TRIS
SPITALUL E PLIN de oameni, toți țipând sau alergând încolo și-ncoace sau trăgând perdele. Înainte să mă așez, am verificat toate paturile, căutându-l pe Tobias. Nu era în niciunul dintre ele. Încă mai tremur de ușurare.
Nici Uriah nu e aici. E într-unul din celelalte saloane, iar ușa e închisă — ăsta nu e semn bun.
Sora care îmi tamponează brațul cu antiseptic gâfâie și se uită în jur la toată activitatea, în loc să-mi privească rana.
— Pot să aștept, dacă ai altceva de făcut, îi spun. Oricum, trebuie să găsesc pe cineva.
Ea își țuguie buzele, apoi spune:
— Ai nevoie de suturi.
— E doar o zgârietură!
— Nu la braț, ci la cap, îmi spune ea, arătând spre un loc aflat deasupra ochiului meu.
Din pricina haosului, aproape că uitasem de tăietură, dar aceasta n-a încetat să sângereze.
— Bine.
— Va trebui să-ți fac o injecție cu acest anestezic, îmi spune, ridicând o seringă.
Sunt atât de obișnuită cu acele, încât nici nu reacționez. Ea îmi tamponează fruntea cu antiseptic — sunt foarte grijulii aici în ceea ce privește germenii — și simt înțepătura acului și furnicătura care se diminuează cu fiecare secundă în care anestezicul își face treaba.
În timp ce ea îmi suturează plaga, privesc cum oamenii se agită — un doctor își scoate o pereche de mănuși din cauciuc pline de sânge; un asistent duce o tavă plină de tifon, papucii aproape alunecându-i pe gresie; o femeie, ruda vreunei persoane rănite, își frânge întruna mâinile. Aerul miroase a chimicale, a hârtie veche și a trupuri calde.
— Ceva nou în legătură cu David? întreb eu.
— Va trăi, dar va dura mult până ce va putea să meargă din nou, îmi răspunde ea.
Pentru câteva secunde, a încetat să-și mai țuguie buzele.
— Ar fi putut să fie mult mai rău dacă n-ai fi fost tu acolo. Gata, am terminat.
Dau aprobator din cap. Aș vrea să-i spun că nu sunt o eroină, că l-am folosit drept scut, ca pe un zid viu. Aș vrea să-i pot mărturisi că sunt o persoană care simte repulsie față de Birou și față de David, o persoană care ar lăsa pe altcineva să fie umplut de gloanțe pentru a se salva pe sine. Părinților mei le-ar fi rușine.
Ea îmi pune un bandaj peste suturi, pentru a proteja plaga, și adună în pumni toate ambalajele și tampoanele îmbibate, pentru a le arunca.
Înainte să apuc să-i mulțumesc, dispare, ducându-se la patul următor, la pacientul următor, la plaga următoare.
Răniții stau la coadă pe holul salonului de urgențe. Din câte îmi dau seama, a mai avut loc o explozie, odată cu cea de la intrare. Ambele au fost diversiuni. Atacatorii noștri au intrat prin tunelul subteran, așa cum a spus Nita că o vor face. Ea n-a menționat faptul că va găuri pereții.
Ușile din fundul salonului se deschid și intră câțiva oameni grăbiți, ducând o femeie tânără — Nita — între ei. O așază pe un pat de la perete. Ea geme, strângând un tampon de tifon care este apăsat pe șoldul ei. Mă simt ciudat de separată de durerea ei. Eu am împușcat-o. Am fost nevoită să o fac. Și asta-i tot.
Trecând printre răniți, observ uniformele. Toți cei de-aici sunt îmbrăcați în verde. Cu foarte puține excepții, toți fac parte din personalul ajutător. Cu toții se țin de brațe sau de picioare sau de capetele rănite, plăgile lor nefiind mai prejos de a mea, unele chiar cu mult mai grave.
Îmi zăresc reflexia în fereastra aflată dincolo de coridorul principal — părul îmi este năclăit și dezordonat, iar bandajul îmi acoperă fruntea. Pe alocuri, hainele îmi sunt pătate de sângele lui David și al meu. Trebuie să fac duș și să mă schimb, dar, mai întâi, trebuie să-i găsesc pe Tobias și pe Christina. Nu m-am văzut cu ei încă de dinaintea invaziei.
Nu-mi trebuie mult până ce o găsesc pe Christina — când ies din salonul de urgențe, o văd stând jos în sala de așteptare, bâțâind atât de tare din genunchi, încât persoana care stă alături se uită urât la ea. Ridică o mână să mă salute, dar își îndreaptă imediat privirea spre ușă.
— Te simți bine? mă întreabă ea.
— Mda, îi răspund. Încă n-am vești în legătură cu Uriah. N-am putut intra în salon.
— Oamenii ăștia mă scot din minți, știi asta? îmi spune ea. Nu vor să ne zică nimic. Nu vor să ne lase să-l vedem. E ca și cum ar crede că el și tot ceea ce i se întâmplă lui constituie proprietatea lor.
— Aici lucrează altfel. Sunt sigură că îți vor spune mai multe atunci când vor ști ceva concret.
— Păi, poate că ție ți-ar spune, zice ea, încruntându-se. Dar eu sunt convinsă că la mine nici măcar nu s-ar uita a doua oară.
Cu câteva zile în urmă, poate că n-aș fi fost de acord cu ea, nefiind sigură cât de mult le-ar fi influențat comportamentul credința lor în deteriorarea genetică. Nu știu ce să fac — nu știu cum să vorbesc cu ea, acum că eu am aceste avantaje de care ea nu se bucură. Niciuna dintre noi nu poate face nimic în această privință. Tot ce-mi doresc este să fiu alături de ea.
— Trebuie să-l găsesc pe Tobias. Însă mă întorc după aia și stau cu tine, bine?
În cele din urmă se uită la mine și nu își mai bâțâie genunchii.
— Nu ți-au spus?
Stomacul mi se strânge de teamă.
— Ce anume?
— Tobias a fost arestat, îmi spune ea pe un ton calm. L-am văzut stând cu invadatorii chiar înainte să vin aici. Unii oameni l-au văzut în camera de control înainte de atac — au spus că el deconecta sistemul de alarmă.
Mă privește tristă, de parcă m-ar compătimi. Dar eu știu deja ce a făcut Tobias.
— Unde sunt? o întreb.
Trebuie să vorbesc cu el. Și știu și ce trebuie să-i spun.