TOBIAS
— IA UITE CINE A VENIT! exclamă Peter când intru în dormitor. Trădătorul.
Pe patul lui și pe cel de alături sunt împrăștiate hărți. Acestea sunt albe, albastru-deschis și verde-închis și mă atrag printr-un soi de magnetism ciudat. Peter a trasat pe fiecare câte un cerc neregulat — în jurul orașului nostru, în jurul Chicago-ului. El marchează limitele locurilor unde a fost.
Privesc cum fiecare cerc de pe toate hărțile se micșorează până ce nu mai este decât un punct roșu strălucitor, ca o picătură de sânge.
Și apoi dau înapoi, temându-mă de semnificația lui: că sunt prea mic.
— Dacă tu crezi că ești superior din punct de vedere moral, te înșeli, îi spun eu lui Peter. Ce e cu toate hărțile?
— Am probleme în a-mi da seama care este dimensiunea lumii, îmi explică el. Unii dintre oamenii de la Birou m-au ajutat să aflu mai multe despre asta. Planetele și stelele, apele, chestii de-astea.
O spune pe un ton normal, dar îmi dau seama după mâzgălelile frenetice de pe hărți că nu este deloc obișnuit — este obsesiv. Cândva, și eu am fost obsedat de temerile mele în același mod, încercând mereu să le găsesc o noimă, iar și iar.
— Și ajută? îl întreb.
Îmi dau seama că n-am mai purtat niciodată o conversație cu Peter care să nu fi implicat țipete. Nu că n-ar fi meritat-o, dar nu știu nimic despre el. De-abia îmi amintesc numele lui de familie din registrul numelor de la inițiere. Hayes. Peter Hayes.
— Oarecum.
Alege una dintre hărțile mai mari. Aceasta înfățișează întregul glob, întins ca un aluat. Mă holbez destul timp pentru a-mi da seama de formele de pe ea, de întinderile albastre ale apelor și de peticele multicolore de pământ dintre ele. Pe unul dintre petice este un punct roșu. El mi-l arată cu degetul.
— Acest punct acoperă locurile în care am fost. Ai putea tăia bucata aia de pământ și s-o scufunzi în ocean și nimeni n-ar băga de seamă.
Simt din nou frica aceea, frica de propria-mi dimensiune.
— Bine. Și ce-i cu asta?
— Ce-i cu asta? Tot ce m-a îngrijorat vreodată, sau tot ce am spus sau făcut, nu contează, exclamă el, clătinând din cap. Cum să conteze?
— Ba contează, îi spun. Tot acel teren e plin de oameni, diferiți cu toții, iar lucrurile pe care și le fac unii altora contează.
Clatină iarăși din cap și eu mă întreb, deodată, dacă ăsta este modul în care se consolează singur — că lucrurile rele pe care le-a făcut nu contează. Înțeleg cum planeta-mamut, care pe mine mă îngrozește, e un soi de rai pentru el, un loc imens unde poate dispărea fără a se distinge vreodată și fără ca vreodată să fie făcut răspunzător pentru acțiunile sale.
Se apleacă să-și lege șireturile.
— Deci, ai fost ostracizat de mica ta mulțime de adepți?
— Nu, îi răspund automat. Apoi adaug: poate. Dar ei nu sunt adepții mei.
— Te rog. Sunt ceva în genul Cultul lui Four.
Nu mă pot abține să nu râd.
— Ești gelos? Ai vrea să ai și tu un Cult al Psihopaților pentru a-l numi al tău?
O sprânceană îi zvâcnește în sus.
— Dacă aș fi fost psihopat, până acum te-aș fi omorât în somn.
— Și, fără îndoială, ai fi adăugat globii mei oculari la colecția ta de globi oculari.
Peter izbucnește în râs și eu îmi dau seama că fac schimb de glume și discut cu novicele care l-a înjunghiat pe Edward în ochi și care a încercat să o ucidă pe iubita mea — dacă îi mai pot spune așa. Totuși, și el e un Neînfricat care ne-a ajutat să punem capăt atacului simulat și care a salvat-o pe Tris de la o moarte îngrozitoare. Nu sunt sigur care dintre acțiuni ar trebui să cântărească mai mult în mintea mea. Poate că ar trebui să le uit pe toate, să mă abțin.
