TRIS
— IAT-O, SPUNE AMAR, atunci când mă apropii de grup. Poftim, Tris, ți-am adus vesta.
— Vesta… mea?
Așa cum mi-a promis David cu o zi înainte, în această după-amiază mă duc la periferie. Nu știu la ce să mă aștept, lucru care de obicei mă face să fiu emoționată, dar sunt prea epuizată din pricina întâmplărilor din ultimele zile pentru a mai simți mare lucru.
— Vesta antiglonț. La periferie nu ești deloc în siguranță, îmi spune el.
Întinde mâna spre un container aflat lângă ușă, apoi caută prin teancul de veste groase și negre pentru a găsi una de mărimea potrivită. Scoate una care pare mult prea mare pentru mine.
— Îmi pare rău, nu e o prea mare diversitate pe-aici. Asta ți se va potrivi de minune. Brațele sus!
Mă ajută să mă îmbrac cu vesta și strânge curelele laterale.
— Nu știam că o să fii prezent aici, îi spun.
— Păi, ce crezi că fac eu la Birou? Hoinăresc prin zonă, spunând glume?
Îmi zâmbește.
— Au găsit o bună întrebuințare experienței mele de Neînfricat. Fac parte din echipa de securitate. La fel și George. De obicei, ne ocupăm doar de securitatea sediului, însă ori de câte ori cineva vrea să meargă la periferie, mă ofer voluntar.
— Vorbeați despre mine? întreabă George, care stătea în grupul de lângă ușă. Bună, Tris! Sper că nu mă vorbește de rău.
George își petrece brațul pe după umărul lui Amar, apoi rânjesc unul la celălalt. George arată mai bine decât ultima dată când l-am văzut, dar tristețea își pune amprenta asupra expresiei chipului său, ștergându-i încrețiturile de la colțurile ochilor atunci când zâmbește, ștergându-i gropița din obraz.
— Mă gândeam c-ar trebui să-i dăm și ei o armă, spune Amar, după care îmi aruncă o privire. În mod normal, nu dăm arme potențialilor viitori membri ai consiliului, deoarece ei habar n-au cum să le folosească, dar este cum nu se poate mai clar că tu știi.
— Zău că e în regulă, îi spun, nu îmi trebuie…
— Ba nu, probabil că tragi mai bine decât cei mai mulți dintre ei, zice George. Ne-ar prinde bine încă o Neînfricată printre noi. Dă-mi voie să mă duc să-ți aduc o armă.
Câteva minute mai târziu sunt înarmată și mă îndrept către camion împreună cu Amar. El și cu mine urcăm în spate, George, împreună cu o femeie pe nume Ann, la mijloc, iar doi ofițeri de securitate mai în vârstă, pe care îi cheamă Jack și Violet, urcă în față. Remorca este acoperită cu un material dur, de culoare neagră. Din exterior, portiera din spate pare opacă și neagră, dar, din interior, e transparentă, așa că putem vedea pe unde mergem. M-am cuibărit între Amar și teancul de echipamente care ne blochează vederea spre partea din față a camionului. George se uită atent pe deasupra echipamentului și zâmbește atunci când camionul se pune în mișcare, dar, în afară de asta, suntem doar eu și cu Amar.
Privesc cum sediul dispare în spatele nostru. Mergem printre grădinile și dependințele care îl înconjoară și, ițindu-se din spatele sediului, se zăresc avioanele, albe și nemișcate. Ajungem la gard și ni se deschide poarta. Îl aud pe Jack vorbind cu soldatul de dincolo de gard, spunându-i despre intențiile noastre și despre conținutul vehiculului — o serie de cuvinte pe care nu le înțeleg — înainte ca el să ne dea drumul în sălbăticie.
— Care este scopul acestei patrule? întreb eu. Vreau să spun, în afară de a-mi arăta mie cum stau treburile.
— Întotdeauna stăm cu ochii pe periferie, care este cea mai apropiată zonă deteriorată genetic de sediu. În cea mai mare parte a timpului facem cercetări, studiind cum se comportă cei deteriorați genetic, îmi explică Amar. Însă, după atac, David și consiliul au hotărât că avem nevoie să instalăm un control și mai extins, astfel încât să prevenim orice atac.
