TOBIAS
NU POT SĂ CUTREIER aceste coridoare fără să-mi amintesc de zilele pe care le-am petrecut aici ca prizonier, desculț, durerea pulsând în mine cu fiecare mișcare. Iar odată cu acea amintire mai vine una, cea când o așteptam pe Beatrice Prior să facă ultimii pași spre o moarte sigură, cu pumnii izbind în ușă, cu picioarele ei atârnând fără vlagă peste brațele lui Peter, atunci când el mi-a spus că ea era doar drogată.
Urăsc locul ăsta.
Nu mai e la fel de curat ca atunci când era sediul Erudiției; acum e devastat din pricina războiului, cu găuri de gloanțe în pereți și cu sticla spartă a becurilor spulberate împrăștiată peste tot. Pășesc peste urme murdare de pași și pe sub luminile pâlpâitoare ale celulei ei și sunt primit fără întrebări, deoarece port simbolul celor fără facțiune — un cerc gol — pe o brasardă neagră și trăsăturile lui Evelyn pe chip. Tobias Eaton era cândva un nume infam, dar acum e unul puternic.
Tris stă ghemuită pe jos, umăr la umăr cu Christina și în diagonală față de Cara. Tris a mea ar trebui să fie palidă și mică — la urma urmei, ea este palidă și mică —, dar, în schimb, încăperea e plină datorită prezenței ei.
Ochii ei rotunzi îi întâlnesc pe ai mei. Se ridică imediat în picioare, apucându-mă într-o îmbrățișare strânsă și lipindu-și chipul de pieptul meu.
Îi strâng umărul cu o mână și mi-o trec pe cealaltă peste părul ei, continuând și acum să fiu surprins că se termină la ceafă și nu mai jos. M-am bucurat când și l-a tuns, deoarece era părul unei războinice, nu al unei fete, și știam că exact de asta avea ea nevoie.
— Cum de te-au lăsat să intri? întreabă cu vocea ei gravă și limpede.
— Sunt Tobias Eaton, spun eu, iar ea râde.
— Corect. Uit mereu asta.
Se dă înapoi doar atât cât să se uite la mine. Ochii ei par tremurători, ca și când Tris ar fi un morman de frunze pe cale de a fi împrăștiate de vântul necruțător.
— Ce se-ntâmplă? Ce ți-a luat atât de mult?
Pare disperată, imploratoare. Amintirile mele teribile în legătură cu acest loc sunt o nimica toată pe lângă amintirile ei: drumul către execuție, trădarea fratelui ei, serul fricii. Trebuie să o scot de aici.
Cara mă privește cu interes. Nu mă simt în largul meu. E ca și când mi-am tot schimbat pielea și acum nu prea mi se mai potrivește. Urăsc să am parte de public.
— Evelyn a pus stăpânire pe oraș, spun eu. Nimeni nu face un pas fără voia ei. Acum câteva zile a ținut un discurs despre cum ar trebui să ne unim împotriva opresorilor noștri — oamenii din afară.
— Opresori? întreabă Christina.
Scoate o fiolă din buzunar și înghite conținutul — presupun că sunt analgezice pentru rana de la picior provocată de glonț.
Îmi vâr mâinile în buzunare.
— Evelyn — și, de fapt, o mulțime de oameni — e de părere că n-ar trebui să părăsim orașul doar pentru a ajuta niște indivizi care ne-au aruncat aici ca să ne poată folosi mai târziu. Ei vor să încerce să vindece orașul și să ne rezolve nouă problemele în loc să plece pentru a le rezolva pe ale altora. Desigur, parafrazez, spun eu. Bănuiesc că această opinie este foarte convenabilă pentru mama mea, întrucât, atâta timp cât suntem ținuți sub control, ea e la putere. În secunda în care plecăm, va pierde orice control.
— Minunat, spune Tris, dându-și ochii peste cap. Era de așteptat să aleagă cea mai egoistă opțiune.
— Are într-un fel dreptate, spune Christina, strângând fiola între degete. Nu spun că nu vreau să ies din oraș și să văd ce se află acolo, dar avem suficiente probleme și aici. Cum putem ajuta niște oameni pe care nici măcar nu i-am cunoscut?
Tris meditează la asta, molfăindu-și interiorul obrazului.
— Nu știu, recunoaște ea.
Ceasul meu indică ora trei. Am stat aici prea mult timp — destul cât să o fac pe Evelyn să fie suspicioasă. I-am spus că voi veni să rup relația cu Tris și că asta nu îmi va lua prea multă vreme. Nu sunt sigur că m-a crezut pe cuvânt.
— Ascultă, zic eu, am venit aici, de fapt, ca să vă avertizez — vor să înceapă procesele pentru toți prizonierii. O să vă cerceteze sub efectul serului adevărului, iar dacă acesta funcționează, veți fi condamnate drept trădătoare. Cred că ne dorim cu toții să evităm asemenea probleme.
— Condamnate ca trădătoare? spune Tris, încruntându-se. Adică, faptul că am dezvăluit întregului oraș adevărul e un act de trădare?