— Poate c-ar trebui să te alături micului meu grup de oameni detestați, spune Peter. Până acum, doar Caleb și cu mine suntem membri, dar, dat fiind cât de ușor este să te pui rău cu fata asta, sunt sigur că numărul nostru va crește.
Înlemnesc.
— Ai dreptate, e ușor să te pui rău cu fata asta. Tot ce trebuie să faci este să încerci să pui pe cineva să o omoare.
Mi se strânge stomacul. Aproape că era să moară din vina mea. Dacă ar fi stat mai aproape de explozie, ea ar fi putut fi ca Uriah, în comă, conectată la tuburi.
Nu e de mirare că nu știe dacă mai vrea să fie cu mine sau nu.
Tihna momentului a dispărut. Nu pot uita ce a făcut Peter, căci el nu s-a schimbat. E în continuare aceeași persoană care era dispusă să omoare și să schilodească și să distrugă pentru a se cățăra în fruntea clasei de novici. Și nici ce am făcut eu nu pot uita. Mă opresc.
Peter se reazemă de perete și își împletește degetele peste burtă.
— Vreau să spun, dacă ea hotărăște că cineva nu valorează nimic, toată lumea o urmează. Ăsta e un talent ciudat pentru o persoană care obișnuia să fie doar o altă Bățoasă plicticoasă, nu-i așa? Și are cam prea multă putere pentru o singură persoană, nu?
— Talentul ei nu este să controleze părerile celorlalți, îi spun, ci este de a avea, de obicei, dreptate în legătură cu oamenii.
El închide ochii.
— Cum spui tu, Four.
Îmi simt toate membrele încordate din pricina tensiunii. Părăsesc dormitorul și toate hărțile cu cercurile lor roșii, deși nu știu unde altundeva să mă duc.
Pentru mine, Tris mereu a părut magnetică într-un mod pe care nu l-aș putea descrie și de care ea nu este conștientă. Nu m-am temut niciodată de asta și nici nu am detestat-o pentru asta, așa cum o face Peter, totuși, întotdeauna am fost în poziția de a mă proteja singur, nu de a mă simți amenințat de ea. Acum, că am pierdut această poziție, simt zvâcnitura resentimentului la fel de puternică și de sigură ca o mână pusă pe brațul meu.
Mă trezesc din nou în grădina din atrium, iar de data aceasta lumina strălucește dincolo de ferestre. Florile sunt frumoase și sălbatice la lumina zilei, ca niște creaturi vicioase suspendate în timp, nemișcate.
Cara vine în fugă în atrium, cu părul pieziș, căzut peste frunte.
— Iată-te! E înspăimântător de ușor să pierzi oamenii în acest loc.
— Ce este?
— Păi… Four, ești bine?
Îmi mușc buza de jos atât de tare, încât simt o ciupitură.
— Sunt bine. Ce este?
— Noi avem o întrunire și prezența ta este necesară.
— Care “noi“?
— DG-urile și simpatizanții DG-urilor care nu vor să lase Biroul să scape nepedepsit în ceea ce privește anumite lucruri, îmi spune ea, apoi își înclină capul într-o parte. Doar că ei sunt unii care fac planuri mai bune decât ultimii cu care ai avut de-a face.
Mă întreb cine i-a spus.
— Știi despre atacul simulat?
— Mai mult chiar, am recunoscut serul simulării la microscop atunci când Tris mi l-a arătat, îmi răspunde Cara. Da, știu.
Scutur din cap în semn de refuz.
— Păi, nu mă mai amestec iar în așa ceva.
— Nu fi prost, îmi zice ea. Adevărul pe care l-ai auzit e încă valabil. Acești oameni sunt responsabili în continuare pentru moartea celor mai mulți din Abnegație, de sclavagia mentală a Neînfricaților și de distrugerea totală a stilului nostru de viață, și trebuie făcut ceva în legătură cu ei.
Nu sunt sigur că vreau să mă aflu în aceeași încăpere cu Tris, știind că noi am putea fi la începutul sfârșitului, ca și cum am sta pe buza unei prăpastii. E mai ușor să pretind că nu se întâmplă atunci când nu sunt în preajma ei. Însă Cara o spune atât de simplu, încât trebuie să fiu de acord cu ea: da, ceva trebuie făcut.