Depășim aceleași tipuri de ruine pe care le-am văzut atunci când am părăsit orașul — clădiri prăbușindu-se sub propria lor greutate și plante sălbăticite care își fac loc pe tot terenul, ieșind de sub beton.
Nu-l cunosc pe Amar și nu prea am încredere în el, dar trebuie să-l întreb:
— Tu crezi asta? Toată chestia cu deteriorarea genetică care este cauza… acestui lucru?
Toți vechii lui prieteni din experiment erau DG-uri. Cum se poate ca el să creadă că ei sunt deteriorați, că e ceva în neregulă cu ei?
— Tu nu? îmi răspunde Amar cu o întrebare. După cum văd eu lucrurile, pământul a existat de mult, mult timp. Mai mult decât ne putem noi imagina. Și înainte de Războiul Purității, nimeni n-a mai făcut asta niciodată, nu?
Face un gest din mână pentru a indica lumea din afară.
— Nu știu, zic eu. Găsesc că e greu de crezut că n-au făcut-o.
— Perspectiva ta asupra naturii umane e foarte întunecată! îmi spune el.
Nu-i răspund, iar el continuă:
— Oricum, dacă ceva de genul ăsta s-a întâmplat în decursul istoriei noastre, Biroul ar fi fost la curent.
Asta o consider naivitate crasă din partea cuiva care a locuit cândva în orașul meu și a văzut, cel puțin pe monitoare, câte secrete am ținut unii față de alții. Evelyn a încercat să conducă oamenii controlând armele, dar Jeanine a fost mai ambițioasă — ea știa că, atunci când stăpânești informația sau o manipulezi, nu ai nevoie de forță pentru a avea oamenii la cheremul tău. Ei rămân acolo de bunăvoie.
Asta e ceea ce Biroul — și, probabil, întregul guvern — face: condiționează oamenii să fie fericiți sub puterea lor.
O vreme mergem în tăcere, însoțiți numai de sunetul echipamentului zgâlțâit și al motorului. La început, privesc la fiecare clădire pe lângă care trecem, întrebându-mă ce anume găzduia acolo, iar apoi acestea încep să se amestece în fața ochilor mei. Câte tipuri diferite de ruine trebuie să vezi înainte să renunți să le mai numești pe toate “ruine“?
— Aproape că am ajuns la periferie, strigă George din mijlocul camionului. Aici ne vom opri și vom merge pe jos. Luați fiecare o parte din echipament și așezați-l, cu excepția lui Amar, care ar trebui doar să aibă grijă de Tris. Tris, ești binevenită să cobori și să arunci o privire, însă rămâi alături de Amar.
Am senzația că toți nervii mei sunt prea aproape de suprafață și că cea mai mică atingere îi va face să ia foc. Periferia este locul unde mama mea s-a retras după ce a fost martora unei crime — este locul unde a găsit-o Biroul și a salvat-o, întrucât bănuiau că tot codul ei genetic era sănătos. Acum eu voi merge acolo, în locul unde, în mai multe feluri, a început totul.
Camionul se oprește și Amar deschide portierele. Ține arma într-o mână și cu cealaltă îmi face semn. Sar din camion în spatele lui.
Există clădiri și aici, dar nu sunt nici pe departe la fel de remarcabile ca locuințele improvizate, făcute din resturi de metal și prelate din plastic, clădite unele lângă altele de parcă s-ar susține reciproc. Pe aleile înguste dintre ele trec oameni, în mare parte copii, vânzând lucruri din tăvi, cărând găleți de apă sau gătind deasupra unor focuri în aer liber.
Când cei aflați cel mai aproape de noi ne văd, un băiețel o ia la goană, strigând:
— Raid! Raid!
— Nu-ți face griji în această privință, îmi spune Amar. Ei cred că suntem soldați. Uneori aceștia întreprind raiduri pentru a duce copiii la orfelinate.
