TOBIAS
MĂ USTURĂ ÎNCHEIETURILE de la legăturile din plastic cu care paznicul mi-a strâns mâinile. Îmi verific maxilarul atingându-l cu degetele, căutând urme de sânge.
— E în regulă? mă întreabă Reggie.
Dau afirmativ din cap. Am avut parte de răni mult mai grave — am fost lovit mai tare decât a făcut-o soldatul care, în timp ce mă aresta, m-a pocnit peste față cu patul armei. I se citea furia în ochi atunci când a făcut-o.
Mary și Rafi stau așezați la câțiva metri de mine, Rafi strângând un pumn de tifon pe care îl apasă pe mână. O femeie-paznic stă în picioare între noi și ei, ținându-ne despărțiți. În timp ce mă uit la ei, privirea mi se intersectează cu a lui Rafi, care dă din cap de parcă ar spune “bravo“.
Dacă m-am descurcat bine, de ce mă simt atât de rău?
— Ascultă, spune Reggie, schimbându-și poziția, astfel că acum e mai aproape de mine. Nita și oamenii de la periferie iau vina asupra lor. O să fie bine.
Încuviințez din nou, fără prea multă convingere. Aveam un plan de rezervă în eventualitatea arestării noastre și nu sunt îngrijorat cu privirea la succesul acestuia. Ceea ce mă îngrijorează este că întârzie să se ocupe de noi și că totul a fost superficial — stăm așezați la perete, pe un coridor pustiu, încă de când i-au prins pe invadatori cu o oră în urmă, și nimeni n-a venit să ne spună ce se va întâmpla cu noi sau să ne pună întrebări. Nici pe Nita n-am văzut-o încă.
Asta îmi lasă un gust amar. Orice am fi făcut, se pare că i-am cam zguduit, și nu știu nimic care să-i zguduie pe oameni mai tare decât pierderea unor vieți omenești.
De câte anume sunt eu responsabil, având în vedere că am luat parte la asta?
— Nita mi-a spus că intenționau să fure serul memoriei, îi zic lui Reggie, temându-mă să mă uit la el. Ăsta era adevărul?
Reggie e cu ochii pe femeia-paznic aflată la câțiva metri. A mai țipat o dată la noi pentru că vorbeam.
Dar deja știu răspunsul.
— Nu era, nu-i așa? îi spun eu.
Tris avea dreptate. Nita mințea.
— Hei!
Femeia-paznic vine spre noi și vâră încărcătorul armei între noi.
— Dă-te mai încolo! Nu este permisă nicio discuție.
Reggie se mută spre dreapta, iar eu stabilesc un contact vizual cu femeia-paznic.
— Ce se petrece? o întreb. Ce s-a întâmplat?
— O, de parcă n-ai ști! vine răspunsul ei. Acum ține-ți gura-nchisă!
O privesc îndepărtându-se și apoi văd o blondă scundă apărând în capătul coridorului.
Tris.
Pe frunte are un bandaj și pe haine are pete de sânge sub formă de degete. În mână ține strâns o bucată de hârtie.
— Hei! strigă femeia-paznic. Ce cauți aici?
— Shelly, zice celălalt paznic, venind în fugă. Calmează-te! Asta e fata care l-a salvat pe David.
Fata care l-a salvat pe David — de la ce, mai exact?
— A!
Shelly lasă arma în jos.
— Ei bine, e o întrebare încă valabilă.
— M-au rugat să vă aduc aceste vești, răspunde Tris, întinzându-i lui Shelly foaia de hârtie. David e la recuperare. Va trăi, dar nu știu sigur când va putea să meargă din nou. S-au ocupat de majoritatea răniților.
Gustul amar din gură devine și mai puternic. David nu mai poate merge. Și ceea ce-au făcut ei în tot acest răstimp a fost să-i îngrijească pe răniți. Toată distrugerea asta, și pentru ce? Nici măcar nu știu. Nu cunosc adevărul.
Ce-am făcut?
— Au o estimare a victimelor? o întreabă Shelly.
— Nu încă, îi răspunde Tris.
— Mulțumim că ne-ai spus.
— Ascultă! spune Tris, schimbându-și greutatea de pe un picior pe celălalt. Trebuie să vorbesc cu el.
Dă din cap în direcția mea.
— Nu putem, zău…, începe Shelly.
— Doar pentru o secundă, îți promit, insistă Tris. Te rog!
— Las-o, zice celălalt paznic. Ce rău ar putea să facă?
— Bine, e de acord Shelly. Vă acord două minute.
Dă din cap în direcția mea, iar eu mă folosesc de perete pentru a mă ridica în picioare, cu mâinile încă legate în față. Tris vine mai aproape, dar nu foarte aproape — spațiul și brațele încrucișate la piept formează o barieră între noi, care ar putea la fel de bine să fie și un zid. Ea privește undeva mai jos de ochii mei.
— Tris, eu…
— Vrei să știi ce-au făcut prietenii tăi? mă întreabă ea.
Vocea îi tremură, iar eu nu fac greșeala să cred că e din pricina lacrimilor. E din cauza furiei.
— Nu voiau serul memoriei. Voiau otrava — serul morții. Astfel încât să poată ucide un grup de oameni importanți din guvern și să înceapă un război.
Privesc în jos, la mâinile mele, la gresie, la vârfurile pantofilor ei. Un război.
— N-am știut…
— Am avut dreptate. Am avut dreptate și tu nu m-ai ascultat. Din nou, îmi spune ea calmă.
Își fixează privirea asupra ochilor mei și eu descopăr că nu vreau contactul vizual după care am tânjit, deoarece mă face fărâme, bucată cu bucată.