Ea îmi strânge mâna și mă conduce pe holul hotelului. Știu că are dreptate, dar sunt nesigur și nu-mi vine la îndemână participarea la o altă încercare de mișcare de rezistență. Totuși, deja mă îndrept către aceasta, în parte fiind nerăbdător să am șansa să mă mișc din nou, în loc de a sta înlemnit în fața filmărilor de la supravegherea orașului nostru, așa cum am mai făcut-o.
Când e convinsă că o urmez, îmi dă drumul la mână și își așază părul pe după urechi.
— Tot mi se pare ciudat că nu te văd îmbrăcată în albastru, îi spun.
— Cred că a sosit momentul să lăsăm lucrurile astea în urmă, îmi răspunde ea. Chiar dacă aș putea să mă duc înapoi, n-aș mai vrea s-o fac.
— Nu-ți lipsesc facțiunile?
— Ba da.
Se uită la mine. A trecut destul timp de la moartea lui Will și acum, când mă uit la ea, o văd numai pe Cara, nu și pe el. Pe ea am cunoscut-o cu mult înaintea lui. Ea are o tușă de blândețe, suficientă cât să mă facă să am impresia că o pot tachina fără să o jignesc.
— M-am dezvoltat în Erudiție. Atât de mulți oameni devotați descoperirilor și inovațiilor — era minunat. Dar acum că știu cât de mare este lumea… Ei bine, presupun că, drept consecință, am crescut prea mare pentru facțiune, spune ea, încrutându-se. Scuze, a sunat arogant?
— Cui îi pasă?
— Unora le pasă. E drăguț să știu că tu faci parte dintre ei.
Observ, deoarece nu mă pot abține, că unii oameni pe lângă care trecem în drum spre întrunire îmi aruncă priviri urâte sau mă ocolesc. Am fost detestat și evitat și înainte ca fiu al lui Evelyn Johnson, tiranul facțiunii, însă acum mă deranjează mai tare. Acum știu că am făcut ceva pentru a mă face demn de toată acea ură; i-am trădat pe toți.
Cara spune:
— Ignoră-i. Ei nu știu ce înseamnă să iei o decizie dificilă.
— Pun pariu că tu n-ai fi făcut-o.
— Asta e numai din cauză că am fost învățată să fiu precaută atunci când nu dețin toate informațiile, iar tu ai fost învățat că riscurile pot produce mari satisfacții.
Se uită pieziș la mine.
— Sau, în cazul ăsta, nicio satisfacție.
Se oprește la laboratorul pe care îl folosesc Matthew și supraveghetorul lui și bate la ușă. Matthew o deschide și mușcă din mărul pe care îl ține în mână. Îl urmăm în încăperea în care am aflat că nu sunt Divergent.
Tris este acolo, stând în picioare lângă Christina, care se uită la mine de parcă aș fi ceva putred de care trebuie să te debarasezi. Și, în colț, lângă ușă, e Caleb, cu fața învinețită. Sunt pe punctul de a-l întreba ce a pățit, când îmi dau seama că și încheieturile degetelor lui Tris sunt decolorate și, într-un mod cât se poate de intenționat, ea nici nu se uită la el.
Sau la mine.
— Cred că e toată lumea prezentă, spune Matthew. Bine… deci… ăăă. Tris, eu sunt varză la chestia asta.
— De fapt, chiar ești, îi spune ea zâmbind.
Simt un junghi de gelozie. Ea își drege vocea.
— Așadar, știm cu toții că oamenii ăștia sunt responsabili de atacul asupra Abnegației și că nu mai putem avea încredere în ei pentru salvgardarea orașului nostru. Știm că vrem să facem ceva în legătură cu asta și că încercarea anterioară a fost…
Își îndreaptă privirea spre mine, iar faptul că mă privește insistent mă face să mă simt extrem de mic.
— Prost concepută, încheie ea. Putem să ne descurcăm mai bine.
— Ce propui? întreabă Cara.