Nu prea bag în seamă comentariul. În schimb, pornesc pe una dintre alei, în timp ce majoritatea oamenilor dispar sau se încuie în șoproanele cu acoperiș din carton înclinat sau prelate. Îi văd prin crăpăturile dintre pereți, în casele lor în care într-o parte încap alimentele și rezervele și în celaltă saltelele de dormit. Mă întreb ce fac iarna. Sau ce fac cu toaleta.
Mă gândesc la florile de la sediu și la podelele din lemn și la toate paturile din hotel care nu sunt ocupate și întreb:
— Îi ajutați vreodată?
— Noi considerăm că cea mai bună modalitate de a ajuta lumea noastră este repararea deficiențelor ei genetice, spune Amar, de parcă ar recita din memorie. A hrăni oamenii înseamnă a pune un mic bandaj peste o rană care se extinde. Ar putea opri sângerarea o vreme, dar rana va rămâne acolo.
Nu-i pot răspunde. Mă rezum la a clătina puțin din cap și la a continua să merg. Încep să înțeleg de ce mama s-a alăturat Abnegației atunci când se presupunea că trebuia să aleagă Erudiția. Dacă ea și-ar fi dorit neapărat să fie la adăpost de corupția Erudiției, ar fi putut să se ducă la Prietenie sau la Candoare. Însă ea ales facțiunea unde i-ar fi putut ajuta pe cei neajutorați și și-a dedicat cea mai mare parte a vieții asigurându-se că cei fără facțiune erau și ei aprovizionați.
Probabil că îi aminteau de acest loc, de periferie.
Îmi întorc capul, astfel încât Amar să nu-mi vadă lacrimile.
— Hai să ne întoarcem la camion!
— Te simți bine?
— Da.
Dăm să pornim spre camion, când auzim focuri de arme. Și, imediat după acestea, un strigăt:
— Ajutor!
Toată lumea din jur se împrăștie.
— Ăsta-i George, spune Amar, și o ia la goană pe una dintre aleile din dreapta noastră.
Fug și eu după el într-una dintre structurile din resturi de metal, însă el e prea iute pentru mine, iar locul e un adevărat labirint — îl pierd și apoi mă trezesc că sunt singură.
Oricâtă compasiune aș avea pentru oamenii care trăiesc în acest loc, din pricina creșterii și educației primite în Abnegație mă tem de ei. Dacă sunt aidoma celor fără facțiune, atunci sunt la fel de disperați ca și ei, iar eu sunt precaută când vine vorba de oameni disperați.
O mână mă prinde de braț și mă trage îndărăt, într-unul dintre șoproanele construite din aluminiu cu acoperiș înclinat. Înăuntru, totul este scăldat în albastru de la prelata care acoperă pereții, izolând structura pentru a o proteja împotriva frigului. Podeaua este acoperită cu placaj. În fața mea stă o femeie slabă, cu o față soioasă.
— Nu vrei să te afli acolo, îmi zice ea. Ei se dau la oricine, indiferent cât de tânăr este.
— Ei? o întreb eu.
— Mulțimea de oameni furioși de-aici de la periferie, îmi explică femeia. Furia unor oameni îi face să vrea să omoare pe oricine percep ei ca fiind dușmanul. Furia altora îi face să fie mai constructivi.
— Păi, îți mulțumesc pentru ajutor, îi spun. Numele meu este Tris.
— Amy. Stai jos.
— Nu pot, îi zic. Prietenii mei sunt afară.
— Atunci ar trebui să aștepți până ce hoardele de oameni aleargă în direcția în care se află prietenii tăi, apoi să te furișezi în spatele lor.
Asta sună isteț.
Mă las pe podea, iar arma mă împunge în picior. Vesta antiglonț este atât de țeapănă, încât mi-e greu să mă simt confortabil, însă fac tot ce pot să par relaxată. Aud oameni alergând pe afară și strigând. Amy ridică un colț de prelată pentru a vedea ce se întâmplă.
— Așadar, tu și prietenii tăi nu sunteți soldați, spune Amy, continuând să privească afară. Ceea ce înseamnă că trebuie să fiți tipii de la Asistența Genetică, nu?