— Uriah s-a aflat exact în fața uneia dintre exploziile declanșate de ei drept diversiuni. E în stare de inconștiență și nu sunt siguri dacă se va mai trezi.
Este ciudat cum un cuvânt, o frază, o propoziție pot fi percepute drept o lovitură în moalele capului.
— Poftim?
Tot ce văd este chipul lui Uriah atunci când a atins plasa după Ceremonia Alegerii, zâmbetul aiurit pe care îl avea atunci când Zeke și cu mine l-am tras pe platforma de lângă plasă. Mi-l amintesc stând așezat în salonul pentru tatuaje, ținându-și urechea ridicată, astfel încât să n-o încurce pe Tori atunci când îi desena un șarpe pe piele. S-ar putea ca Uriah să nu se mai trezească? S-ar putea ca Uriah să dispară pentru totdeauna?
Și am promis. I-am promis lui Zeke că voi avea grijă de el, am promis…
— El e unul dintre ultimii prieteni pe care îi mai am, spune Tris cu o voce frântă. Nu știu dacă voi mai putea vreodată să te privesc la fel.
Pleacă. Aud vocea înăbușită a lui Shelly care îmi spune să stau jos și cad în genunchi, cu mâinile pe picioare. Mă zbat să găsesc o modalitate să scap de asta, de grozăvia pe care am făcut-o, dar nu există nicio logică sofisticată care să mă elibereze; nu există nicio ieșire.
Îmi îngrop fața în palme și încerc să nu mă gândesc, încerc să nu-mi imaginez nimic.
* * *
Lumina din camera de interogatoriu se reflectă într-un cerc difuz în centrul mesei. Acolo îmi fixez privirea în timp ce recit povestea pe care mi-a oferit-o Nita, cea care este atât de aproape de adevăr, încât nu am probleme să o spun. Când termin, bărbatul care înregistrează interogatoriul afișează ultima mea frază pe monitor, sticla luminându-se în dreptul literelor pe care le ating degetele lui. Angela, femeia considerată mâna dreaptă a lui David, întreabă:
— Așadar, nu cunoști motivul pentru care Juanita ți-a cerut să dezactivezi sistemul de securitate?
— Nu, îi răspund, ceea ce este adevărat.
Nu cunoșteam motivul real; știam doar o minciună.
Toți, în afară de mine, au fost puși sub efectul serului adevărului. Anomalia genetică este cea care mă face să rămân conștient în timpul simulărilor și care, de asemenea, sugerează că aș putea fi rezistent la seruri, astfel că mărturia mea bazată pe serul adevărului nu este demnă de încredere. Informatorul Nitei, aflat printre DG-uri, i-a furnizat serul inoculării acum câteva luni.
— Atunci, cum te-a silit să o faci?
— Suntem prieteni, îi spun. Ea este — era — unul dintre singurii prieteni pe care îi am aici. M-a rugat să am încredere în ea, mi-a spus că era pentru o cauză nobilă, așa că am făcut-o.
— Și acum ce crezi despre situație?
Într-un târziu, o privesc în ochi.
— Niciodată n-am regretat ceva mai mult în viața mea.
Ochii duri ai Angelei se înmoaie puțin. Dă aprobator din cap.
— Ei bine, povestea ta se potrivește cu cea pe care ne-au spus-o ceilalți. Dată fiind sosirea ta recentă în această comunitate, ignoranța ta față de planul principal și deficiența ta genetică, înclinăm să fim indulgenți. Sentința ta este eliberarea condiționată — vei munci în folosul comunității și te vei comporta ireproșabil timp de un an. Nu ți se va permite accesul în niciun laborator sau încăpere privată. Nu vei părăsi incinta sediului fără permisiune. Vei fi verificat lunar de ofițerul pentru eliberare condiționată căruia îi vei fi desemnat la încheierea procedurilor. Înțelegi acești termeni?
Cu sintagma “deficiență genetică“ zăbovindu-mi în minte, dau afirmativ din cap și răspund:
— Înțeleg.
— În acest caz, am încheiat. Ești liber să pleci.
Se ridică, împingând scaunul în spate. Grefierul se ridică și el și își bagă tableta în geantă. Angela atinge masa, așa că mă uit din nou la ea.
— Nu fi atât de dur cu tine, îmi spune ea. Vezi tu, ești atât de tânăr!
Eu nu consider tinerețea o scuză, însă accept dovada ei de bunătate fără să obiectez.
— Pot să întreb ce se va întâmpla cu Nita? o întreb eu.
Angela strânge din buze.
— Când își va reveni de pe urma plăgilor grave, va fi transferată la închisoarea noastră și își va petrece acolo tot restul vieții, îmi spune ea.
— Nu va fi executată?
— Nu, noi nu credem în pedeapsa capitală pentru cei deteriorați genetic.
Angela pornește spre ușă, apoi adaugă:
— La urma urmelor, nu putem avea aceleași așteptări comportamentale din partea celor cu gene deteriorate așa cum avem de la cei cu gene pure.
Zâmbind trist, iese din încăpere și nu închide ușa în urma ei. Rămân pe scaunul meu preț de câteva secunde, absorbind cuvintele ei acide. Voiam să cred că toți se înșelau cu privire la mine, că nu eram limitat de genele mele, că nu eram mai deteriorat decât ceilalți oameni. Dar cum ar putea să fie adevărat, când acțiunile mele l-au băgat pe Uriah în spital, când Tris nici nu mă mai privește în ochi, când au murit atâția oameni?
Îmi acopăr fața și scrâșnesc din dinți în timp ce încep să-mi curgă lacrimi, percepând unda de disperare ca pe un pumn care mă lovește. Când mă ridic să plec, manșetele mânecilor mele, folosite pentru a-mi șterge obrajii, sunt ude, iar maxilarul mă doare.