TRIS
DAVID MĂ CONVOACĂ a doua zi în biroul lui și mă tem că își amintește cum l-am folosit drept scut atunci când mă retrăgeam de la Laboratorul Armelor, cum i-am pus un pistol la tâmplă și am zis că nu-mi pasă dacă trăiește sau moare.
Mă întâlnesc cu Zoe în holul hotelului, iar ea mă conduce pe culoarul principal, apoi pe un altul, lung și îngust, cu ferestre în dreapta mea prin care se vede mica flotilă de avioane înșiruite pe asfalt. O fulguială ușoară atinge sticla, un gust timpuriu al iernii, care se topește în câteva secunde.
În timp ce mergem, privesc pe furiș, sperând să văd cum este ea cu adevărat atunci când nu crede că este privită, însă pare a fi așa cum este întotdeauna — mai slabă, dar având un aer de femeie de afaceri. Ca și când atacul nu ar fi avut loc.
— Ai să-l găsești într-un scaun cu rotile, îmi spune ea atunci când ajungem la capătul culoarului îngust. E mai bine să nu facem mare caz din asta. Nu-i place să fie compătimit.
— Nu-l compătimesc.
Mă forțez să-mi ascund furia din voce. Ar face-o să fie suspicioasă.
— Nu e prima persoană care să fi fost nimerită vreodată de un glonț.
— Mereu uit că tu ai văzut mult mai multă violență decât noi, îmi spune Zoe și își scanează cartela la următoarea barieră de securitate la care ajungem.
Eu mă zgâiesc la paznicii aflați dincolo de sticlă — stau drepți, cu armele pe umeri, cu privirea înainte. Înțeleg că ei trebuie să stea așa toată ziua.
Mă simt greoaie și am dureri, iar mușchii îmi transmit o suferință emoțională mai profundă. Uriah n-a ieșit din comă. Încă nu mă pot uita la Tobias atunci când ne întâlnim în dormitor, la cantină, pe hol, fără să văd peretele explodând aproape de capul lui Uriah. Nu știu când sau dacă lucrurile se vor îmbunătăți, nu sunt sigură că rănile acestea sunt de tipul celor care se vindecă.
Trecem de paznici și gresia de sub tălpile mele este înlocuită de lemn. Mici picturi cu rame aurite împodobesc pereții și, exact lângă biroul lui David, există un piedestal cu un buchet de flori pe el. Sunt numai niște lucruri mărunte, însă îmi dau senzația că hainele îmi sunt murdare de noroi.
Zoe bate la ușă și o voce răspunde:
— Intră!
Ea îmi ține ușa să intru, dar nu mă urmează. Biroul lui David este spațios și călduros, iar pe pereții fără ferestre sunt cărți. În partea stângă este un birou, iar deasupra acestuia sunt suspendate monitoare; în dreapta există un mic laborator cu mobilier din lemn în locul celui metalic.
David este așezat într-un scaun cu rotile, picioarele îi sunt acoperite cu un material tare — bănuiesc că pentru a-i ține oasele laolaltă ca să se vindece. E palid la față, dar, în rest, sănătos. Cu toate că știu că a fost implicat în atacul simulat și în toate acele morți, descopăr că mi-e greu să îl asociez pe bărbatul pe care-l văd în fața mea cu acele acțiuni. Mă întreb dacă acest lucru este valabil pentru toți oamenii răi, adică ei arată la fel ca oamenii buni, vorbesc ca oamenii buni și sunt la fel de plăcuți ca oamenii buni.
— Tris!
Își împinge scaunul spre mine și-mi ia o mână între mâinile lui. Eu rămân nemișcată, deși îi simt pielea uscată ca hârtia și am o repulsie față de el.
— Ești atât de curajoasă! îmi spune, dându-mi drumul. Ce-ți fac rănile?
Ridic din umeri.
— Am avut altele și mai rele. Dar ale tale?
— Va dura ceva până ce voi putea merge din nou, dar ei sunt încrezători că așa va fi. Oricum, unii dintre oamenii noștri creează niște proteze foarte sofisticate pentru picioare, așa că aș putea fi primul care le testează, în cazul în care voi fi nevoit s-o fac, îmi spune el, încrețindu-și colțurile ochilor. Crezi că ai putea să mă împingi la birou? Încă nu mă descurc foarte bine cu întoarcerile.
