo există o ușă dublă cu sticlă, care pare la fel de masivă ca una din metal, dar aceasta este deschisă. Dincolo de ușă e un hol înghesuit, pustiu, cu excepția a trei oameni îmbrăcați în negru. Au haine grele și niște arme atât de mari, încât nu sunt sigură că aș putea duce una în mână. Fețele le sunt acoperite cu material negru, nelăsând nimic la vedere, cu excepția ochilor.
În genunchi, în fața ușii, se află David, cu un pistol lipit de tâmplă și cu sânge pe bărbie. Și, în picioare, printre invadatori, purtând aceeași mască precum ceilalți, e o fată cu părul negru legat într-o coadă de cal.
Nita.