— Nu, îi răspund. Adică, ei sunt, dar eu sunt din oraș. Vreau să spun, din Chicago.
Amy ridică din sprâncene.
— Fir-ar să fie! A fost desființat?
— Nu încă.
— Ce păcat!
— Păcat?
Mă încrunt spre ea.
— Tu vorbești despre căminul meu, să știi.
— Păi, căminul tău perpetuează credința că oamenii deteriorați genetic trebuie să fie reparați — că ei sunt deteriorați, punct, ceea ce ei — noi — nu suntem. Așa că, da, e păcat că experimentele încă există. Nu-ți cer scuze pentru că am spus așa.
Niciodată nu am privit lucruile astfel. Pentru mine, Chicago trebuie să continue să existe, deoarece oamenii pe care i-am pierdut au trăit acolo, deoarece felul de viață pe care l-am iubit cândva continuă acolo, chiar dacă într-o formă stricată. Însă nu mi-am dat seama că însăși existența orașului Chicago ar putea fi dăunătoare pentru oamenii din afară care vor numai să fie considerați ca un întreg.
— E timpul să pleci, îmi spune Amy, lăsând colțul prelatei. Probabil că se află într-una dintre zonele de întrunire, la nord-vest de-aici.
— Îți mulțumesc din nou, îi spun.
Ea dă aprobator din cap și eu mă aplec să ies din casa ei improvizată, cu scândurile care îmi scârțâie sub tălpi.
Trec pe alei, repede, bucuroasă că toți oamenii s-au împrăștiat atunci când am sosit noi și că nu e nimeni care să-mi blocheze calea. Sar peste o băltoacă de — ei bine, nu vreau să știu ce este — și ies într-un soi de curte, unde un băiat înalt, greoi, ține o armă îndreptată spre George.
Un mic grup de oameni îl susțin pe băiatul cu arma. Au împărțit între ei echipamentul de supraveghere pe care îl căra George și îl distrug, izbindu-l cu papucii, cu pietre sau cu ciocane. George își îndreaptă privirea spre mine, dar eu duc repede un deget la buze. Mă aflu în spatele mulțimii acum; cel cu arma nu știe că sunt acolo.
— Lasă arma jos! îi spune George.
— Nu! îi răspunde băiatul.
Ochii lui deschiși la culoare privesc când la George, când la oamenii din jurul lui.
— Am avut parte de multe necazuri ca să intru în posesia ei și n-am de gând să ți-o dau ție acum.
— Atunci… lasă-mă să plec. Poți s-o păstrezi.
— Nu până ce nu ne spui unde i-ați dus pe-ai noștri! îi spune băiatul.
— Noi n-am luat niciun om de-al vostru, îi răspunde George. Nu suntem soldați. Noi suntem oameni de știință.
— Mda, bine, zice băiatul. O vestă antiglonț? Dacă ăsta nu e un rahat de soldat, atunci eu sunt cel mai bogat puști din State. Acum, spune-mi ce am nevoie să știu!
Mă dau înapoi, astfel încât stau în spatele unuia dintre șoproanele înclinate, apoi sprijin arma de marginea structurii și strig:
— Hei!
Toți cei din grup se întorc deodată, însă băiatul cu arma continuă să-l țintească pe George, așa cum am sperat.
— Îl împușc! spune băiatul.
— Iar eu te împușc pe tine! spun eu. Facem parte din guvernământ, dar nu suntem soldați. Nu știm unde sunt oamenii voștri. Dacă îi dai drumul, plecăm cu toții în liniște. Dacă îl omori, îți garantez că soldații vor veni foarte curând să te aresteze, iar ei nu sunt la fel de înțelegători ca noi.
În acest moment, Amar țâșnește în curte în spatele lui George și cineva din mulțime țipă:
— Sunt mai mulți!
Și se împrăștie cu toții. Băiatul cu arma se năpustește pe cea mai apropiată alee, lăsându-ne pe mine, pe Amar și pe George singuri. Chiar și așa, eu continui să țin arma ridicată în dreptul feței, în caz că se întorc.