O fac, ghidându-i picioarele țepene sub birou și lăsând restul corpului să le urmeze. Când sunt sigură că e bine poziționat, mă așez pe scaunul din fața sa și încerc să-i zâmbesc. Pentru a putea găsi o modalitate prin care să-mi răzbun părinții, trebuie ca el să continue să aibă încredere în mine și să mă placă.
— Te-am rugat să vii aici, în primul rând pentru a-ți putea mulțumi, îmi spune el. Nu-mi trec prin minte mulți tineri care ar fi venit după mine în loc să alerge să se ascundă sau care să fi putut să salveze sediul așa cum ai făcut-o tu.
Eu mă gândesc la pistolul lipit de tâmpla lui, la amenințarea vieții lui, și înghit cu greutate.
— Tu și oamenii cu care ai venit ați trecut printr-o regretabilă stare de tranziție încă de la sosirea voastră aici, continuă el. Ca să fiu sincer, nu știm precis ce să facem cu voi toți și sunt convins că nici voi nu știți ce să faceți cu voi înșivă, dar m-am gândit la ceva ce aș vrea ca tu să faci. Eu sunt conducătorul oficial al acestui sediu, însă, lăsând la o parte asta, avem un sistem similar de guvernământ cu cel al Abnegației, ca atare, am un grup de consilieri. Aș vrea ca tu să începi practica pentru un astfel de post.
Strâng tare brațele fotoliului.
— Vezi tu, vom avea nevoie să facem niște schimbări pe-aici, mai ales acum, că am fost atacați, zice el. Va trebui să luăm o poziție mai fermă pentru cauza noastră. Și cred că tu știi cum să faci asta.
Nu pot obiecta la așa ceva.
— Ce…
Îmi dreg vocea.
— Ce presupune practica asta?
— De pildă, să participi la întrunirile noastre și să înveți plusurile și minusurile sediului — cum funcționăm de sus până jos, istoria noastră, valorile noastre și așa mai departe. La vârsta ta nu-ți pot permite să faci parte din consiliu în niciun post oficial și există o cale de urmat — să-l asiști pe unul dintre membrii actuali ai consiliului —, însă, dacă vrei, te invit să parcurgi drumul.
Ochii lui, nu glasul, îmi adresează întrebarea.
Consilierii sunt probabil aceiași oameni care au autorizat atacul simulat și care au avut grijă să i-l ofere lui Jeanine la momentul potrivit. Iar el vrea ca eu să stau printre ei, să învăț să devin ca ei. Cu toate că simt un gust de fiere, nu am probleme să-i răspund.
— Desigur, îi spun eu zâmbind. Aș fi onorată.
Dacă cineva îți oferă oportunitatea de a ajunge mai aproape de dușmanul tău, o accepți întotdeauna. Știu asta fără să o fi învățat de la nimeni.
— M-am gândit eu că vei spune da, zice el. Este ceva ce eu am vrut ca mama ta să facă cu mine, înainte ca ea să se ofere voluntar să intre în oraș. Însă cred că s-a îndrăgostit de locul acela și nu i-a putut rezista.
— S-a îndrăgostit… de oraș? întreb eu. Presupun că gusturile nu se discută.
E doar o glumă, dar inima mea nu o consideră astfel. Și totuși, David râde, iar eu știu că am spus lucrul potrivit.
— Atunci când era aici, tu erai… apropiat de ea? îl întreb. I-am citit jurnalul, dar am observat că nu era prea vorbăreață.
— Nu, nu era, nu-i așa? Natalie a fost mereu concisă. Da, eu și mama ta eram apropiați.
Vocea i se înmoaie atunci când vorbește despre ea — el nu mai este liderul dur al sediului, ci un om în vârstă, reflectând la ceva plăcut din trecut.
Trecut care a avut loc înainte ca ea să fie ucisă.