— Tot ce știu acum este că vreau să-i demasc și să arăt cine sunt cu adevărat, zice Tris. Nu se poate ca întregul personal al sediului să știe ce au făcut conducătorii lor și cred că ar trebui să le arătăm. Poate că atunci își vor alege lideri noi, unii care să nu îi trateze pe oamenii din experimente ca fiind de sacrificiu. Mă gândesc că poate o “infestare“ pe scară largă cu un ser al adevărului, ca să spun așa…
Îmi amintesc greutatea serului adevărului, umplându-mă în toate spațiile goale, plămâni și pântece și față. Îmi amintesc cât de imposibil mi se părea ca Tris să fi ridicat acea greutate suficient cât să mintă.
— N-o să meargă, le spun. Ei sunt PG-uri, vă amintiți? PG-urile nu pot rezista la serul adevărului.
— Nu e neapărat necesar, spune Matthew, ciupind și apoi răsucind șnurul de la gât. Nu vedem mulți Divergenți care să reziste serului adevărului. De fapt, în ultima vreme a fost doar Tris. Capacitatea de a rezista pare a fi mai ridicată la unii oameni — de exemplu la tine, Tobias.
Matthew ridică din umeri.
— Și totuși, de asta te-am invitat pe tine, Caleb. Ai mai lucrat la seruri și până acum. S-ar putea să le cunoști la fel de bine ca mine. Poate că am putea crea un ser al adevărului la care să fie mai greu de rezistat.
— Nu mai vreau să fac acel gen de muncă, zice Caleb.
— O, mai taci…, începe Tris, însă Matthew o întrerupe.
— Te rog, Caleb, zice el.
Caleb și Tris fac schimb de priviri. Tenul lui și pielea de pe încheieturile degetelor ei au aproximativ aceeași culoare, verde-albastru-purpuriu, ca și cum ar fi un desen în tuș. Asta se întâmplă atunci când frații se ciocnesc — se rănesc reciproc în același fel. Caleb se lasă pe spate peste marginea blatului de lucru, atingând cu ceafa dulăpioarele de metal.
— Bine, spune Caleb. Atâta timp cât îmi promiți că nu-l vei folosi împotriva mea, Beatrice.
— De ce-aș face-o? îl întreabă Tris.
— Pot să ajut și eu, se oferă Cara, ridicând o mână. Ca Erudit, și eu am lucrat la seruri.
— Grozav.
Matthew își lovește palmele una de cealaltă.
— Între timp, Tris se va juca de-a spionul.
— Dar cu mine cum rămâne? întreabă Christina.
— Speram ca tu și cu Tobias să luați legătura cu Reggie, spune Tris. David nu vrea să-mi spună nimic despre măsurile de securitate din Laboratorul Armelor, însă nu se poate ca Nita să fie singura care știa despre ele.
— Tu vrei ca eu să iau legătura cu tipul care a detonat explozibilii ce l-au băgat în comă pe Uriah? întreabă Christina.
— Nu trebuie să fiți prieteni, îi răspunde Tris, ci doar să discuți cu el despre ceea ce știe. Tobias te poate ajuta.
— N-am nevoie de Four; mă descurc și singură, zice Christina.
Își schimbă poziția pe masa de examinare, rupând hârtia cu coapsele ei, și îmi aruncă o privire acră. Îmi dau seama că probabil ea vede fața albă a lui Uriah atunci când se uită la mine. Simt un nod în gât.
— De fapt, tu chiar ai nevoie de mine, fiindcă el are deja încredere în mine, îi spun eu. Iar acei oameni sunt foarte secretoși, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de subtilitate.
— Pot să fiu subtilă, spune Christina.
— Ba nu, nu poți.
— Are dreptate…, spune Tris melodios, zâmbind.
Christina îi trage una peste mână, iar Tris îi trage și ea una.
— În cazul ăsta, totul e stabilit, zice Matthew. Cred că va trebui să ne întâlnim din nou după ce Tris va fi participat la întrunirea consiliului, care are loc vineri. Ne vedem aici, la cinci.
Se apropie de Cara și de Caleb și le spune ceva despre compușii chimici, lucruri pe care nu le prea înțeleg. Christina iese, împingându-mă cu umerii în drumul ei. Tris își ridică privirea spre mine.
— Ar trebui să vorbim, îi spun eu.
