TRIS
— ÎNCĂ N-AI intrat?
Cara stă lângă mine, cu brațele încrucișate la piept. Ieri, Uriah a fost transferat din camera lui de siguranță într-o cameră cu un perete vitrat, probabil pentru a ne opri să cerem să-l vedem tot timpul. Christina stă pe patul lui acum, ținându-l de o mână inertă.
Am crezut că avea să fie desfăcut precum o păpușă veche și descusută, dar nu arată prea diferit, cu excepția bandajelor și a zgârieturilor. Am senzația că s-ar putea trezi în orice clipă, zâmbind și întrebându-ne de ce ne zgâim cu toții la el.
— Am intrat azi-noapte, îi spun. Nu mi s-a părut drept să-l las singur.
— Există dovezi care să sugereze că, în funcție de extinderea deteriorării cerebrale, el poate, la un anumit nivel, să ne audă și să ne simtă, spune Cara. Cu toate că mi s-a spus că prognosticul lui nu e bun.
Uneori încă îmi vine s-o plesnesc. De parcă ar fi nevoie să-mi reamintească de faptul că e puțin probabil ca Uriah să-și mai revină.
— Mda.
După ce l-am părăsit azi-noapte pe Uriah, m-am plimbat prin sediu fără o direcție anume. Ar fi trebuit să mă gândesc la prietenul meu, care pendulează între lumea asta și cea care vine după, dar, în loc de asta, m-am gândit la ce i-am spus lui Tobias. Și la cum m-am simțit atunci când m-am uitat la el. Simt din nou cum mi se adună lacrimile, așa cum au făcut-o în fiecare oră începând de ieri, și mi le reprim, înghițindu-le.
— Deci ai salvat Biroul, spune Cara, întorcându-se spre mine. Se pare că te implici într-o mulțime de conflicte. Presupun c-ar trebui să-ți fim cu toții recunoscători că nu-ți pierzi mințile în vremuri de criză.
— N-am salvat Biroul. N-am niciun interes să salvez Biroul, ripostez eu. Am împiedicat ca o armă puternică să ajungă în niște mâini periculoase, asta-i tot.
Mă opresc o fracțiune de secundă.
— Tu tocmai mi-ai făcut un compliment?
— Sunt capabilă să recunosc punctele forte ale altei persoane, îmi răspunde Cara. În plus, consider că treburile noastre s-au rezolvat acum, atât la nivel logic, cât și emoțional.
Își drege vocea și mă întreb dacă ea recunoaște în cele din urmă că are sentimente care o fac să se simtă stânjenită.
— Sună ca și cum tu știi ceva despre Birou și acel ceva te-a înfuriat. Mă întreb dacă ai putea să-mi spui și mie despre ce e vorba.
Christina își lasă capul pe marginea saltelei lui Uriah, trupul ei zvelt căzând într-o parte.
Spun, cu prefăcătorie:
— Și eu mă întreb. S-ar putea să nu știm niciodată.
— Hmm.
Când se încruntă, Carei îi apare o cută între sprâncene, făcând-o să semene atât de mult cu Will, încât sunt nevoită să privesc în altă parte.
— Poate c-ar fi trebuit să spun “te rog“.
— Bine. Știi serul simulării al lui Jeanine? Ei bine, nu era al ei, o informez eu, după care oftez. Vino! Am să-ți arăt. Așa va fi mai ușor.
Ar fi la fel de ușor să-i spun doar ce am văzut în acea încăpere veche de depozitare, ascunsă în adâncul laboratoarelor din Birou. Însă adevărul este că vreau să fiu ocupată cu ceva, așa încât să nu mă gândesc la Uriah. Sau la Tobias.
— Se pare că nu vom ajunge niciodată la capătul tuturor acestor decepții, spune Cara în timp ce mergem spre încăperea de depozitare. Facțiunile, filmul pe care ni l-a lăsat Edith Prior — numai minciuni menite să ne facă să ne comportăm într-un anumit fel.
— Asta crezi tu cu adevărat despre facțiuni? o întreb. Mi-am închipuit că-ți plăcea să fii Erudită.
— Așa este.
Se scarpină la ceafă, lăsând pe piele mici dâre roșii de la unghii.
— Dar Biroul m-a făcut să mă simt ca o proastă fiindcă am luptat pentru asta și pentru ceea ce simbolizau Loialii. Și nu-mi place să mă simt proastă.
— Deci tu consideri că nimic n-a meritat, îi spun. Nimic din toată chestia asta cu Loialii.
— Tu așa consideri?
— Asta ne-a scos de acolo, îi spun, și ne-a adus adevărul și a fost mai bine decât comuna fără facțiuni pe care o avea Evelyn în minte, unde nimeni nu poate să aleagă nimic.
— Posibil, zice ea. Pur și simplu mă mândresc să fiu cineva care poate vedea printre rânduri, inclusiv sistemul de facțiuni.
— Știi ce obișnuia Abnegația să spună despre mândrie?
— Tind să cred că era ceva nefavorabil.
Izbucnesc în râs.
— Evident. Ei spun că îi orbește pe oameni și îi împiedică să vadă cine sunt ei cu adevărat.
Ajungem la ușa care dă spre laboratoare, iar eu ciocănesc de câteva ori, astfel încât Matthew să mă audă și să ne deschidă. În timp ce așteptăm să ne deschidă ușa, Cara îmi aruncă o privire ciudată.
— Vechile scrieri Erudite spun aproximativ același lucru, îmi zice ea.
Nu m-am gândit niciodată că Erudiții ar spune ceva despre mândrie — că ei ar putea măcar să se preocupe de moralitate. Se pare că m-am înșelat. Vreau s-o întreb mai multe, dar ușa se deschide și Matthew stă în cadrul ei, mestecând un cotor de măr.
— Mă poți lăsa în încăperea de depozitare? îl întreb. Trebuie să îi arăt Carei ceva.
El mușcă din capătul cotorului de măr și dă aprobator din cap.
— Desigur.
Mă crispez, imaginându-mi gustul amărui al sâmburilor de măr, și îl urmez.