Amar îl cuprinde pe George în brațe, iar George îi trage ușor un pumn în spate. Amar se uită la mine, cu George ținând capul pe umărul lui.
— Tot nu crezi că cei deteriorați genetic sunt vinovați de oricare dintre aceste probleme?
Trec de unul dintre șoproane și văd o fetiță ghemuită în interior, în dreptul ușii, strângându-și genunchii la piept. Mă vede prin crăpătura dintre straturile de prelate și începe să scâncească ușor. Mă întreb cine i-a învățat pe oamenii ăștia să fie atât de îngroziți de soldați. Mă întreb cine l-a făcut pe băiat să fie atât de disperat, încât să țină în bătaia puștii pe unul dintre ei.
— Nu, îi spun. Nu cred.
Am niște oameni mai potriviți pe care să îi învinovățesc.
* * *
Când ajungem înapoi la camion, Jack și cu Violet instalează o cameră de supraveghere care n-a fost furată de oamenii de la periferie. Violet ține în mâini un ecran pe care se vede o listă lungă de numere și i le citește lui Jack, care le programează pe ecran.
— Unde ați fost? ne întreabă ea.
— Am fost atacați, răspunde George. Acum trebuie să plecăm.
— Din fericire, ăsta e ultimul set de coordonate, spune Violet. Hai să pornim!
Ne îngrămădim din nou în camion. Amar trage portiera în urma noastră și eu îmi las arma pe podea, cu piedica trasă, bucuroasă să scap de ea. Când m-am trezit azi-dimineață, nu mi-a trecut prin minte că aveam să ameninț pe cineva cu arma. Și nici că aveam să fiu martoră la asemenea condiții de locuit.
— E Abnegația din tine, îmi spune Amar. Cea care te face să urăști locul ăsta. Îmi dau seama.
— Există o mulțime de lucruri înlăuntrul meu.
— E ceva ce, de asemenea, am observat și la Four. Abnegația produce oameni profund serioși. Oameni care, automat, văd lucruri cum ar fi necesitatea, îmi spune el. Am remarcat că, atunci când oamenii trec la Neînfricați, se formează cam aceleași tipuri. Erudiții care trec la Neînfricați au tendința să devină cruzi și brutali. Cei din Candoare care trec la Neînfricați tind să devină turbulenți, căutând gâlceavă care să le crească nivelul de adrenalină. Și cei din Abnegație care trec la Neînfricați devin… nu știu, soldați, cred. Revoluționari. Asta e ceea ce el ar putea fi, dacă ar avea mai multă încredere în el însuși, adaugă el. Dacă Four n-ar fi fost atât de marcat de nesiguranță, ar fi un conducător al naibii de bun, așa zic. Mereu am crezut asta.
— Cred că ai dreptate, îi spun. Asta se întâmplă atunci când e adeptul a ceva ce-l bagă în bucluc. Cum a fost cu Nita. Sau cu Evelyn.
Dar tu? mă întreb eu în sinea mea. Și tu ai vrut să-l faci adept.
Ba nu, n-am vrut, îmi răspund eu, însă nu sunt sigură că și cred asta.
Amar încuviințează din cap.
Imagini de la periferie mi se tot înfățișează în minte aidoma sughițurilor. Îmi închipui copilul care a fost mama mea, ghemuită într-unul dintre acele șoproane, mergând în patru labe în căutare de arme, deoarece acestea însemnau un dram de siguranță, înecându-se cu fum pentru a-i fi cald iarna. Nu știu de ce a fost atât de dispusă să părăsească acest loc după ce a fost salvată. A ajuns să fie absorbită de sediu și apoi a lucrat pe cont propriu pentru restul vieții ei. Oare a uitat de locul din care a venit?
Nu se poate să fi uitat. Și-a petrecut întreaga viață încercând să-i ajute pe cei fără de facțiune. Poate că n-a însemnat îndeplinirea îndatoririlor ei de membră a Abnegației — poate că a venit din dorința ei de a ajuta oamenii asemenea celor pe care îi părăsise.
