TRIS
CÂND PARCĂM la intrarea în sediu e întuneric și ninge. Fulgii zboară peste drum, ușori de parcă ar fi zahăr pudră. E doar o zăpadă de toamnă timpurie; dimineață va fi dispărut. Îmi scot vesta antiglonț imediat cum cobor și i-o înmânez lui Amar împreună cu arma mea. Acum mă deranjează s-o țin și credeam că disconfortul îmi va dispărea odată cu trecerea timpului, însă nu mai sunt atât de sigură. Poate că nu va trece niciodată și poate că e în regulă așa.
Când intru, aerul cald mă învăluie. După ce am vizitat periferia, sediul pare mai curat decât a fost vreodată. Comparația mă tulbură. Cum pot să pășesc pe aceste podele care scârțâie și să port hainele astea apretate când știu că oamenii ăia sunt acolo, învelindu-și casele în prelate pentru a le ține de cald?
Când ajung în dormitorul hotelului, sentimentul de neliniște a dispărut.
Scrutez încăperea în căutarea Christinei sau a lui Tobias, însă niciunul dintre ei nu e acolo. Numai Peter și Caleb sunt. Peter citește o carte mare, pe care o ține în poală, mâzgălind notițe într-un carnețel, iar Caleb citește jurnalul mamei de pe tabletă, având ochii sticloși. Încerc să ignor asta.
— Ați văzut vreunul dintre voi…
Dar cu cine vreau să vorbesc, cu Christina sau cu Tobias?
— Pe Four? decide Caleb pentru mine. L-am văzut în sala de genealogie ceva mai devreme.
— Sa… ce sală?
— Au numele strămoșilor noștri expuse într-o sală. Îmi dai și mie, te rog, o bucată de hârtie? îi cere el lui Peter.
Peter rupe o foaie de la sfârșitul carnețelului său și i-o întinde lui Caleb, care mâzgălește ceva pe ea — indicații. Caleb spune:
— Mai devreme am găsit acolo numele părinților noștri. În partea dreaptă a sălii, al doilea panou de la ușă.
Îmi dă indicațiile fără să se uite la mine. Privesc literele lui frumoase și curate. Înainte să-i trag un pumn, Caleb ar fi insistat să meargă cu mine, disperat să aibă timp să se scuze în fața mea. Însă în ultima vreme a păstrat distanța, fie pentru că se teme de mine, fie pentru că, în cele din urmă, a renunțat.
Niciuna dintre opțiuni nu mă face să mă simt bine.
— Mulțumesc, îi spun. Ăăă… ce-ți mai face nasul?
— E bine, îmi răspunde. Cred că vânătaia îmi scoate în evidență ochii, nu ți se pare?
Zâmbește ușor și eu la fel. Însă este limpede că niciunul dintre noi nu știe ce să facă mai departe, deoarece am rămas fără cuvinte.
— Așteaptă, tu azi ai fost plecată, nu? spune el după o secundă. Se întâmplă ceva în oraș. Loialii s-au răsculat împotriva lui Evelyn și au atacat unul dintre depozitele noastre de arme.
Mă uit lung la el. De câteva zile nu m-am mai întrebat ce se petrece în oraș; am fost prea preocupată de ceea ce se petrecea aici.
— Loialii? întreb eu. Oamenii conduși în prezent de Johanna Reyes… au atacat un depozit?
Înainte să plecăm, eram sigură că orașul era pe punctul de a exploda într-un alt conflict. Bănuiesc că acum a făcut-o. Însă mă simt detașată de el — aproape toți cei la care țin se află aici.
— Conduși de Johanna Reyes și de Marcus Eaton, precizează Caleb. Însă Johanna era acolo, ținând o armă în mână. Era ridicol. Oamenii de la Birou păreau să fie cu adevărat deranjați de asta.
— Uau! fac eu, clătinând din cap. Bănuiesc că era doar o chestiune de timp.
Din nou se lasă tăcerea, apoi ne îndepărtăm unul de altul în același timp, Caleb întorcându-se la patul lui, iar eu ieșind pe hol, urmându-i indicațiile.