— Bine, cade ea de acord, iar eu o urmez pe hol.
Așteptăm la ușă până ce pleacă toată lumea. Stă cu umerii pleoștiți, de parcă ar vrea să se facă și mai mică, încercând să se evapore pe loc, iar noi stăm mult prea departe unul de celălalt, cu toată lățimea holului între noi. Încerc să-mi amintesc ultima oară când am sărutat-o și nu pot.
În cele din urmă suntem singuri, iar pe hol s-a așternut liniștea.
— Crezi că mă vei ierta vreodată? o întreb eu.
Ea scutură din cap, însă spune:
— Nu știu. Cred că asta este o chestiune asupra căreia trebuie să mai meditez.
— Știi… tu știi că eu n-am vrut niciodată să-i fac vreun rău lui Uriah, da?
Mă uit la suturile care îi brăzdează fruntea și adaug:
— Sau ție. Nici pe tine n-am vrut să te rănesc. Niciodată.
Ea bate din picior și corpul i se mișcă în ritmul bătăilor. Dă aprobator din cap.
— Știu asta.
— Trebuia să fac ceva, îi spun. Trebuia.
— Au fost răniți o mulțime de oameni, spune ea. Toate astea fiindcă tu n-ai ținut cont de cele spuse de mine, deoarece — iar asta e partea cea mai rea, Tobias — deoarece tu ai crezut că eu eram meschină și geloasă. Doar o puștoaică prostuță de șaisprezece ani, nu-i așa?
Clatină din cap.
— Niciodată nu ți-aș spune prostuță sau meschină, protestez eu cu asprime. Am crezut că judecata îți era umbrită, da. Însă asta-i tot.
— Ajunge!
Își trece degetele prin păr și își petrece o șuviță pe ele.
— E același lucru iar și iar, nu-i așa? Nu mă respecți la fel de mult pe cât pretinzi. Când vine vorba de tine, tu continui să crezi că eu nu pot gândi rațional…
— Nu așa stau lucrurile! îi spun eu aprins. Te respect mai mult decât oricine altcineva. Însă chiar acum mă întreb ce anume te deranjează mai mult, faptul că am luat o hotărâre prostească sau că nu am acceptat hotărârea ta.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun, îi răspund eu, că se prea poate ca tu să fi spus că vrei să fim sinceri unul cu celălalt, însă mă gândesc că tu de fapt ai vrut ca eu să fiu mereu de acord cu tine.
— Nu pot să cred că spui asta! Tu te înșelai…
— Da, mă înșelam! strig eu și nu-mi dau seama de unde vine furia, cu excepția faptului că o simt învârtejindu-se înlăuntrul meu, violentă și distructivă și fiind cea mai puternică pe care am simțit-o în ultimele zile. Mă înșelam, am făcut o greșeală imensă! Fratele celui mai bun prieten al meu e ca și mort! Iar acum tu te porți ca un părinte, pedepsindu-mă pentru asta, deoarece n-am făcut așa cum mi s-a spus. Ei bine, Tris, tu nu ești părintele meu și n-ai să ajungi tu să-mi spui ce să fac, ce să aleg…!
— Nu mai urla la mine! îmi cere ea pe un ton calm și, într-un final, mă privește în ochi.
În ochii ei vedeam tot felul de lucruri, iubire și dor și curiozitate, dar acum tot ce văd este numai furie.
— Încetează!
Vocea ei blochează furia din mine și mă relaxez, lipindu-mă de peretele din spatele meu, vârându-mi mâinile în buzunare. N-am vrut să țip la ea. N-am vrut să mă înfurii câtuși de puțin.
Privesc lung, șocat, cum îi curg lacrimile pe obraz. De mult n-am mai văzut-o plângând. Suspină și își înghite lacrimile, încercând ca vocea să-i sune fermă, dar nu reușește.
— Am nevoie de puțin timp, îmi spune, înecându-se la fiecare cuvânt. Bine?
— Bine, îi spun.
Își șterge obrajii cu palmele și pleacă. Îi urmăresc din priviri capul blond până ce dispare după colț și mă simt pustiit, de parcă n-a mai rămas nimic care să mă apere de durere. Absența ei mă doare cel mai tare.