Deodată, nu mai suport să mă gândesc la ea sau la acel loc sau la lucrurile pe care le-am văzut acolo. Mă agăț de primul gând care îmi trece prin minte, pentru a-mi distrage atenția.
— Tu și cu Tobias ați fost prieteni buni?
— E cineva prieten bun cu el? răspunde Amar, clătinând din cap. Cu toate astea, i-am dat o poreclă. L-am urmărit făcând față fricilor lui și am văzut cât de încurcat era și mi-am imaginat că i-ar fi prins bine o viață nouă, așa că am început să-l strig “Four“. Însă, nu, n-aș putea spune c-am fost prieteni buni. Nu atât de buni pe cât mi-aș fi dorit să fim.
Amar se reazemă cu capul de perete și închide ochii. Schițează o urmă de zâmbet.
— A, spun. Ți-a plăcut… de el?
— Dar ce-ți veni acum?
Ridic din umeri.
— Poate felul în care vorbești de el.
— Nu-mi mai place de el, dacă asta vrei, de fapt, să mă întrebi. Dar, da, cândva mi-a plăcut și era clar că el nu împărtășea același sentiment, așa că m-am retras, spune Amar. Aș prefera ca tu să nu spui nimic.
— Lui Tobias? Firește că nu.
— Nu, să nu spui nimănui nimic. Și nu mă refer numai la chestia cu Tobias.
Se uită la ceafa lui George, vizibilă acum deasupra teancului de echipament, considerabil diminuat.
Ridic dintr-o sprânceană în direcția lui. Nu mă surprinde că el și George sunt atrași unul de celălalt. Ambii sunt Divergenți care au fost nevoiți să-și însceneze moartea pentru a putea supraviețui. Ambii au fost străini într-o lume nefamiliară.
— Trebuie să înțelegi, zice Amar, că Biroul este obsedat de procreere — de transmiterea genelor. Iar George și cu mine suntem amândoi GP, așa că orice amestec care nu poate da naștere unui cod genetic puternic… nu este încurajat, asta-i tot.
— Aha, încuviințez eu. Nu trebuie să-ți faci griji în ce mă privește. Eu nu sunt obsedată de producerea genelor puternice.
Zâmbesc strâmb.
— Mulțumesc, zice el.
Preț de câteva secunde rămânem tăcuți, privind ruinele care se estompează pe măsură ce camionul prinde viteză.
— Eu cred că ești potrivită pentru Four, să știi, îmi spune el.
Privesc lung la mâinile mele împreunate în poală. Nu am chef să-i explic că noi suntem pe cale să ne despărțim — nu-l cunosc și, chiar dacă l-aș cunoaște, n-aș vrea să vorbesc despre asta. Tot ceea ce reușesc să rostesc este:
— A, da?
— Da. Văd lucrurile pe care le-ai trezit în el. Tu nu-ți dai seama, pentru că n-ai experimentat așa ceva, dar, fără tine, Four este o persoană mult mai diferită. El e… obsesiv, exploziv, instabil…
— Obsesiv?
— Cum altfel ai numi pe cineva care trece în mod repetat prin propriul peisaj al fricii?
— Nu știu… hotărât, opinez eu, după care fac o pauză. Brav.
— Mda, sigur. Dar și puțin nebun, nu-i așa? Adică, majoritatea Neînfricaților ar sări mai degrabă în prăpastie decât să treacă prin peisajele fricii lor. Există bravură, și apoi există masochism, iar linia care le separă e puțin difuză pentru el.
— Sunt familiarizată cu linia, îi spun.
— Știu, zice Amar zâmbind. Oricum, eu spun că ori de câte ori amesteci un om cu un altul, ai probleme, însă văd că ceea ce voi doi aveți pur și simplu merită, asta-i tot.
Strâmb din nas.
— Oameni amestecați unii cu alții, pe bune?
Amar își lipește palmele una de alta și le freacă pentru a ilustra ideea. Râd, dar nu pot ignora sentimentul dureros din pieptul meu.