— A fost un act de sfidare împotriva conducătorilor tăi, îi explic eu. Evelyn și ciracii ei nu vor să părăsească orașul. Așa că n-o să-ți mulțumească pentru că le-ai arătat tuturor acel fișier video.
— Ăștia sunt exact ca Jeanine!
Face un gest convulsiv, ca și când ar vrea să lovească ceva, dar nu găsește nimic disponibil.
— Sunt pregătiți să facă orice ca să ascundă adevărul, și pentru ce? Pentru a fi regi și regine în micuța lor lume? E ridicol!
Nu vreau să recunosc asta, dar o parte din mine este de acord cu mama mea. Nu le datorez nimic oamenilor din afara acestui oraș, indiferent că sunt sau nu Divergent. Nu sunt sigur că aș vrea să mă ofer să-i ajut în rezolvarea problemelor omenirii, indiferent ce-o fi însemnând asta.
Dar vreau să plec, la fel ca un animal care vrea cu disperare să scape dintr-o capcană. Sălbatic și înnebunit. Dispus să-și roadă piciorul până la os pentru a scăpa.
— Chiar și-așa, adaug eu pe un ton precaut, dacă serul adevărului are efect asupra voastră, veți fi condamnate.
— Dacă are efect? întreabă Cara, mijindu-și ochii.
— Divergentă, îi spune Tris, arătând cu degetul spre capul ei. Îți amintești?
— Fascinant.
Cara își vâră înapoi în coc un fir de păr de la ceafă.
— Dar atipic. Din câte știu eu, cei mai mulți Divergenți nu pot rezista serului adevărului. Mă întreb de ce tu o poți face.
— Tu și ceilalți Erudiți care au băgat vreodată un ac în mine! i-o trântește Tris.
— Vă rog, puteți să fiți puțin atente? Mi-aș dori să nu fiu nevoit să vă scot ilegal din închisoare, spun eu.
Brusc, simțind nevoia de consolare, întind mâna spre Tris, iar ea își ridică degetele pentru a le uni cu ale mele. Nu suntem genul acela de oameni care se ating fără vreun scop anume; fiecare contact fizic dintre noi e important, un val de energie și ușurare.
— Bine, bine, spune ea, acum pe un ton mai blând. Ce idee ți-a venit?
— Am să o conving pe Evelyn să te audieze pe tine prima, o lămuresc eu. Tot ceea ce trebuie să faci este să născocești o minciună care le va dezvinovăți pe Christina și Cara și apoi să o spui sub influența serului adevărului.
— Ce soi de minciună ar face așa ceva?
— Mă gândesc să las asta în seama ta, îi propun eu, de vreme ce tu ești o mincinoasă mai pricepută.
Am știut imediat ce am rostit cuvintele că ele au atins un punct sensibil pentru amândoi. Ea m-a mințit de nenumărate ori. Mi-a promis că nu se va duce să se lase omorâtă la sediul Erudiției atunci când Jeanine a solicitat ca un Divergent să se sacrifice, iar ea a făcut asta oricum. Mi-a spus că va rămâne acasă pe durata atacului Erudiților, iar apoi am găsit-o la sediul Erudiției, lucrând cu tatăl meu. Înțeleg de ce a făcut toate acele lucruri, dar asta nu înseamnă că noi nu am avut de suferit de pe urma lor.
— Da, admite ea, privind în pământ. Bine, am să mă gândesc eu la ceva.
Îi pun mâna pe braț.
— Am să vorbesc cu Evelyn despre procesul tău. Am să-ncerc să-l grăbesc.
— Mulțumesc.
Simt impulsul — de acum familiar — de a-mi părăsi trupul și de a vorbi direct în mintea ei. Îmi dau seama că este același impuls care mă face să-mi doresc să o sărut de fiecare dată când o văd, deoarece până și un centimetru distanță între noi mă înfurie la culme. Degetele noastre, care de-abia se atingeau cu câteva clipe în urmă, sunt împletite acum, palma ei fiind umedă din pricina sudorii, a mea fiind aspră în locurile în care am apucat prea multe mânere sau prea multe trenuri în mișcare. Acum, ea pare palidă și mică, însă ochii ei mă fac să mă gândesc la cerurile deschise pe care nu le-am văzut niciodată, ci pe care doar le-am visat.
— Dacă aveți de gând să vă sărutați, faceți-mi o favoare și spuneți-mi, ca să mă pot uita în altă parte, zice Christina.
— O să ne sărutăm, îi spune Tris.
Și chiar asta se întâmplă.
Îi ating obrazul pentru a încetini sărutul, ținându-i gura peste a mea, astfel încât să simt fiecare loc în care buzele noastre se ating și fiecare loc unde se despart. Savurez aerul pe care îl împărțim în secunda următoare și vârful nasului ei este peste al meu. Mă gândesc să spun ceva, dar e prea intim, așa că mă abțin. O clipă mai târziu, îmi dau seama că nu-mi pasă.
— Mi-aș dori să fim singuri, spun eu când ies cu spatele din celulă.
Ea zâmbește.
— Aproape că și eu îmi doresc asta.
În timp ce închid ușa, o văd pe Christina prefăcându-se că vomită și pe Cara râzând, iar pe Tris cu mâinile atârnându-i pe lângă corp.