TOBIAS
MERG SPRE GRĂMADA de scaune care se află cel mai aproape de ferestre în încăperea de control și pun pe prim-plan imaginile diferitor camere din întregul oraș, una câte una, în căutarea părinților mei. Mai întâi o găsesc pe Evelyn — ea se află în holul central al sediului Erudiției, vorbind în cerc restrâns cu Therese și cu un bărbat fără facțiune, următorii adjuncți, acum că eu sunt plecat. Dau mai tare volumul microfonului, dar tot n-aud nimic, ci numai un murmur.
Prin ferestrele din fundul camerei de control văd același cer pustiu de noapte ca și cel de deasupra orașului, întrerupt numai de micile lumini albastre și roșii care marchează pistele pentru avioane. E bizar să mă gândesc că avem asta în comun când aici totul este foarte diferit.
Oamenii din camera de control știu deja că eu sunt cel care a dezactivat sistemul de securitate în seara de dinaintea atacului, deși nu eu am fost cel care le-a strecurat unora dintre lucrătorii lor din schimbul de noapte serul păcii, astfel încât să pot să o fac — aceea a fost Nita. Însă, în cea mai mare parte a timpului, ei mă ignoră, atâta timp cât stau la distanță de pupitrele lor.
Pe un alt ecran derulez iarăși imaginile, căutându-i pe Marcus și pe Johanna, orice ar putea să-mi arate ce se întâmplă cu Loialii. Pe ecran apar toate zonele din oraș, podul de lângă Merciless Mart și Turlă și strada principală, spre sectorul Abnegației, Butucul și Caruselul și ogoarele Prieteniei, acum lucrate de către toate facțiunile. Însă niciuna dintre camere nu-mi arată nimic.
— Vii des aici, îmi spune Cara, care se apropie de mine. Te temi de restul sediului? Sau de altceva?
Are dreptate, în ultima vreme am venit de multe ori în camera de control. E ceva ce fac pentru a pierde vremea în timp ce aștept sentința lui Tris, în timp ce aștept ca planul nostru de a lovi Biroul să se înfăptuiască, în timp ce aștept ceva, orice.
— Ba nu, îi răspund. Pur și simplu stau cu ochii pe părinții mei.
— Părinții pe care îi urăști?
Stă în picioare lângă mine, cu brațele încrucișate.
— Da, înțeleg de ce ai vrea să-ți petreci toate orele în care nu dormi zgâindu-te la oameni cu care nu vrei să ai de-a face. Are noimă.
— Sunt periculoși, îi spun. Cu atât mai periculoși cu cât nimeni în afară de mine nu știe cât sunt de periculoși.
— Și ce ai de gând să faci de-aici dacă ei înfăptuiesc ceva îngrozitor? Să trimiți un semnal de fum?
Îi arunc o căutătură urâtă.
— Bine, bine.
Ea ridică mâinile în semn că se predă.
— Încerc numai să-ți amintesc că tu nu mai ești în lumea lor, ci că ești aici. Atâta tot.
— Am priceput aluzia.
Niciodată nu m-am gândit la Erudiți ca fiind deosebit de receptivi cu privire la relații sau sentimente, însă ochii pătrunzători ai Carei văd tot soiul de lucruri. Frica mea. Fapul că încerc să caut ceva care să-mi distragă atenția de la trecutul meu. E cumva alarmant.
Derulez filmările dintr-un unghi al camerei, apoi mă opresc și derulez din nou. Scena e în întuneric din cauza orei, dar văd oameni care descind cu mișcări sincronizate, asemenea unui stol de păsări, în jurul unei clădiri pe care n-o recunosc.
— O fac, spune Cara bucuroasă. Loialii chiar atacă.
— Hei! strig la femeile de la pupitrele camerei de control.
Cea mai în vârstă, care îmi aruncă întotdeauna o căutătură urâtă atunci când apar, își înalță capul.
— Camera douăzeci și patru! Grăbiți-vă!
Ea tastează ceva pe ecranul ei și toți cei care se învârt în zona de supraveghere se adună în jurul ei. Oamenii care trec pe culoar se opresc să vadă ce se petrece, iar eu mă întorc spre Cara.
— Poți să-i aduci și pe ceilalți? o rog eu. Cred că ar trebui să vadă și ei asta.
Ea dă aprobator din cap cu o privire sălbatică și iese valvârtej din camera de control.
Oamenii din jurul clădirii nefamiliare nu poartă uniforme pentru a se distinge, dar nu poartă nici brasardele celor fără facțiune, și sunt înarmați. Încerc să aleg un chip, ceva ce să pot recunoaște, însă imaginile sunt prea încețoșate. Îi văd aranjându-se, deplasându-se unul spre altul pentru a comunica, fluturând brațele întunecate în noaptea și mai întunecată.
Îmi mușc degetul mare, nerăbdător să se întâmple ceva, orice. Câteva minute mai târziu sosește Cara, împreună cu ceilalți. Când ajung la mulțimea de oameni adunați în fața monitoarelor principale, Peter spune “Scuzați-mă!“ destul de tare, cât să-i facă pe oameni să se întoarcă. Când văd cine este, ei îi fac loc.
— Care-i treaba? mă întreabă Peter când ajunge lângă mine. Ce se întâmplă?
— Loialii au alcătuit o armată, îi răspund, arătând spre ecranul din stânga. În ea există oameni din toate facțiunile, chiar și din Prietenie și din Erudiție. În ultima vreme am urmărit mult.