— Am avut o poveste similară. Și eu am fost smuls dintr-o lume deteriorată în copilărie — părinții mei erau oameni cu disfuncționalități severe, care au fost duși la închisoare când eram eu mic. Decât să sucombăm într-un sistem de adopție supraburdușit cu orfani, eu și frații mei am fugit la periferie — în același loc unde, câțiva ani mai târziu, s-a refugiat și mama ta — și numai așa am supraviețuit.
Nu știu ce să spun — nu știu ce să fac cu această compasiune care crește în mine și îi este adresată unui om care a înfăptuit niște lucruri îngrozitoare. Pur și simplu îmi privesc lung mâinile și îmi închipui că interiorul meu este din metal lichid, care se întărește la aer, luând o formă pe care să n-o mai părăsească niciodată.
— Va trebui să te duci mâine acolo cu patrulele noastre. Să poți vedea cu ochii tăi, îmi spune el. Pentru un viitor membru al consiliului, este ceva important de văzut.
— O să fie foarte interesant, îi spun.
— Minunat! Ei bine, detest să pun capăt timpului petrecut împreună, însă mai am de făcut câte ceva, îmi spune el. Voi trimite pe cineva să te anunțe cu privire la patrule, iar prima noastră întrunire de consiliu este vineri, la zece dimineața, așa că ne vom vedea în curând.
Mă simt agitată — nu l-am întrebat ceea ce voiam să-l întreb. Nu cred că a existat șansa. Oricum, acum e prea târziu. Mă ridic și pornesc spre ușă, când el mi se adresează iar:
— Tris, simt că trebuie să fiu deschis cu tine, dacă e să avem încredere unul în celălalt, spune el.
Pentru prima dată de când l-am cunoscut, David arată de parcă… i-ar fi teamă. Are ochii larg deschiși, ca ai unui copil. Însă, o clipă mai târziu, expresia a dispărut.
— Se prea poate ca eu să fi fost sub influența amestecului de seruri la acea vreme, îmi spune el, dar știu ce le-ai spus pentru a-i împiedica să mai tragă în noi. Știu că le-ai spus că m-ai omorî pentru a proteja ceea ce se află în Laboratorul Armelor.
Mi se pune un nod în gât, astfel că aproape nu mai pot respira.
— Nu te alarma, îmi zice el. Este unul dintre motivele pentru care ți-am oferit această oportunitate.
— D… de ce?
— Ai demonstrat că posezi calitatea necesară pe care ar trebui să o aibă consilierii mei, îmi răspunde. Abilitatea de a face sacrificii pentru binele suprem. Dacă vrem să câștigăm această luptă împotriva deteriorării genetice, dacă vrem să salvăm experimentele de la a fi închise, va trebui să facem sacrificii. Înțelegi asta, nu-i așa?
Simt o undă de mânie și mă forțez să dau aprobator din cap. Nita deja ne-a spus că experimentele erau în pericol de a fi desființate, astfel încât nu sunt surprinsă să aud că e adevărat. Însă disperarea lui David de a-și salva munca de-o viață nu-l scuză pentru că a ucis o facțiune — facțiunea mea.
Pentru o clipă rămân cu mâna pe mânerul ușii, încercând să mă adun, iar apoi decid să-mi asum riscul.
— Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi inițiat o altă explozie pentru a intra în Laboratorul Armelor? îl întreb. Nita zice că ar fi declanșat o măsură de securitate de rezervă dacă ei ar fi făcut-o, dar mie mi se părea cea mai evidentă soluție pentru problema lor.
— În aer ar fi fost eliberat un ser… unul împotriva căruia măștile nu ar mai fi putut apăra, întrucât este absorbit în piele, îmi spune David. Unul împotriva căruia nici măcar cei puri genetic nu ar putea lupta. Nu știu cum de știe Nita despre asta, de vreme ce se presupune că nu sunt informații publice, însă bănuiesc că vom afla altă dată.
— Ce anume face serul?
Zâmbetul i se transformă într-o grimasă.
— Hai să spunem că este într-atât de rău, încât Nita ar prefera să rămână la închisoare pentru tot restul vieții decât să intre în contact cu el.
Are dreptate. Nu mai trebuie să mai adauge nimic.