Văd sala de genealogie de la distanță. Pereții din bronz par să strălucească cu o lumină caldă. Stând în cadrul ușii, am senzația că mă aflu în interiorul unui apus de soare, înconjurată de strălucire. Tobias își trece degetele peste ramurile arborelui genealogic al familiei sale — presupun —, dar o face alene, de parcă nu i-ar acorda cu adevărat atenție.
Am senzația că văd acea caracteristică obsesivă la care se referea Amar. Știu că Tobias și-a urmărit părinții pe ecrane, iar acum se uită lung la numele lor, cu toate că nu e nimic în sală ce el să nu fi știut deja. Aveam dreptate să spun că el era disperat, disperat după o legătură cu Evelyn, disperat să nu fie deteriorat, însă niciodată nu m-am gândit cum se leagă lucrurile astea. Nu știu care ar fi senzația să-ți detești propria istorie și, în același timp, să-ți dorești cu ardoare iubirea oamenilor care ți-au dat acea istorie. Cum de n-am văzut niciodată schisma din inima lui? Cum de nu mi-am dat niciodată seama de faptul că, pentru fiecare parte puternică din el, există părți dureroase, sfărâmate?
Caleb afirma că mama a zis că există ceva rău în fiecare și că primul pas pentru a iubi pe cineva este să recunoaștem răul din noi înșine, astfel încât să îi putem ierta. Așadar, cum pot să îi reproșez lui Tobias disperarea, ca și cum eu aș fi mai bună decât el, ca și cum n-aș fi îngăduit ca propria-mi frângere să mă orbească?
— Hei, îl strig eu, îndesând în buzunarul de la spate hârtia cu indicațiile lui Caleb.
El se întoarce, iar expresia lui e serioasă, familiară. Arată așa cum arăta în primele săptămâni în care l-am cunoscut, ca o santinelă păzind cele mai intime gânduri ale sale.
— Ascultă, îi spun. Am crezut că trebuia să meditez dacă aș putea să te iert sau nu, dar acum mă gândesc că tu nu mi-ai făcut nimic care să necesite să te iert, în afară, poate, de faptul că m-ai acuzat că sunt geloasă pe Nita…
El deschide gura să strecoare o replică, dar eu ridic o mână să-l opresc.
— Dacă rămânem împreună, va trebui să te iert iar și iar, iar dacă încă mai ești implicat în asta, și tu va trebui să mă ierți iar și iar, îi spun. Așa că nu iertarea e ideea. La ce ar fi trebuit să meditez este dacă încă mai suntem sau nu potriviți unul pentru celălalt.
Tot drumul spre casă m-am gândit la ce mi-a spus Amar, despre faptul că fiecare relație își are problemele sale. M-am gândit la părinții mei, care s-au certat mai des decât alți părinți din Abnegație pe care îi știam, care, fără doar și poate, și-au petrecut împreună toate zilele până ce au murit.
Apoi m-am gândit la cât de puternică am devenit, cât de sigură mă simt acum și cum în tot acest timp el mi-a spus că eram curajoasă, că eram respectată, că eram iubită și demnă de a fi iubită.
— Și? mă întreabă el, cu vocea, ochii și mâinile ușor nesigure.
— Și, îi răspund, cred că tu ești singura persoană destul de puternică încât să-mi dea și mie putere.
— Sunt, îmi spune el brusc.
Și îl sărut.
Brațele lui mă cuprind și mă strâng cu putere, ridicându-mă în vârful picioarelor. Îmi îngrop fața în umărul lui și închid ochii, inspirând mirosul lui de curat, mirosul vântului.
Cândva credeam că, atunci când se îndrăgostesc, oamenii ajung unde ajung și, după aceea, nu mai au de ales. Și poate că asta e adevărat în ceea ce privește începuturile, însă nu e adevărat pentru etapa de acum.
M-am îndrăgostit de el. Dar nu stau cu el în mod implicit, ca și când n-ar mai fi altcineva disponibil pentru mine. Stau cu el deoarece eu am ales să stau, în fiecare zi în care mă trezesc, în fiecare zi în care ne luptăm sau ne mințim sau ne dezamăgim reciproc. Îl aleg iar și iar, iar el mă alege pe mine.