— Erudiție? întreabă Caleb.
— Loialii sunt dușmanii noilor dușmani, cei fără facțiune, intervine Cara. Ceea ce le oferă Erudiților și Loialilor un scop comun: uzurparea lui Evelyn.
— Ai spus că în armată sunt și oameni din Prietenie? mă întreabă Christina.
— Ei nu iau parte cu adevărat la violență, îi spun. Dar colaborează cu ei.
— Loialii au operat o primă descindere la un depozit de armament acum câteva zile, ne spune femeia tânără care stă la pupitrul de control cel mai apropiat de noi. Ăsta e cel de-al doilea. De acolo au armele. După primul raid, Evelyn a dispus ca majoritatea armelor să fie relocate, însă acest depozit n-a reușit s-o facă la timp.
Tata știe ce știa Evelyn: că puterea de a-i face pe oameni să se teamă de tine e singura putere de care ai nevoie. Armele vor face asta pentru el.
— Care este scopul lor? întreabă Caleb.
— Loialii sunt motivați de dorința de a se întoarce la scopul nostru inițial din oraș, răspunde Cara. Fie că asta înseamnă să trimiți un grup de oameni în afară, așa după cum sună instrucțiunile lui Edith Prior — pe care le-am considerat importante la acea vreme, cu toate că de atunci încoace am aflat că instrucțiunile ei nu prea contau —, fie reinstaurarea facțiunilor cu forța. Ei pun de un atac asupra fortului celor fără facțiune. Asta e ceea ce am discutat eu cu Johanna înainte să plec. Nu am discutat să ne aliem cu tatăl tău, Tobias, dar presupun că ea e capabilă să ia decizii de una singură.
Aproape că am uitat de faptul că, înainte să plecăm, Cara era conducătoarea Loialilor. Acum nu sunt sigur că îi pasă dacă facțiunile vor supraviețui sau nu, însă ei îi pasă în continuare de oameni. Îmi dau seama după cum privește ecranele, curioasă, dar temătoare.
Chiar și peste sporovăiala celor din jur aud când încep focurile de arme, niște pocnete și țăcănituri în amplificatoare. Tastez pe ecranul din fața mea de câteva ori și unghiul camerei se schimbă, arătând interiorul clădirii în care invadatorii tocmai au intrat cu forța. Pe o masă din interior se găsesc o mică grămadă de cutiuțe — muniție — și câteva pistoale. Nu e nimic prin comparație cu armele pe care le au din belșug oamenii de aici, dar, în oraș, știu că e ceva valoros.
Mai mulți bărbați și femei cu brasardele celor fără facțiune păzesc masa, însă cedează rapid, fiind depășiți numeric de Loiali. Recunosc un chip familiar printre ei — Zeke, izbindu-l cu patul armei în falcă pe unul dintre cei fără facțiune. Aceștia sunt copleșiți în mai puțin de două minute, căzând pradă gloanțelor pe care le văd numai atunci când le penetrează carnea. Loialii se răspândesc prin încăpere, călcând peste cadavre de parcă acestea ar fi numai niște moloz în plus, și adună tot ce pot. Zeke adună armele împrăștiate pe masă, cu o expresie dură pe chip, pe care am văzut-o numai de câteva ori.
El nici măcar nu știe ce s-a întâmplat cu Uriah.
Femeia de la pupitru atinge ecranul în câteva locuri. Pe unul dintre ecranele mai mici de deasupra ei este o imagine — un fragment de filmare pe care tocmai l-am văzut, oprit într-un anumit punct. Ea tastează din nou și imaginea se mărește, arătând un bărbat cu părul tuns periuță și o femeie cu părul lung, negru, acoperindu-i o parte din față.
Marcus, firește. Și Johanna — ducând o armă.
— Ei doi au reușit să adune cea mai mare parte a membrilor facțiunii loiale cauzei lor. Totuși, în mod surprinzător, Loialii nu îi depășesc încă numeric pe cei fără facțiune.
Femeia se lasă pe spate în scaunul ei și scutură din cap.
— Există cu mult mai mulți oameni fără facțiune decât am anticipat noi. În definitiv, e dificil să obții numărătoarea exactă a unei populații împrăștiate.
— Johanna? Conducând o rebeliune? Cu o armă? Asta n-are nicio logică, spune Caleb.
Johanna mi-a spus cândva că, dacă ea ar fi putut să ia decizii, ar fi sprijinit acțiunea împotriva Erudiției în locul pasivității recomandate de restul facțiunii ei. Însă ea era la mila facțiunii și a fricii ei. Acum, cu facțiunile desființate, se pare că a devenit altceva decât purtătoarea de cuvânt a Prieteniei sau conducătoarea Loialilor. A devenit un soldat.
— Are mai multă logică decât ai crede, îi spun eu, iar Cara dă aprobator din cap la auzul vorbelor mele.
Îi privesc golind camera de arme și de muniție și plecând repede, împrăștiindu-se ca frunzele în vânt. Mă simt mai greoi, de parcă aș purta o nouă povară. Mă întreb dacă oamenii din jurul meu — Cara, Christina, Peter, chiar și Caleb — simt la fel. Orașul — orașul nostru — este mai aproape ca niciodată de distrugerea completă.
Putem pretinde că nu mai aparținem acelui loc, în timp ce trăim într-o siguranță relativă aici, dar noi aparținem. Mereu vom aparține acelui loc.